Muzeul de Luni The Monday Museum

Romania 1990: After the Revolution

2012-01-22T19:17:00.001+02:00

expozitii despre comunism in Germania, triunghiul didactic

2011-10-17T18:42:00.001+03:00

Nici eu nu stiam ce e aia triunghiul didactic pana nu am citit documentul de mai jos. E un fel de schema despre cum anume se fac expozitiile. Nu cred ca ar fi reguli de aur, ci doar minime cerinte. Necesita oarecare rabdare sa ajungeti la partea asta explicativa, dar cred ca merita.

Pentru cei ce sunt interesati sa afle mai multe despre expoziţiile, memorialele, muzeele, centrele, bibliotecile care se ocupă de expunerea comunismului in Germania recomand raportul in format Pdf scris de Corina Palasan in 2008 vizita de studiu. Avand in vedere toate prefacerile de la noi, e de actualitate.

(Nikolaikirchplatz nr.5-7, Berlin)

In principiu, institutiile vizitate sunt urmatoarele:

Biblioteca memorială a victimelor stalinismului
Memorialului Divizării Germaniei de la Marienborn (punct de frontieră dintre fosta RDG si RFG)
Memorialului Zidului Berlinului (Mauer Memorial din Bernauer Strasse nr.111) si Centrul de Documentare
Centrul de cercetare şi documentare din Normannenstrasse, amplasat în sediul fostului sediu central al STASI (STASI-Zentrale, din Ruschenstrasse nr. 103) Fundaţiea Topografia Terorii
Memorialul Conferinţei de la Wannsee (Am grossen Wannsee nr. 56-58)
Centrul din Leipzig al Autorităţii federale pentru Documentele Serviciului Securităţii Statului (STASI) al fostei RDG (BStU) (
Forumul de Istoriografie din Leipzig
bunkerului STASI, aflat în localitatea Machern, cam la 60 km de Leipzig din Dittrichring nr.24) Memorialul de la Berlin-Hochenschoenhausen Runden Ecke ("Colţul Rotund"), constituit în fostul sediu STASI din Leipzig (Genslerstrasse nr.66) (Topographie des Terrors, din Stresemannstrasse 111)

building peace in the minds of men and women?

2011-10-17T14:32:00.000+03:00

se refera la SE Europei
e un workshop - deci se lucreaza.
aduna directori de muzee din mai multe state din SE Europei.
Daca subiectul e SE Europei, intalnirea organizata de UNESCO are loc la Venetia sau Torino, firesc, nu?

http://www.unesco.org/new/en/unesco/events/culture-events/?tx_browser_pi1%5BshowUid%5D=4672&cHash=cfaa382ee6
Si cica vor face o expozitie umblatoare in care vor vorbi despre pace si razboi. Cine vor vorbi? Directorii de muzee!

Muzeul Comunismului din Praga

2011-10-12T14:44:00.000+03:00

Ii multumesc lui Cosmin Budeanca pentru textul de mai jos. Comentariile vor aparea dupa!

"În 21 februarie [2010] am avut ocazia să vizitez Muzeul Comunismului din Praga (http://www.muzeumkomunismu.cz/). Deşi e poziţionat în zona centrală a oraşului, ocupă câteva încăperi situate la etajul 1 al unei clădiri şi nu este foarte bine semnalat. Preţul biletului era de aproximativ 7 euro, destul de mult în opinia mea pentru cât era de vizitat, însă cu toate acestea, şi mai ales în pofida faptului că era duminică seara pe la ora 18, eram totuşi câţiva vizitatori înăuntru.

Nu aş putea spune că muzeul este unul spectaculos. Este mai degrabă un fel de încercare de a prezenta câteva aspecte ale comunismului, însă lipsa spaţiului face ca imaginea generală să fie a unei debarale în care sunt înghesuite tot felul de obiecte.

Lăsând la o parte însă ce nu mi-a plăcut, trebuie să apreciez în mod deosebit că s-a făcut un astfel de demers, absolut necesar într-o capitală a unui stat fost comunist, atât de vizitată de turişti. Nu este nici pe departe de anvergura „Casei Terorii” de la Budapesta, însă dacă iau în calcul faptul că în Bucureşti nu există nici măcar atâta, nu pot decât să laud ideea.

De asemenea, m-a impresionat în expoziţie un filmuleţ despre căderea regimului comunist în Cehoslovacia şi cântecul Dĕkuji (Mulţumesc), interpretat de Karel Kryl, în finalul filmului. Cei interesaţi pot să-l asculte aici: http://www.youtube.com/watch?v=lGXIuNhZrQk

tur virtual la adresa http://www.muzeumkomunismu.cz/virtualtour/tour.php?lang=en"

Alte imagini de Cosmin Budeancă

arta si antropologie vizuala la Bruxelles- Sound Image Culture

2011-10-04T18:55:00.005+03:00

Sound Image Culture - SIC
Un program unde se invata cum anume se concretizeaza un proiect de antropologie vizuala.
unde? La Bruxelles
cat? 500 de euro
ca sa ce? ca sa ai parte de coaching in domeniu de la artisti, antropologi si inca ceva, de vazut pe site si sa termini proiectul inceput
cand? deadline pentru aplicatii 10 Ianuarie 2012 pentru 6 luni in 2012
burse? merita intrebat

http://www.soundimageculture.org/en

The concise dictionary of dress, an exhibition in the working stores of V&A

2011-09-30T14:26:00.001+03:00

Located within the working store for the V&A’s vast reserve collections of furniture, ceramics, glass, jewellery, textiles, fashion and fine arts, The Concise Dictionary of Dress began with a journey through a turnstile, into an industrial goods lift and up to the first in a sequence of intriguing definitions in a walk-through dictionary of dress…
Cast objects and photographs, tableaux of clothing and accessories were arranged amongst the rolling racks and wrapped objects stored at Blythe House, the former headquarters of the Post Office Savings Bank in Olympia, west London. The anatomy of the building revealed surreal and evocative interventions in unexpected places; metaphors of repression and ceremony; fragments of the clothed body briefly glimpsed.
Commissioned by Artangel, The Concise Dictionary of Dress re-described clothing in terms of anxiety, wish and desire, as a series of definitions created by psychoanalyst Adam Phillips and accompanying installations designed and assembled by fashion curator Judith Clark.

The Concise Dictionary of Dress is also a 128-page hardback book. Illustrated in colour and with written contributions from Adam Phillips and Judith Clark and specially commissioned photography by Norbert Schoerner, it was published in April 2010 by Violette Editions in association with Artangel priced £25.00.

The second edition of the Artangel Podcast was released on 19 May 2010 and saw Artangel Co-Director Michael Morris take a walk through the V&A's vast, maze-like stores at Blythe House - in the company of the building's longstanding manager Glenn Benson. Click here to listen, download or subscribe.
retrieved from:
http://www.artangel.org.uk/projects/2010/the_concise_dictionary_of_dress/about_the_project/the_concise_dictionary_of_dress
on 30 September 2011

CFP: Wonderful things, Surrealism and Egypt

2011-09-19T19:06:00.000+03:00

Call for Contributors:

Dada/Surrealism special journal issue:

"Wonderful Things" - Surrealism and Egypt

(http://ir.uiowa.edu/dadasur/)

In November 1922 Howard Carter opened the tomb of Tutankhamun in Egypt's

Valley of the Kings, the greatest archaeological discovery of the 20th

century. This discovery triggered an enormous Egyptomanic craze in Europe

and America, evident across architecture, the arts and popular culture. This

special issue of Dada/Surrealism (http://ir.uiowa.edu/dadasur/) will mark

the 90th anniversary of the discovery of Tutankhamun's tomb by evaluating

Egypt’s significant and diverse impact on surrealism.

This influence can be traced throughout surrealism’s diverse artistic

productions and manifestations, as Martine Antle notes: “among all the

countries of the Middle East, Egypt remained the country of predilection for

surrealism throughout the vanguard period” (2006). Sphinxes, pyramids, eyes

of Horus and other Egyptian figures and symbols play significant roles in

the artworks and writings of Lee Miller, Man Ray, Georges Bataille, Robert

Desnos, Leonora Carrington, Roland Penrose, Jane Graverol, Joyce Mansour,

Marcel Duchamp, Alberto Giacometti and Gordon Onslow Ford. Desert landscapes

and hieroglyphic inscriptions are a recurrent theme in works by Leonor Fini,

Kay Sage, Max Ernst, Joseph Cornell, Salvador Dalí, René Magritte, André

Breton, Victor Brauner and many other surrealists'works.

Egypt's significance for surrealism is also evident in Breton's display of

Egyptian ornaments on the famous mur of his studio. Surrealist reading

included books such as Antoine-Joseph Pernety's Les fables égyptiennes et

grecques (1758), Ludwig Achim von Arnim's Isabelle d’Égypte (1812), Émile

Soldi-Colbert de Beaulieu's La langue sacrée - La cosmoglypie (1902), and

Arthur Rimbaud's Lettres de Jean-Arthur Rimbaud: Égypte, Arabie, Éthiopie

(1899). Surrealists were highly interested in R. Falconnier's Egyptian tarot

and his writings on it. A recurring focus for surrealists and their

associates was the obelisk at the Place de la Concord. Described by Bataille

as "without a doubt the purest image of the head and the heavens", it was a

significant meeting place for Acéphale, and a repeated focus in Brassaï’s

photographs and Benjamin Péret’s writings. In turn, surrealism developed in

Egypt through the Egyptian Georges Henein, who joined the movement in 1936

and whose establishment of the movement Art et liberté in 1937, together

with Ramsès Younane, Fouad Kamel and Kamel el-Telmessany, marks the first

beginning of surrealism in Egypt. Art et liberté regarded surrealism as the

"means to create a new mythology reconciling reality and legend."

Egypt marks a nodal point for a range of surrealist investigations into

myth, colonial identity, cultural hybridity, and for the movement's

dialogues with science and pseudo-science including ethnography,

psychoanalysis, physics, cosmology, and natural history. Surrealist

adaptations, appropriations of and exchanges with Egypt and its signs,

symbols and philosophies open significant questions about surrealist

aesthetic representations and political critiques of the 'orient', the

'exotic', colonialism and ancient civilizations.

This special issue invites essays that explore the significance of the

multiple relations, points of contact, dialogues, engagements and exchanges

between surrealism and Egypt.

Please send a 250-word abstract, tentative title and brief CV to the guest

editors Patricia Allmer at p.allmer@mmu.ac.uk and Donna Roberts at

dmrobe@googlemail.com by October 16th, 2011. Completed essays will be due

February 13th 2011, and should be between 6000-8000 words. For queries

please contact Patricia Allmer and Donna Roberts at the email addresses

above. For further information on Dada/Surrealism please visit

http://ir.uiowa.edu/dadasur/ (Contact: Patricia Allmer and Donna Roberts)

CFP: Museum Utopias: Navigating the Imaginary, Ideal and Possible Museum

2011-09-12T17:19:00.000+03:00

A Two Day Interdisciplinary Postgraduate Symposium at the School of

Museum Studies, University of Leicester Tuesday 27th and Wednesday

28th March 2012

http://en.wikipedia.org/wiki/Leicester

In everyday life, the chance to dream, to imagine, to explore the idea

of the museum is limited, leaving many museums reacting to change,

rather than being able to think about how the museum could be. This

Symposium will give museum researchers, students and practitioners the

opportunity to consider the changes that are taking place in the world

and how museums might respond to them, using the idea of Utopia as a

place for dreaming as well as thinking practically about how these

challenges might be addressed.

Despite the impossibility of building Utopia, we arguably retain our

need for what Barbara Kirshenblatt- Gimblett (2004) has called ‘the

utopian imagination’. Utopia can inspire us to challenge the status

quo, and to transform our world for the better. From temples of the

Muses dedicated to the arts to today’s democratic forums of debate and

consumption, the concept and the realization of the museum have

changed dramatically during its long and varied history. Stepping into

the Utopian otherworld enables us to engage the past and present

incarnations of the museum, both real and imagined, and begin to

navigate its future.

Papers are invited to address the following key themes, but we welcome

and encourage any creative or imaginative ideas that correspond with

the aims of the Symposium.

Please see the complete Call for Papers here: http://www.tinyurl.com/mutopia

Patrick Cox

Editor, H-MATERIAL CULTURE

http://camden-rutgers.academia.edu/PatrickCox

PhD Student

http://facultyexperts.blogs.rutgers.edu/

Department of Childhood Studies, Rutgers University

http://childhood.camden.rutgers.edu/

https://email.rutgers.edu/mailman/listinfo/exploring_childhood_studies

CFP: Challenging History conference

2011-06-21T12:45:00.000+03:00

Deadline 30 June 2011

Call for conference participation:
Challenging History: understanding aims, audiences and outcomes in work with difficult and sensitive heritages

The Challenging History project steering group invites proposals for contributions to the International Challenging History conference to be held at City University London, Feb 23-25th 2012.

Since 2009, the Challenging History group has been working with heritage professionals, practitioners and academics in order to explore and interrogate issues raised in work with difficult, contested and sensitive heritages in a range of museum contexts, within and beyond the UK. The project acknowledges that all history is – to a greater or lesser degree – challenging, and encourages practitioners to consider how heritage interpretation can better acknowledge this complexity at its core.

In 2012, we wish to bring together those working in disparate and diverse locations and disciplines to help explore the practicalities, limitations and ethical implications of work in this knotty area of heritage interpretation. The programme will foster collaboration and shared understanding between academia and the heritage sector, and offer opportunities for networking, demonstrating approaches and practice, and presenting empirical research. We anticipate a vibrant and vital range of discussions and keynotes.

You are invited to submit a proposal along one or more of the following thematics related to challenging histories in Europe and beyond:
*Ethics, ownership and responsibility
*The role and positionality of audiences (including their entry narratives)
*Recognising complexity and multiplicity in heritage interpretation
*Definitions of learning, meaning making and understanding in challenging history work
*The role of empathy and personal resonance
*Framing, space and place of activity
*The role of memorialisation and commemoration
*Exploring symbols and their meanings
*Collaboration and co-production
*Methodological approaches
*Using new media to extend the museum walls
*Translating challenging histories across cultures and contexts

We welcome abstracts of 300 words along the following lines:
- 20 minute paper presentation
- 90 minute workshop
- 90 minute panel presentation with discussion
- Performance/storytelling

Abstracts should be sent to jenny.kidd.1@city.ac.uk by June 30th. We welcome international contributions and EU colleagues will be able to apply for a Grundtvig Visits and Exchanges grant. The programme will be confirmed by mid July and registration will open in August.

The Challenging History conference is the culmination of a two year project funded by Grundtvig and supported by the MLA. The project includes partners in the UK (Historic Royal Palaces, the Tower of London, the Imperial War Museum, Orleans House Gallery, MLA and City University), Germany (the Forum for Contemporary History) and the Czech Republic (Lidice Memorial).

Funding and costs
Non UK European participants can apply for a Grundtvig Visits and Exchanges grant to attend the conference http://ec.europa.eu/education/grundtvig/doc980_en.htm. The conference will be listed on the Grundtvig catalogue. If you require a letter of invitation to apply for your Grundtvig grant please email Alex.Drago@hrp.org.uk
UK based colleagues will be unable to apply for a Grundtvig grant for the conference fee and will be offered concessionary rates to attend the conference.

More on Challenging History…
Challenging History is at once a community of like-minded individuals, a forum for discussion, a programme of ongoing professional development for practitioners and teachers and an advocate for change in the way our audiences engage with our shared history. It originated with the Challenging History series of seminars in 2009, held at Historic Royal Palaces - Tower of London. The programme was conceived to explore the role, aims and outcomes of heritage and museum learning programmes in relation to difficult and controversial subjects (see www.city.ac.uk/cpm/challenginghistory for more on the continuing work of the project).

A challenging history is any history that is contested, or difficult and upsetting to know about.

Challenging History believes the museum and heritage sector has an important role to play covering these histories in their spaces and programmes, and must do this work to stay relevant. It also believes at a personal and societal level it is important to acknowledge and learn about these histories that contribute to our understanding of the world and how we want to live in it.

Odillon Redon la Grand Palais

2011-06-10T23:55:00.002+03:00

E cald şi nu prea mai am chef de stat „înauntru”, chiar dacă este vorba de muzee...Dar expoziţia Odillon Redon (http://www.rmn.fr/english/les-musees-et-leurs-expositions-238/grand-palais-galeries-nationales-257/expositions-258/odilon-redon-2237) n-am putut s-o ratez... Şi bine am făcut!

Odillon Redon este un poet...desenele în cărbune au titluri lungi, fraze care stârnesc poveşti fantastice în capul privitorilor, iar pentru pastelurile viu colorate nici nu mai este nevoie de cuvinte, doar uitându-te la ele plonjezi într-un fel de Ţară a Minunilor...

Ca observaţie practică, ramele erau diferite! Nu toate standard, la fel, identice, xeroxate...Cred că e prima dată cand văd, într-o expoziţie, multe rame de multe feluri. Mi-a plăcut.

E cald şi n-are rost să insist ...Visul Odillon continuă.

Din depozite afară: 26 mai - 12 iunie, MȚR, Sala Irina Nicolau

2011-05-30T13:10:00.000+03:00

Împreună cu o întreagă echipă de cercetători, muzeografi, voluntari, personal administrativ etc am creat o expoziție - concept: Legături. Obiecte în relație și context.
Expoziția pornește de la ideea de muzeu ca depozit și arhivă neexplorate și vrea să-i scoată de prin măruntaie și rafturi un număr de obiecte/ imagini/ linii melodice mai mult sau mai puțin convenționale. La unele nici prin gând nu v-ați putea gândi că fac parte din depozitele și arhivele MȚR.

Să vă dau un exemplu: pantaloni de băiat din Republica Populară Coreea.
Cum anume au ajuns in depozitele muzeului puteti afla mergand in expozitie. Un indiciu va pot da, totusi. Muzeul Taranului Roman (MTR) a fost intre 1952-1978 Muzeu de Arta Populara, aflat pe Calea Victoriei 107. In perioada mai sus amintita, statul Roman intreprindea vizite diplomatice in alte tari socialiste sau prietene. Expozitiile de arta populara erau un bun fel de imprietenire pajnica intre popoare si de legaturi simbolice. Asa se face ca muzeul primea colectii in dar, si facea la randul sau alte daruri. Asta e doar un singur obiect din peste cateva mii, aflat in momentul de fata in depozitul Tari Straine din MTR. In expozitie mai sunt si late asemenea obiecte, pe care, va spun sincer, nu toti le detecteaza ca fiind ne-romano-taranesti.
Mai sunt si alte obiecte interesante. De exemplu cele de la Arhiva Furnica/ Arhiva timpului Prezent - initiata de Irina Nicolau, carmen Huluta si alti cativa oameni: o balerina din portelan, devenita diva de expozitie de pe raftul unei vitrine cu portelanuri de sufragerie din Galati, un covor Basarabean cu flori, o traista Dobrogeana cu petice.
Mai exista si obiecte dintr-o Arhiva a Muzeului Partidului, cu obiecte ramase in depozitele de la subsol de pe vremea cand cladirea din Kiseleff 3 era Muzeul Lenin-Stalin.
Mai exista si arhive de imagine, text si film, si nu in ultimul rand una de muzica.
Reprezentanti in obiecte ai acestor arhive sunt adunati in expozitia de fata.

Vizitatorii sunt rugati sa faca legaturile dintre aceste obiecte - sub forma de magneti. Adica, fiecare obiect inclus in expozitie are un echivalent bidimensional, aproximativ la scala, pe care vizitatorul il poate lipi pe o trabla, sub forma de magnet. In felul asta, revalorizam depozitele si arhivele ascunse ale unei institutii de stat, cu istorie, trecut tumultuos si dorinta de inovatie!
va asteptam sa faceti legaturi si ne gandim, ca la un moment dat sa facem si un eveniment de proiectat film cu taranul zilelor noastre si, de ce nu, chiar cu refacerea expozitiei in functie d epropunerile si legaturile voastre.

1.Conference Voices in and around the Museum - London, May

2011-04-11T13:45:00.001+03:00

I attach the link to a conference about museums held in UCL. Museums, as far as I understand, should be more than just collectors of objects; they should be also places of interpretation - that make more than just exhibit objects - but also to tell some of the datas and stories that are attached to these objects.

http://www.ucl.ac.uk/mellon-program/events/voices/

Me myself I have to preapare an exhibition to be opened on 1rst of June in Sala Irina Nicolau, in the Museum of the Romanian Peasant.
The theme/ title of the exhibition is: Big and Small. Ethnographic objects in their context. Initially I thought to chose this "simple"/ visual theme in order to manage to communicate my message to evererybody from the museum but also from the visitors' side. Now, after few months since the idea came to my mind, I realize it is not such simple as I initially thought...
Any way - these Big and small objects from the museum's deposits - I intend to exhibit them in different glass cases but also with different modalities of documenting them. The stories around the objects are to be taken out from the deposits and museum employees, archives and people's memories.
To be continued...

Musée du Quai Branly, instituţia muzeală şi interculturalitatea

2011-03-24T00:41:00.002+02:00

Cu fericita ocazie a unui examen (şi nu numai, pentru că ,,păşisem’’ şi înainte pe acolo) am vizitat MUZEUL antropologic (cred că merită totuşi acest apelativ…hmmm…discutabil) Quai Branly din Paris, denumit şi Muzeul Artelor Primare (şi nu ,,Primitive’’ !!!). Cu aceeşi fericită ocazie am şi scris o mică-mică lucrare, pe care o redau mai jos în (semi) integralitate, şi (aproape) fără calcuri lingvistice…vine primăvara, merg să observ specia umană în mediul său contemporano – natural, asfaltul. Lectură placută !

Muzeul Quai Branly a suscitat polemici aprinse încă de la inaugurarea sa din 2006. Multe critici sunt bazate pe faptul că acest muzeu pune în evidenţă trecutul colonial al Franţei prin expunerea în colecţia permanentă a unui număr mare de obiecte care au fost ,,recuperate’’ în acea perioadă. Deşi faptul este real, acest aspect nu alterează, în sine, semnificaţia iniţială a acestor obiecte. Dar există alte elemente care dăunează înţelegerii semnificaţiei obiectelor.

Primul semn de întrebare face referire la însuşi numele muzeului : Muzeul Artelor Primare. Acest nume face implicit faptul că obiectele expuse au fost create ca opere de artă, dar acest fapt nu este, în majoritatea cazurilor, deloc adevărat. Deşi aceste obiecte au într-adevăr o valoare estetică incontestabilă, a sugera că funcţia lor primară er auna estetică reprezintă o trunchiere a realităţii. Făcând referire la funcţia obiectelor ajungem la definiţia deculturaţiei în viziunea etnopsihiatrul Georges Devereux [născut în Lugoj sub numele György Dobó de altfel !] : ,,Înţeleg prin deculturaţia unui element cultural procesul prin care acest element este ,,jumulit’’ de sensul pe care în are în cultura de origine. Astfel, dacă folosesc o vioară pe post de lemn de foc, o deculturalizez.’’.

Publicul Muzeului Quai Branly nu are întotdeauna instrumentele necesare înţelegerii utilizării iniţiale a obiectelor pe care le vede. Să citeşti ,,stâlp funerar’’ sau ,,mască dogon’’ nu înseamnă mare lucru şi nu are acelaşi impact vizual cu felul în care sunt ,,amenajate’’ vitrinele cu obiecte...se sugerează din nou că este vorba de o expoziţie artistică, şi nu de obiecte care au cu totul altă semnificaţie în cultura lor de origine decât semnificaţia pe care le-o ,,lipim’’ noi.

Într-un articol publicat în revista French Politics, Culture and Society[1], profesorul Herman Lebovics de la State University New Zork subliniază (şi) problemele de traducere: faptul că o parte a colecţiei permanente se numeşte Moştenirea africană (African Heritage) în engleză şi Americile Negre (Les Amériques Noires) în franceză nu sugerează aceleaşi implicaţii.

Nu sunt nici prima nici ultima care subliniază dispunerea scenografică exoticizantă de la Musée du Quai Branly. Ar fi totuşi util să ne punem întrebări şi asupra părţilor bune ale colecţiei. Deşi obiectele sunt scoase din context, se poate totuşi păstra vreo formă de aculturaţie ? După cum afirmă Herskovits, Linton şi Redfield, ,,aculturaţia reprezintă ansamblul de fenomene care rezultă dintr-un contact continuu şi direct între grupuri de indivizi provenind din culturi diferite şi care determină schimbări în modelul cultural iniţial al unui sau al ambelor grupuri’’[2]. Dacă e să ne raportăm la această definiţie, este imposibil să vorbim de aculturaţie în cazul acestui muzeu, şi de altfel în cazul oricărui muzeu în general, deoarece nu există contact între culturile grupurilor în prezenţă (sau mai degrabă în absenţă). Totuşi, dacă aplicăm definiţia într-un sens mai larg, se poate ajunge la un fel de ,,aculturaţie unilaterală’’, deoarece se produce (sau cel puţin sper că se produce) o conştientizare culturală, şi modelele comportamentale ale unei părţi a publicului se modifică în urma vizitei la Musée du Quai Branly.

Trecând de la acest exemplu la contextul mai larg al spaţiului muzeal şi instituţional pus în legătură cu interculturalitatea, trebuie să începem prin a sublinia faptul că în majoritatea cazurilor decizia de a construi, modifica sau subvenţiona un anumit spaţiu muzeal reprezintă o decizie politică, economică sau ambele.

Cum Statul (prin diferitele sale forme de reprezentare) este cel care decide de facto orientările de urmat pentru a menţine ceea ce se numeşte ,,coeziunea socială’’ [amintesc că mă refer a exemplul Franţei, în primul rând, dar nu numai], Statul va dori să prezinte o versiune oficială, unificatoare şi unică asupra temelor delicate, mai ales istoria, antropologia culturală şi alte aspecte care pot fi, în anumite cazuri, ,,deranjante’’. În consecinţă, în majoritatea cazurilor un spaţiu muzeal riscă să devină o sursă de polemică, cu atât mai mult Statul va încerca să-şi impună punctul de vedere. Putem presupune că în cazul Muzeului Quai Branly Statul a încercat să joace cartea neutralităţii şi esteticii artistice, dar rezultatul a fost contrar intenţiei.

Mă întreb dacă există muzee în care interculturalitatea este cu adevărat posibilă. Ceea ce vedem ne comunică informaţii care, în cazurile fericite, duc la ceea ce numeam ,,aculturaţie unilaterală’’ ; dar aceasta va rămâne întotdeauna unilaterală şi incompletă, pentru că în câteva ore nu vom reuşi să ,,privim’’ altfel decât tot prin prisma propriei culturi. După cum arăta Malinowski (şi se pare că avea dreptate, deşi unii l-ar putea invoca pe Augé şi teoria non-locurilor drept contra-argument), nimic nu poate înlocui observaţia participantă şi experienţa de teren.

[1] French Politics, Culture and Society, Vol 24, Nr 3, 2006, pg 96 – 110.

[2] Definiţie prezentată în Memorandum for the Study of Acculturation (1936).

Bibliografie – în diverse limbi :

Augé, Marc (1992) Non-lieux, introduction à une anthropologie de la surmodernité Editions du Seuil : Paris / (1995) Non-places – introduction to an anthropology of supermodernity Bookmarque Ltd : Croydon.
Clastres, Pierre De l’Ethnocide în L’Homme, iulie-dec 1974, XIV (3-4), copyright : Universalia, Encyclopaedia Universalis.
Curs Anthropologie Intercuturelle – prof. Emmanuelle Savignac, Sorbonne Nouvelle Paris III, 2010-2011.
Curs Identitate, diversitate, comunicare - prof. Smaranda Vultur, Universitatea de Vest Timişoara, 2009-2010.
Lebovics, Herman (2006) The Musée du Quai Branly: Art? Actifact? Spectacle! en French Politics, Culture and Society, Vol 24, Nr 3.
Malinowski, Bronislaw (1922/2002) Argonauts of the Western Pacific Routledge : London.
Mihăilescu, Vintilă (2009) Antropologie – cinci introduceri Polirom : Iaşi.

Europeana

2011-03-12T06:43:00.000+02:00

Europeana e un portal de muzee, arhive, biblioteci europene. vezi Romania si CIMEC
Mi-a placut ca sunt puse la un loc o groaza de lucruri interesante despre muzee si nu numai.

Gold and My cocaine museum

2011-02-28T12:56:00.002+02:00

My Cocaine Museum e o carte care vorbeste despre un gand. despre un : Ce ar fi daca... Daca am putea intelege ca in spatele obiectelor de aur care exista in marile muzee ale lumii este mult pamant si oboseala si apa si truda si iar apa si saracie si alcool si ... frunze de coca. Da, frunze de coca mestecate in coltul gurii, ca sa ma treaca oboseala si tot restul. Cartea asta este un altfel de carte de antropologie. O etnografie pe care o citesti cu sufletul la gura pentru ca e in primul rand despre oameni, cu nume, cu povesti personale, istorii de viata. In Nordul Columbiei sunt oameni care muncesc cu zilele pentru un gram de aur. Aur pe care il vand imediat la magazinul din colt, pe un cantar in care de cealalta parte a balantei sta un bob - un bob de porumb. Primesc putini bani, sau mai degraba putina mancare.

Cat aur ai gasit azi?
Un gram.
Raspunsul e invariabil.
Chiar daca uneori au gasit mai mult sau mai putin. Superstitii. E multa invidie si ura si vraji de mana…

Soare, caldura, stat degeaba (decat munca ca sa muncesti, mai bine stai), sunet de muzica in surdina undeva la umbra si racoare, gust de fruze de coca mestecate intr-un colt de gura… Asta e! Ploaie...
despre water in water,
Julio arboleda’s stone,
Diging,
Mines,
“Paramilitary lover”,
Bocanegra si povestea teribila cu omul care a stat nu mai stiu cati ani in inchisoarea iaia renumita pentru ca a violat o femeie, apoi pentru ca ea l-a turnat politiei, omul s-a intors si …
im - ha!

Cica muzeul asta (My cocaine museum) ar avea un prototip - pe faimosul si extraordinarul Gold Museum care chiar exista in centrul Bogotei, cum urci la etajul 2 In Banca Republicii.

Ca sa scrie My Cocaine Museum Michael Taussig a petrecut cativa ani in Columbia si pe valea raului Timbiqui. Cartea a aparut in 2006. El si-a inceput cercetarea in 1969 si spune ca de atunci a mers acolo in fiecare an.

p. X: “To walk through the Gold Museum is to become vaguely conscious of how for millennia the mistery of Gold has through myth and stories sustained the basis of money worldwide. But one story is missing. The museum is silent as to the fact that for more than three centuries of Spanish occupation that the colony stood for and depended upon was the labour of slaves from Africa in the gold mines. Indeed, this gold, along with the silver from Mexico and Peru, was what primed the pump of the capitalist takeoff in Europe, its primitive accumulation. (…) It seems so monstruously unjust, this denial, so limited and mean a vision incapable of imagining what it was like diving for gold in the wild coastal rivers, moving boulders with your bare hands, standing barefoot in mud and rain day after day, so unable to even tip your hat to the brutal labor people still perform today alongside the spirits of their parents and grandparents and of all the generations that before them had dug out the countr’s wealth. (…) The Gold Museum is also silent about the fact that if it was gold that determined the political economy of the colony, it is cocaine – or rather US prohibition of it – that shapes the country today. Not to talk about cocaine, not to display it, is to continue with the same denial of reality that the museum practices in relation to slavery. Like gold, cocaine is imbued with violence and greed, glitter that reeks transgression. What’s more, cocaine has roots in prehistory too.

(((…)))

p. XiX: But I am not that interested in museums. I find them dead and even hostile places, created for a bored bourgeoisie bereft of life and experience. What I am interested in is the life of gold and the life of cocaine where one is dying and the other is taking off (…) What interests me and I hope you too (…) is to combine a history of things with a history of people forced by slavery to find their way through these things. What things? Heat and rain, forests and rivers, stones and swamps, colour and islands – those sort of things – and especially the miasma emanating from the swamp.(…)

si dupa ce a terminat de scris cartea Taussig spune
p. 315. scriind cartea asta am sperat ca voi trezi la viata toti cei 38 de mii 500 de zei si o data cu ei, se vor sparge vitrinele.
“This is my magic and this is why we write and why we write strange apotropaic texts like My Cocaine Museum made of spells, hundreds and thousands of spells, intended to break the catastrophic spell of things, starting with the smashing of vitrines whose sole purpose is to upload the view that you are you and over there is there and here you are – looking at captured objects, from the outside. But now, no more! (…) Ghosts and gods peel back the money, back into mud, then stone – hundreds and thousands and millions of white and orange stones like eggs flowing yolk by the riverbanks all over Columbia where kids tumbling home from school in the midday heat make the stones make their jigger-jigger music, grumbling yet happy like the mad wail of the bells crying out for the dead all day long and longer still ringing in your years.”

CONF: The Museum as laboratory, catalist, forum

2011-02-08T16:46:00.001+02:00

International Symposium

The "Principle of the Museum"

The Museum as laboratory, catalyst, forum
University of Bonn

February 11-12, 2011

"The museum might indeed become a place of interdisciplinary activity." -

Joseph Beuys (1980)

In times of changing demands, shifting challenges and high expectations

faced by universities and museums, experts will try to take stock of the

current situation in Bonn on 11–12 February 2011. In a comparative approach

between the concepts of "the museum of art" and / vs. "the museum of

cultures", the different actors and disciplines will question their own ways

to analyse and perform theory and practice of collecting and exhibiting.

As suspected by Joseph Beuys, "the museum" is supposed to become a place for

"a permanent conference". Our purpose is to reflect the museum's roles,

functions and practice in a shared self-questioning of all involved agents

and actors, i.e. scholars, managers and consumers. Beyond discussions about

a "boom", "reform" or "crisis of museums", the focus of our symposium is on

the present situation: in particular the collaboration of the art histories

of the museums and of the universities, the histories of culture,

ethnographies and ethnologies as well as museology and museum practice,

which become increasingly alienated from each other, deserve our interest.

The role and functions of the museum and the university, as well as their

manner of interaction, have to be redefined in the current shift of

challenges and expectations. The scientific cartography and the social

determinations / functions of the museum need to be revised, for example in

terms of education, training and "edutainment". While museum studies

experience a boom, in particular within the field of cultural sciences, and

history of art becomes increasingly involved in the history of museums and

collection - in a kind of trendy "museological turn" - the real museum

scene suffers from drastic watersheds and changes.

Museums, modernity, history of art and ethnology evolved both materially and

epistemologically in simultaneous and complex mutual interdependencies.

Museums are eminent "agencies of modernity" reflecting the social status and

the roles of art and sciences of their time. Within the context of the

present revision of traditional paradigms of western thinking and of the

upcoming reorganisation of our cartographies of knowledge, museum displays

and performances can be regarded as a catalyst for a theory of science and

society – and their practice. Challenges, functions and perspectives of

one’s own thinking and actions have to be reconsidered. This specifically

affects the disciplines of history of art and ethnology, since they are

agents of the indigenisation and commercialisation of their objects and

subjects. In Bonn, both protagonists and representatives of production,

distribution and reception of matters of "art and culture" will work

together to draw a current balance and to develop new perspectives.

The symposium will be held in German and English.

It is free and public.

Organized by Prof. Dr. Anne-Marie Bonnet, Prof. Dr. Karoline Noack, Prof.

Dr. Paul Geyer

Contact:

Jana Baumann M.A.

Research Project 'Prinzip Museum'

Department of History of Art, University of Bonn

prinzipmuseum@uni-bonn.de

www.khi.uni-bonn.de

Cum (aproape nu) am văzut expoziţia Larry Clark la Paris

2011-01-07T16:06:00.005+02:00

31 decembrie 2010 – între revederea cu prieteni dragi si cumpărăturile repezite de la alimentara (sau să-i zic supermaketul?) din colţ, am decis să trag o fugă până la muzeul de artă modernă al oraşului Paris (http://mam.paris.fr/), să văd şi eu expoziţia foto Larry Clark. Gândul mă bântuia de multă vreme, pe de-o parte pentru că mă interesează punctul de vedere al acestui fotograf social (dixit eu), pe de altă parte pentru că expoziţia era interzisă celor sub 18 ani pe motiv că fotografiile prezintă tineri goi (vai ! cei sub 18 ani nu au, cu siguranţă, nici o altă metodă de a vedea tineri goi !!) şi pe deasupra drogaţi (idem cu paranteza precedentă). Bonus: unele poze au tentă pedofilică – păi atunci să interzicem expoziţia şi celor PESTE 18 ani, ca nu cumva să se gasească printre ei niscaiva pedofili.

Aşadar mă duc la muzeu, dar ce să vezi, era coadă! Coadă la artă! Speriată de perspectiva de a fi prinsă de 2011 într-un asemenea context hiper-cultural (am fost prinsă până la urmă într-un context hiper-proletar, în metrou), am decis să revin cu altă fericită ocazie.

2 ianuarie 2011 – mă întorc la muzeu. Fiind ultima zi de Larry Clark eram hotărâtă să fac faţă cozii. Se pare că la fel de hotărâţi au fost mulţi alţii, deoarece coada era lungă cât strada...dar am rezistat eroic timp de 50 de minute – le-am petrecut meditând profund asupra motivelor care determină nişte oameni de diverse naţionalităţi să aştepte în frig pentru a intra într-un muzeu: ce fel de iluminare cred ei că îi aşteaptă acolo, de sunt dispuşi să rişte o gripă zdravănă? N-am ajuns la o concluzie clară, a se discuta...

Intrând în universul Larry Clark-ian mi-am dat seama că într-adevăr expoziţia fusese interzisă aiurea minorilor şi pedofililor (se găsesc suficiente imagini cu fotografiile lui Larry Clark pe net, pentru o idee mai clară asupra a ceea ce face el, câţi ani are, etc). Pe de-o parte pentru că tinerii trebuie să vadă că poate nu e o idee bună să bage într-înşii droguri până la pierderea totală a oricărui control. Dacă pe urmă dânşii, tinerii, decid că aşa e bine pentru ei, asta e treaba lor, dar măcar să fie în cunoştinţă de cauză. Pe de altă parte cunoştinţele mele minime despre pedofili mă fac să cred că acestora le plac copiii pentru că sunt puri şi inocenţi, iar în opera lui Larry Clark nu vedem aşa ceva.

Tocmai acest fapt mi s-a părut interesant, ba chiar impresionant: absenţa aproape totală a candorii copilăreşti/adolescentine. Tinerii din poze nu mai erau, demult, copii, chiar dacă unii nu aveau mai mult de 13 ani. Nici măcar adolescenţi nu prea erau....poate un fel de struţo-cămilă, undeva între adult şi epavă. Poate mă înşel, poate mesajul expoziţiei era unul de speranţă, iată, viaţa e mai puternică decât orice. La urma urmei de unde să ştiu ce se petrecea în minţile şi sufletele lor, poate erau fericiţi, iubeau, râdeau...Dar ceea ce m-a zguduit a fost lipsa unei şanse de a fi altfel - mai buni sau mai răi - decât au fost născuţi să fie...mi s-a părut că aceşti oameni au fost „semănaţi” în viaţă aşa cum semeni pe câmp: arunci cu grăunţe în dreapta şi stânga, şi fiecare grăunţă nimereşte pe undeva (în fine, tehnica de a semăna propusă de mine poate fi contestată din punct de vedere tehnic...). Cred că majoritatea celor din pozele lui Larry Clark au fost privaţi de dreptul, şi mai ales de mijloacele, de a alege.

Din punct de vedere muzeo-scenic nu mi-a plăcut faptul că fotografiile mai mici erau atât de înghesuite una în alta încât nu mai reuşeai să vezi pozele în unicitatea lor, ci rămâneai cu impresia unei aglomerări neclare de imagini. Şi din nou, lumina - se pare că am probleme cu luminile prin muzee şi galerii. Dacă am apreciat faptul că ramele fotografiilor erau simple, ca să nu se piardă conţinutul în ambalaj, ei bine cred că o mai mare atenţie tehnică acordată iluminării ar fi crescut valoarea estetică a punerii în scenă.

PS: fotografia reprezintă afişul expoziţiei. Tânărul din imagine este Jonathan Velasquez, pe care Larry Clark l-a fotografiat pe parcursul a mai multor ani.

Spațiul modernității românești

2010-12-03T11:05:00.002+02:00

Recenzia asta de expoziție a fost anunțată încă de miercuri. Încep prin câteva întrebări: Ce expoziții altfel decât de artă ați vizitat pentru ultima oară? Merită să vezi expoziții? Ce te aștepți să primești și ce capeți până la urmă?

Vă întreb toate astea pentru că multe din expozițiile pe care le-am văzut în ultimul timp în România îmi par doar o adunătură de obiecte. Nedocumentate sau ne traduse prin text și imagine, eforturile de strângere și realizare se pierd pe drum și cu ele parcă se pierde și ideea...care poate că ar fi fost... într-un fel! Expoziția apare ca un gen desuet, ieftin și un pic boem de a propaga un sfert de idée. Poate că la început proiectul în mintea curatorilor ar fi avut form aunei idei întregi, cu ceva provocare, dar, din lipsă de fonduri, de oameni, timp, documentare expozițiile se pierd pe drum...

Cu totul altfel stă treaba în cazul unei expoziții pe care am remarcat-o de curând și care a fost vernisată pe 23 Noiembrie în Sala Oaspeţi a Muzeului Ţăranului Român. Spatiul Modernității Românești 1906-1947, realizată de Fundația pentru Arhitectură și Urbanism SIMETRIA și Ordinul Arhitecţilor din România în colaborare cu o seamă de arhive, biblioteci, muzee și institute de cercetare din România este genul de expoziție pe care Ordinul Arhitecților o realizează o dată la 10 ani. Așa se laudă ei...

Zic “am remarcat”, pentru că am rămas profund impresionată de cât de elaborat și totodată de readus la simplu este conceptul expoziției, de felul ingenius și în același timp practic de simplu de panotare, de tehnologia folosită, fondurile implicate (uite ca se poate si asa ceva!), timpul și energia unei întregi echipe investite în acest proiect expozițional. Bașca, proiectul nu are un curator cum se spune la noi, ci un comisar general de expoziție! De pe site-ul Modernism.ro am aflat că munca de cercetare și realizare a acestui proiect a durat un an și jumătate!

Da, ați văzut bine... un an și jumătate!

Oau. Și se vede! Pe de o parte cât de bine pusă la punct și pieptănată succesiv este această expoziție și cât de puțin sunt marea majoritate a expozițiilor care se fac de obicei în instituțiile culturale din România. Aici, dacă te interesează subiectul, scoți agenda și pixul și te pui pe scris. Eu una am aflat lucruri pe care nu le știam, ci pe care doar le băniam, am făcut conexiuni, m-am minunat. E ca si cand am citit mai multe carti bune la un loc. Aș avea de făcut și niște critici, legate de conținut, dar nu o voi face aici.

Ce anume se poate vedea în expoziție? Mai bine mergeți voi și vedeți. Pe scurt, eu spun doar atât: trei arhitecți și viața lor în tabel, comparat, cu desene de epocă, planuri și construcții realizate. Un context istoric, cultural și artistic al acelor clădiri și proiecte. Tablouri din perioada respectivă, multe fotografii de epocă, colaje de imagini, jurnale de știri sau filme de propagandă pe ecrane instalate în expoziție, multe multe informații din ziare, reviste, arhive, arhive și câteva obiecte pe tema modernitate și tradiție.

Nu-mi mai rămâne să spun decât că artei îi șade tare bine documentată. Pentru cine vrea să afle mai multe, a se vedea Boris Groys. Art Power. Un articol care se numește Documenting art, mi se pare.

Cât timp durează...documentarea

2010-12-01T04:39:00.005+02:00

un text despre expoziția Spațiul Modernității Românești 1906 - 1947 care va apărea Joi, 2 decembrie.Oricum azi de 1 decembrie, muzeul e închis.

Hai – hui prin mintea altora: Wisława Szymborska despre muzee

2010-11-28T17:37:00.000+02:00

Oricât mă străduiesc, toamna nu este pentru mine: nu-mi place frigul, nu-mi plac zilele tot mai scurte şi nici copacii tot mai golaşi. Plăcinta cu dovleac e doar o palidă consolare. N-am chef să mă mişc, n-am chef să critic....şi totuşi.

Toate cele de mai sus reprezintă o scuză minunată ca să scriu despre Wisława Szymborska, o fermecătoare doamnă şi poetă din Polonia, care întâmplător a şi „încasat” un Nobel pentru literatură în 1996. Pentru detalii şi fotografii a se utiliza google search – n-am să intru în detalii despre cât este de minunată şi de insuficient cunoscută, deşi asta cred.

Wisława Szymborska s-a preocupat (şi) de tema muzeelor, în orice caz suficient încât să scrie o poezie în care face zob ideea de conservare a obiectelor în ceea ce s-ar aseamăna cu un muzeu al vieţii sociale:

MUSEUM[1]

Here are plates but no appetite.

And wedding rings, but the required love

has been gone now for some three hundred years.

Here’s a fan – where is the maiden’s blush?

Here are swords – where is the ire?

Nor will the lute sound at the twilight hour.

Since eternity was out of stock,

ten thousand aging things have been amassed instead.

The moss – grown guard in golden slumber

props his moustache on the Exhibit Number…

Eight. Metals, clay, and feathers celebrate

their silent triumph over dates.

Only some Egyptian flapper’s silly hairpin giggles.

The crown has outlasted the head.

The hand has lost out to the glove.

The right shoe has defeated the foot.

As for me, I am still alive, you see.

The battle with my dress still rages on.

It struggles, foolish thing, so stubbornly!

Determined to keep living when I’m gone!

N-aş putea spune că sunt de acord cu punctul de vedere (poetic, dar destul de clar) al Wisławei Szymborska. Cred că ,,muzeele cu obiecte” au un loc al lor în spaţiul public, şi mai ales un farmec aparte – farmec care, în treacăt fie spus, poate avea un rol educativ cât se poate de concret, deoarece visarea duce în unele cazuri la acţiune. Dar în acelaşi timp nu pot să nu mă întreb dacă ceea ce merită păstrat poate fi expus într-un muzeu. Tot ce apare într-un muzeu îşi are locul acolo deoarece este încărcat de o anumită semnificaţie pe care i-o dăm în cadrul propriei culturi. Aşadar, veşnica dilemă: expunem pentru alţii, sau ne expunem pentru alţii? Oare merită efortul? A se discuta, de preferinţă la o cană cu vin fiert.

[1] Szymborska, Wisława (1998) Poems New and Collected, Hartcourt Inc : US, page 30.

Ce ma enerveaza de fapt

2010-11-08T23:47:00.000+02:00

Ce ma enerveaza pe mine la muzee este ca pot fi nespus de autoritare, dirigiste si inevitabil auto-elitiste. Prin ultimul termen inteleg o anumita suveranitate a proprietatii asupra mijloacelor de productie si expresie intelectuala sau culturala, insotita de ingradirea minutioasa si ingenioasa, dar de cele mai multe ori frustranta pentru public, a insasi actului de consum cultural. Reproducerea nesfarsita a acestui mecanism, ca parte a unui sistem mai larg politic, cultural si economic, constrange si educa. In asta consta puterea sociala a muzeelor, ca institutii care 'gandesc' in sensul lui Mary Dauglas. Mai mult, si ceea ce ma intereseaza pe mine aici, acest conservatorism al expunerii nu invita, ci de multe ori obliga la un mult mai periculos conservatorism al receptarii de catre publicul vizitator. Asa cum expunerea nu este niciodata inocenta, nici privirea sau macar simpla plimbare prin muzeu nu este defel. Din fericire, privitul si plimbatul tin de social, asa ca sunt inerent critice.

S-a vorbit mult despre originile si dezvoltarea moderna a muzeelor, ca institutii in primul rand nationale, cu pretentii totalizante si supuse inevitabil diferitelor interese politice ale vremurilor. Nu ma amestec aici, unde problemele sunt mari si serioase. Ma arunc de partea mea a baricadei, adica de aceea a vizitatorului. Nu este important daca vizitatorul este intamplator sau interesat, daca frecventeaza rar sau deloc, si asa mai departe. Nu ma intereseaza nici vreo anumita calitate a acestei vizite, ci in ce raport se afla aceasta cu modul de expunere si implicit cu muzeul insusi. Cat de separate sunt cele doua inocente de care vorbeam mai sus? Cat de autonom este vizitatorul in a-si apropria actul cultural, avand in vedere enorma presiune sociala exercitata de muzeu? Cat de eficient o poate deconstrui pentru a se proteja (de aceasta presiune) si a-si afirma preferintele (in actul de consum)?

Cred ca tensiunea cea mai evidenta intr-o astfel de confruntare apare la granita problematica dintre asteptarile publicului si oferta muzeului. Cred ca este importanta stradania ambilor actori pentru atenuarea acestei tensiuni nu in sensul unor delimitari din ce in ce mai precise ale granitelor, ci din contra in sensul topirii si transgresarii acestora. Cum putem face asta? Spre exemplu, cum putem trece de la criticile sau exaltarile private ale publicului vizitator cu privire la o expozitie la o reala conversatie intre acesta si muzeul insusi? Cu alte cuvinte, care ar fi drumul de la 'mi-a placut' sau 'nu mi-a placut' la 'ce ai vrut sa zici? Si de ce asa?” Evident, fara urecheala.

Incercari de a face muzeul 'mai' social au aparut in ultimii ani, fie inovand, fie reluand idei abandonate in urma cu 30-40 de ani. Astfel au aparut muzee de comunitate, ocupationale, eco-muzee, live museums, sau muzee-atelier. Sau mai simplu, ici-colo, mari si anchilozate institutii muzeale cunosc un succes neasteptat (si inca disputat) al conferintelor si dezbaterilor publice initiate in sprijinul sau completarea ofertei lor culturale, intalniri semi-informale, cafenele literare, artistice sau nu, intalniri de tot soiul, ce sa mai, activitati menite in principiu a-i trage de maneca pe curatori din culise, ori a prelungi anumite expuneri sau discursuri. Eu spun ca se poate face mai mult pentru ca muzeele sa devina cu adevarat sociale. Altfel, practicate doar ca moda, aceste incercari vor trece; iar toate initiativele si pledoariile pentru umanizarea institutiilor pot sfarsi prin a fi si mai eficient integrate (si fals justificate) intr-un nou sistem hegemonic mai nuantat. Iar aici sporul in asuprire este dat exact de aceasta aparenta deschidere care in fapt totalizeaza si exclude.¹

Pe scurt, ca institutii birocratice de stat insarcinate sa 'genereze' sau 'gestioneaze' cultura (in competitie dupa legitimare si resurse), cred ca muzeele ar trebui sa stie ca presteaza in primul rand un serviciu social. Dupa cum publicul vizitator ar trebui sa pretinda ca acest serviciu sa fie intr-adevar livrat. Cultura, sau aroganta accesului la cultura, inaintea modestiei socialului a generat suficiente conflicte doar in epoca moderna a muzeelor. Ar trebui sa le dezbracam de infumurarea culturii inalte pentru a le aduce exact in mijlocul oamenilor, a comunitatii, sau a individului (!) pe care doreste sa-l serveasca. Evident, un asa demers ar fi in conflict cu felul in care statul sustine ceea ce numeste cultura, cu micul ei dopozitar muzeul, actuala sa organizare si functionare, si nu in ultimul rand politicile sale culturale si de prestigiu. In concluzie, atata timp cat statul nu este social, nu are rost sa ne suparam ca muzeul nu este prea prietenos.

Eu cred ca gustul este social (Bourdieu), adica tine de lucruri cum ar fi clasa, educatie si preocupari. Cu cat vor afla si muzeele mai repede acest lucru, cu atat mai mult productiile lor vor fi mai digerabile si conflictele culturale mai putine. Cred ca oamenii s-ar plimba mai liberi prin astfel de proiecte cu adevarat umaniste.

Razvan.

1vezi spre exemplu ceea ce in literatura sociala se numeste deja dictatura ecologista, a corectitudinii politice sau a compasiunii, iar in plan politic criticile aduse regimurilor mult mai radicale atat neo-conservatoare cat si nou-stangiste din spatiul anglo-saxon de la sfarsitul secolului trecut ce au avut la baza inovatii cu pretentii asemanatoare, consolidate in regimurile populare de astazi

Instrumentalizarea memoriei

2010-10-18T12:31:00.001+03:00

Un articol interesant despre sondajul ICCMER, instrumentalizarea memoriei şi muzeul comunismului - de Florin Poenaru

http://www.criticatac.ro/2034/nostalgie-pedagogie-umor-sau-despre-a-doua-venire-a-anti-comunismului/#comments

Brâncuşi revisited, sau „Ce e gloria, se resemnează el, doar un pişat de vacă.”

2010-10-14T21:21:00.007+03:00

Primul contact cu Brâncuşi: am aproximativ 10 ani, părinţii mă duc la Târgu Jiu să văd Poarta Sărutului, Masa Tăcerii şi Coloana Infinitului. Cel mai mult m-a impresionat, ca să mă exprim cu nuanţe de limbă de lemn, Masa Tăcerii.

Al 2-lea contact: 13-14 ani, cea mai bună prietenă, tocmai întoarsă din vacanţă, îmi întinde 2 talismane simple, din ceramică, să aleg eu care-mi place mai mult. Ea a rămas cu Domnişoara Pogany, eu, dintr-un elan feng shui-istic, încărcat de wishful thinking, am ales Sărutul. Între timp cu prietena respectivă am cam pierdut legătura, în schimb Sărutul lui Brâncuşi îmi atârnă adeseori la gât.

Al 3-lea contact: 16 – 17 ani, eu şi nişte colegi la Paris (schimb şcolar, etc etc etc). Am vizitat Atelierul Brâncuşi, aparţinând administrativ de Centre Georges Pompidou, dar din punct de vedere fizic fiind o micuţă clădire separată, aflată chiar lângă muzeu. Pe esplanada din faţa muzeului lume multă şi colorată cum nu mai văzuse neam de neamul meu (sau mai ştii??). Din frenezia momentului, am rămas totuşi cu o nelămurire: de ce o grămadă de boschetari dormeau sprijiniţi taman pe clădirea lui Brâncuşi??

Între timp am crescut şi am realizat o mică investigaţie: am cercetat influenţa statutului de emigrant asupra vieţii şi creaţiei lui Brâncuşi. Cu siguranţă acest „mic detaliu” a însemnat ceva. Nu am de gând să ma lansez aici în ipoteze, să dezvălui concluzii şi să-mi dau cu părerea despre acest subiect. Cert este că Brâncuşi a devenit un reper al sculpturii pe planeta Pământ. După 1989 statul român, din punct de vedere instituţional, şi-a turnat cenuşă în cap pentru nerecunoaşterea meritelor artistului în...ultimele decenii. În 1951 Brâncuşi a vrut sa-şi doneze opera statului român, dar a fost „tratat cu refuz”, conducătorii de atunci având alte probleme pe cap. Aşadar în 1956 artistul s-a văzut în situaţia de a-şi dona, de voie de nevoie, o mare parte din operă statului francez, acesta fiind mai dibace un pic în recunoaşterea meritelor culturale. După metaforica turnare de cenuşă în creştet statul român a mai avut încă vreo 20 de ani de altele pe cap, încă mai are. Înafară de nişte firave şi uneori jenante tentative de „popularizare în rândul maselor”, Brâncuşi are parte la el acasă de o tăcere infinită. Ei, pe când în Franţa...

Acum câteva săptămâni am vizitat din nou Atelierul Brâncuşi de la Paris, acesta fiind deschis patru ore pe zi, între 14 şi 18 (în treacăt fie spus, un orar tare nepotrivit). De data aceasta atelierul, cu aparatul său de fotografiat, domnişoarele Pogany, Coloanele, uneltele, Săruturile sale, mi s-a părut gol şi trist...ca o casă părăsită. Faptul că exponatele sunt „închise” în cutii uriaşe de sticlă nu ajută la reconstituirea atmosferei unui atelier viu. Pe de altă parte, ce soluţie s-ar putea adopta? Să se plimbe publicul printre sculpturi nepreţuite? Poate. Nici iluminarea nu mi-a plăcut. S-ar putea găsi o soluţie mai naturală, mai firească. Şi nici angajaţii de la intrare, adormiţi şi fără chef. Se pare că această letargie nu a trecut neobservată nici la Centre Pompidou, după cum remarc mai târziu „răsfoindu-le” site-ul şi observând că Atelierul e pus sub lupă anul acesta, pentru a-i sublinia importanţa.

Din păcate se pare că ideea aceasta nu a funcţionat, atelierul având, după cum spuneam, un aer obosit şi mai puţini vizitatori decât în anii anteriori. Ar fi interesant de ştiut cum ar putea fi readus la viaţă acest spaţiu care se doreşte un spaţiu al comunicării, şi în nici un caz o zonă muzeificată – mumificată cum este acum.

Şi acum despre vizitatori – ei puteau fi identificaţi foarte simplu: cei care comentau însufleţit erau de peste tot, cei care tăceau respirând greu şi evitând să se privească erau români. De ce? De ruşine că atelierul nu este în România? Din senzaţia că sunt deposedaţi de „ceva”? În dosarul pedagogic de pe site-ul mai sus menţionat există exact trei rânduri grăbite care atestă că Brâncuşi s-a născut altundeva decât în Franţa, un fapt lipsit de importanţă. Sau? Dacă se vrea ca situaţia să fie puţin (sau mult) mai nuanţată ar fi cazul ca numele Brâncuşi să însemne, în România actuală, ceva mai mult decât „reclamă” înafara graniţelor. Dacă acum o vreme discutam despre oportunitatea unui muzeu al comunismului, al dictaturii sau al cui o mai fi fiind, ar fi oportun cred şi să ne amintim că Brâncuşi a fost înaintea comunismului românesc. Totuşi, nu îndrăznesc să pun problema de „cum ar trebui să arate un muzeu Brâncuşi?” pentru că ar însemna să încep cu sfârşitul. Unul din demersurile iniţiale ar fi ca programa şcolară să explice în cursul orelor de educaţie plastică cine a fost Constantin Brâncuşi şi de ce opera lui este importantă. Dar staţi, nu se mai face educaţie plastică în licee!

PS bibliografic (citatul din titlu):
BUICAN, Alexandru (2007) Brâncuşi. O biografie, Bucureşti: Editura Artemis, pagina 87.

Muzeul din mine, muzeul din tine…

2010-10-10T12:48:00.006+03:00

Nu ştiu mare lucru despre muzee. Îmi plac fără să ştiu neapărat de ce – înafară de un motiv evident şi vag, şi anume că mă interesează subiectul muzeului pe care se întâmplă să-l vizitez.

Am reflectat la ideea de muzeu în timp ce împachetam multe lucruri pentru o mare mutare, şi mi-am dat seama că într-un fel fiecare din noi este muzeograf, şi casa noastră este muzeul. Cărăm după noi peste tot câteva cărţi de care nu ne putem lipsi chiar dacă le-am citit de 10 ori şi ştim cu siguranţă că nu le vom mai deschide în anul care urmează...şi totuşi, poate un neiniţiat o să audă câteva pasaje din respectiva carte, pentru că ne place şi...ne reprezintă. Luăm în ultimul colţ rămas liber din poşetă o eşarfă veche, pe care părinţii ne imploră să o aruncăm, pentru că ne aduce aminte de cutare sau cutare eveniment esenţial pentru devenirea noastră. Decorăm pereţii noii locuinţe cu anumite fotografii, într-o anumită ordine, în funcţie de valoarea pe care o au pentru noi (şi am vrea ca musafirii să înţeleagă acest lucru!) persoanele sau locurile din poze.

Aş menţiona că în acelaşi timp suntem, că ne place sau nu, exponate în muzeul vieţii sociale. Unii sunt exemple de „monedă din perioada clasică”, alţii un element bizar, atipic, dar generalizând (urâtă apucătură, de altfel!) ne dăm seama că felul în care ne prezentăm este foarte asemănător, până la un anumit nivel, cu modul de expunere muzeografică. Poate azi nu avem chef să ne punem tocuri sau cravată, dar s-ar putea să „dea bine la public”.

Da, unii mai des, alţii mai rar, cu toţii suntem uneori exponatele şi muzeografii propriei imagini.

Aşadar, ce mi-ar plăcea la un muzeu ideal? În mare, ceea ce mi-ar plăcea să descopăr şi la o persoană pe care tocmai am cunoscut-o, persoană care mi-ar putea fi apropiată într-o zi : un ambalaj clasic/interesant/excentric/şocant/normal, orice, numai vulgar să nu fie; o sinceritate neutră, care vede ideea de „adevăr” ca pe o datorie de onoare, nu ca mijloc de a epata/de a manipula/de a obliga; un vector de stimulare a inteligenţei, şi nu o privire superior-dispreţuitoare („oricum, tu nu poţi să pricepi”) sau superior-complezentă („te ajut eu, găgăuţă, nu-ţi face griji”).

Mai departe, de gustibus.

Gusti şi muzeul social

2010-10-08T15:05:00.002+03:00

Dimitrie Gusti se pare că a preluat ideea unui muzeu social de la Frederic le PLay – comisar general al Expoziţiei Universale din 1867 de la Paris, Le Play a amenajat aici un stand cu obiecte utile pentru „a ameliora condiţiile fizice şi morale ale populaţiei.”

Câţi dintre voi nu ati fost în Muzeul Satului? Dar ceea ce e azi acest muzeu, se pare că are foarte puţină legătură cu ce a fost destinat să fie. Povestea spune că, în 1936, Dimitrie Gusti îşi începuse campaniile monografice de vreo 10 ani. Avea echipe de oameni bine pregătiţi pe teren în multe zone din ţară, resurse, informaţie în ce priveşte muzeografia. Cu ocazia Zilelor Bucureştiului, care se organizau de câţiva ani în zona parcurilor de pe lângă lacurile Bucureştiului (lacuri recent asanate) se făceau câte un oraş al piticilor, sau reconstrucţia unei străzi vechi… Aşa apare ideea de a integra acest proiect al muzeului satului în bâlciul mai sus numit. Domnii şi doamnele se puteau plimba prin căsuţele ţăranilor - animate şi ele.
Pe lângă şoseaua Kiseleff, pe un maidan viran plin de bălării – unde fuseseră mai demult nişte grajduri ale lui Marghiloman – Gusti primeşte aprobarea să facă un muzeu al satului românesc - temporar, fireste.

Îl face în două luni, ca pentru noul bâlci ce avea să înceapă. Voia să conţină 3 părţi: Pavilionul central, satul actual, şi satul nou – zis şi satul model. Nu a apucat să le facă decât pe primele două. Şi, o dată ce le-a făcut, acolo le-a lăsat. Că doar nu se putea dărâma o asemenea minunăţie!?
Oricum, ideea de a crea un muzeu al satului viitor vine dintr-un proiect mai vechi al său de modificare a condiţiilor de viaţă ale ţăranilor. Tot de aici şi ideea de muzeu social.

„În principiu, orice „muzeu” nu este – aşa cum greşit întârzie să creadă mulţi – un loc unde se strâng mai mult sau mai puţin sistematic, colecţii de obiecte, alese pentru frumuseţea, raritatea sau caracterul lor de curiozitate sau pitoresc; ci este un mod de a înfăţişa o serie de prelegeri publice, o formă de învăţământ a maselor, prin prezentarea logică a unei serii de idei, expuse cu ajutorul obiectelor. Cu alte cuvinte, un mijloc de pedagogie socială.” – asta înseamnă că ultimul cuvânt în organizarea unui muzeu îl are omul de ştiinţă.” (Stahl, 1981: 361 – Amintiri şi gânduri) Asta spune Stahl, dar se pare că asta credea şi Gusti.
Eu m-aş mai apuca de proiecte de muzeografie socială, dar acum după povestea asta, parcă îmi dau seama că una e să vrei un lucru şi ata e să-ţi iasă - şi cum anume, bien sur.

Monumentul Marmeladei

2010-09-23T07:40:00.003+03:00

Ideea de a scrie un text despre expunerea și cunoașterea prin mâncare în muzeu mi-a venit venit de curând. Am aflat că pe undeva, pe lângă Barcelona există un astfel de muzeu unde poți alege să mănânci ca în secolul 16, 17, 18... Sună apetisant!

Informația cu pricina s-a suprapus peste un articol despre regimul alimentar stalinist, peste brusca amintire a unor rețete de drob din pate - pe care le făcea mama în anii 80 și uite așa am ajuns la comunismul expus și la mâncare. -de ce? pt că treaba cu mâncarea roade. Si pentru ca si mancarea duce la un anume fel de intelegere - mai din stomac- a subiectului.

În 2004, în expoziția Roșu Domestic (Galeria Hag, București) a fost expusă o savarină și biscuiți la vrac dați vizitatorilor să guste. Un vizitator a criticat în barbă că savarina aduce a nostalgie. Savarina și biscuitele au făcut furori și au creat articol de Dilemă. Bananele, portocalele si ciocolata Milka erau suite undeva sus la etaj - acolo nu oricine putea sa ajunga!

În 2006 la Museum of Young Art in Viena, Ioana Popescu a pus la cale o cameră dedicată alimentației în stalinism - în România. Pe jos sala era acoperită cu pânză de americă - alb crem. Pe ea desenate urme de pași. În mijlocul sălii, de altfel complet goale, pe un soclu (1,5 m aprox) din dotarea muzeului o lădiță cu marmeladă la vrac - cleioasă și tare.
Vizitatorii se apropiau și apoi se retrăgeau curioși. Ce e asta? Monumentul Marmeladei spuneam noi. Doar niște copii, pe jumătate români, s-au apropiat de lădiță și au început să mănânce.

Mai recent la Muzeul Țăranului s-a pus serios problema facerii unei expoziții de proporții mai mari undeva în centrul capitalei despre viața domestică în comunism. S-a ajuns din nou la mâncare, involuntar, de data asta nu expusă, ci consumată - ca la un festival, cu buget. Ce? Păine cu parizer și bere, creveți vietnamezi, conservă de pește, șampanie Zarea...
Puteți adăuga și voi la listă, dacă știți, dacă, mai aveți ce.

Și pentru a purta discuția cu trei pași mai sus vă invit să citiți următorul articol, și cartea...

http://www.criticatac.ro/1233/bucataria-lui-stalin-a-existat-oare-o-gastronomie-comunsita/

Am senzația că obiectele conduc la o anumită expunere, iar teoria la alta... Până acum am plecat mai mult de la obiecte. Ce-ar fi să plecăm și de la teorie?

Templul adevărului vs. muzeul inclusiv?

2010-09-13T13:23:00.002+03:00

La inceputul lui sepmtembrie am participat la o școală de vară pe teme de expunere/ muzeografiere a regimului comunist în România. Vezi site aici. S-a pus la un moment dat problema faptului că o expunerea e și ea o artă – ca și cea a discursului, sau scrierii de cărți (bune). Și că așa cum în domeniul academic ne confruntăm cu sursele, citatele, referințele corecte, așa și în expoziții trebuie să fim cât mai obiectivi posibil. Se poate? Nu, au spus unii. Mai bine o expoziție o faci clar subiectivă, și cel ce o privește înțelege că este un punct de vedere. Sau... prezinți mai multe păreri – așa, ca și când ai aborda subiectul din mai multe unghiuri de vedere.

O a treia soluție sugerată a fost cea a asumării poziției pe care tu ca (echipă de) muzeograf/ curator o ai. Spui undeva: asta e treaba, eu/ noi asta vrem să arătăm, pentru că asta e părerea mea și apoi lași omul/ vizitatorul să decidă singur dacă ai avut dreptate sau nu.

Toate aceste preocupări tocmai pentru că unii dintre cei prezenți la dezbatele au devenit brusc (auto) critici si responsabili pentru mesajul vizual pe care o astfel de expozitie/ muzeu il transmite. Asa, e. Nu?

Personal, această a treia opțiune mi se pare cea care dovedește "critical thinking."Nu stiu cum anume poate fi realizată, dar rămâne să găsim soluții, sau să le împrumutăm de la alții. Un text poate ar fi suficient să arate și să desconspire mâna la lucru?! Mâna la lucru, vrea să fie, așa cum spune Gamboni în Iconoclash (cartea editată de Bruno Latour și Peter Weibel) – concepția celui care a așezat/ pictat/gândit o treabă într-un anume fel și nu în altul.

"the critical mind is one that shows the hands of humans at work everywhere so as to slaughter the sanctity of religion, the belief in fetishes, the worship of transcendent, heaven-sent icons, the strength of ideologies. The more the human hand can be seen as having worked on an image, the weaker is the image's claim to offer truth." (Gamboni, Iconoclash)

Cum ar veni – asta duce la o negare a faptului că o asemenea expoziție, care desconspiră mâna la lucru – nu mai poate deveni un obiect fetiș/ crezut pentru ceea ce este?

Complicată problema, cu atât mai mult cu cât multe din muzeele din jurul nostru prezintă lucrurile de ca și când așa ar fi fost. – de parcă muzeele ar fi temple ale adevărului. Dar poate că unele sunt? Mă întreb care...

Trecutul e o țară străină

2010-07-23T06:38:00.004+03:00

Invitație la o expoziție deja închisă.Cu întârziere de o lună... halal invitație! Oricum, am postat textul mai mult pentru a pune punct unui proiect de colaborare cu Adevărul Cultural și Artistic. Și pentru ideea care se desfășoară la picioarele ochilor dumneavoastră.

În spațiul proaspăt renovat din Pasajul Universității, printre canapele Ikea și banere publicitare, s-a deschis expoziția: “13-15 iunie 1990. Constatare la fața locului.” Deși nu mai trăim în anii 90, asistăm la facerea istoriei acelor ani.

“ O democraţie fără memorie este una aflată în gravă suferinţă. Nu trebuie să uităm, pentru a putea să evităm erorile trecutului.“ Traian Băsescu, cu ocazia citirii sumarului “Raportului Tismăneanu” în Parlament

Proiectul mineriade – memoria în construcție
O dată cu numirea lui Vladimir Tismăneanu în fruntea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER)(după destituirea lui Marius Oprea), cercetătorii institutului și-au schimbat direcția de cercetare a trecutului comunist din perioada de până la 1989, la perioada de după... Astfel subiectul mineriadelor a ajuns repede pe tapet, repede a fost cercetat si tot repede rezolvat vizual.

Să nu uităm!
David Lowenthal în „Past is a Foreign Cowntry” afirmă că toate incursiunile de cercetare și reprezentare ale trecutului au o miză în prezent. Un institut de cercetare a istoriei recente capătă astfel o importanță foarte mare din perspectiva luptelor politice la care am asistat la ultimele alegeri prezidențiale. Trecutul, spune Lowenthal este o țară străină. Pentru că nu o cunoști, o vizitezi din mai multe posibile motive: ca să îl explici, să cauți epoca de aur, mărirea de sine sau chiar modificarea lui. Incursiunea în trecut are și beneficii, dar și riscuri. Contează ce anume vrei să vezi în trecut, în ce scop și cum instrumentalizezi întoarcera în prezent. Să fie vorba în acest proiect de o încercare de explicare a trecutului recent? Ar fi bine să fie așa. În societatea română se acuză și demonizeză trecutul, nu se explică, din păcate.

Oricum, Lowenthal mai spune că “Cel mai important motiv pentru a vrea să schimbi trecutul e pentru a schimba prezentul: să distragi atenția de la o catastrofă globală, să asiguri hegemonie națională, să devii faimos și bogat.„

Dar ce?
Expoziția din Pasajul Universității face parte din acest proiect mai larg al IICCMER și din vizitarea acestei țări străine care se numește trecutul recent.

Este realizată din fotografii de dimensiuni mari cu imagini din timpul mineriadei din 13-15 iunie 1990, alături de texte mărturii scrise de mână cu marcherul pe cartoane de diferite culori și de citate din clasici: Vladimir Tismăneanu, Ioan Stanomir și Mihail Neamțu. Imaginile și mărturiile alese de curatorii Simina Bădică și Andrei Lascu impresionează.

“În iunie 1990 aveam 20 de ani. Eram frumoasă, tânără şi plină de speranţe. Învăţasem în Piaţa Universităţii o lecţie despre cum poţi să fii liber şi nesupus. Cum să râzi, să plângi, să cânţi şi să te bucuri.

… Din gura de metrou a ieşit un tânăr care cred că se ducea la lucru. Era cinci dimineaţa. Au sărit pe el. Bâtele se ridicau şi coboarau. Minerii erau ca într-o grămadă de rugby. Când s-au retras, tânărul, desfigurat şi fără suflare, avea o cămaşă în întregime roşie de sânge. Mi-a venit să vomit. Unul dintre mineri a luat corpul fără vlagă al acelui bărbat şi l-a îndesat cu capul într-un coş de gunoi.”( V.M., 20 ani, studentă)

Andrei Iliescu - Mineri și femeie

“Teroarea declanşată în Bucureşti în zilele de 13-15 iunie nu are nici astăzi, după 20 de ani, o versiune oficială, iar responsabilii nu au fost încă identificaţi”, spune invitația la expoziție. Ca vizitator al expoziției pleci încărcat și contrariat. Nu ai vinovați dovediți pentru acest război civil, iar institutul se pare că nu poate face ceea ce justiția nu face.

În acest context însă, IICCMR girează această expoziție cu ocazia căreia nu acuză, ci doar instigă la memorie și susură la ureche un nume… Ion Iliescu - menționat de 7 ori în mărturiile participanților la mineriadă.

Întâmplător sau nu, vernisajul expoziției a avut loc exact în zilele când se comemorau 20 de ani de la 13-15 iunie 1990 și când Dosarul Mineriadei este închis de către Parchet. Ion Iliescu primise NUP (ne urmărire penală).
NOTĂ: la numai câteva zile de la vernisaj, Primăria capitalei a cerut organizatorilor expoziției să scoată textele expuse lângă fotografii, pe motiv că nu dăduseră aprobare și pentru așa ceva.
Info: Pasajul Universității

Când: până la 27 iunie 2010

http://mineriade.iiccmer.ro/

Ethnographical museums collect widely but do not dig deeply

2010-07-23T06:28:00.000+03:00

In his publication Museums of Influence (1987), Kenneth Hudson described how he had visited 37 museums that made significant changes in the 200 years of museology. He dismissed ethnographic museums as those that exhibited objects from exotic cultures without attempting to communicate essentials features of the societies more easily conveyed through film, video or even lectures. He laments the absence of ambitions, fears, poverty, disease, climate, cruelty, brutality, blood, sense, smell and therefore cohesion to the exhibits. “Ethnographical museums collect widely but do not dig deeply” (Hudson 1987:vii) Cambridge: Cambridge University Press.

Poarta care scapă, plasa care prinde

2010-06-21T16:34:00.000+03:00

La Galeria Laika, într-un “artist run space” dintr-un imobil interbelic din centrul Bucureștiului, Vlad Nancă expune ultima sa lucrare intitulată „Sfârșit.” Pot fi două porți de handbal artă sau nu?

Două porți

Urc spre galerie la ora prânzului iar pe scara de lemn a blocului din spatele Muzeului Literaturii Române miroase a borș de pui. Din holul clădirii intru direct în camera de expoziție luminată în alb neon. Mă așteptam să întâlnesc un obiect pe care să-l pot cuprinde... măcar cu privirea. Dau în schimb de două structuri identice masive de lemn – „ca două porți de handbal”, îmi spune Vlad Nancă, „înalte de doi metri și late de trei.” Porțile sunt îmbrăcate în plasă albă de poliester cu ochiuri mari. Mă opintesc într-una din ele, să văd dacă se clintește din loc. Nici măcar un centimetru. Cele două structuri de lemn stau nas în nas, strâns lipite în mijlocul încăperii ca într-un final de joc. Ca o îmbrățișare de tip “happy ending” scrie Mica Gherchescu în foaia de sală. Să fie ăsta Sfârșitul?

Handbal versus fotbal

In galerie Vlad Nancă povesteste despre cele două porți de handbal, care stau așezate complementar ca un sărut. Asocierile care se pot face între aceste porți ale sărutului și Brâncuși îl amuză. Oricum, fiecare privitor alege să vadă în aceasta compoziție ceva diferit. Unii văd un adăpost, alții o colivie de înăuntru și una de afară – pentru că și tu privitor, o dată intrat în galerie te simți prins ca într-o plasă deloc confortabilă.

Pe site-ul Modernism.ro apar mai multe reacții ale vizitatorilor sau amatorilor de artă la această lucrare. Sunt unii care susțin în scris că asta nu e artă, că acest obiect compozit al lui Vlad Nancă e nul. Alții, în schimb, se entuziasmează și vorbesc despre porțile de fotbal (sic!) și cultura română contemporană.

E interesant din punctul de vedere al antropologiei artei că un obiect atât de simplu se poate încărca de semnificații atât de diferite, în funcție de privitor. Și că porțile de handbal sunt privite ca două porți de fotbal închise. Chiar și Vlad Nancă mărturisește că s-a gândit ca pe viitor să expună lucrarea modificată – porțile de handbal să devină porți de fotbal. Asta ar face ca o astfel de lucrare, expusă într-un spațiu mult mai generos, de genul unui muzeu cu camere ample, să aibă un altfel de impact fizic și o altfel de relevanță conceptuală și culturală. Din păcate, ar pierde mirosul de borș de pui și zumzetul televizorului deschis al vecinei de la etajul trei. Din imobilul de unde vă spuneam că e localizată galeria.

Capcane de încântare

Într-un faimos articol numit „Plasa lui Vogel” din volumul „The Art of Anthropology”, Alfred Gell argumentează că un obiect de artă este acel obiect care se constituie într-o capcană de încântare – trap of enchantment. Capcana nu este folosită în sens metaforic, ci într-un sens cât se poate de propriu. Parcurgând mai multe tipuri de capcane fabricate de diverse civilizații din toate colțurile lumii, descrise de antropologi aflați în cercetări de teren, Gell explică rațiunea pentru care, în confecționarea capacanei, vânătorul aplică un raționament artistic: observă cu atenție comportamentul pradei și își confecționează capcana astfel încât prada însăși să își aducă aportul la propiul sfârșit...

In mod similar, vizitatorul se lasă vrăjit de un anumit înțeles artistic precum animalul se lasă prins în capcană. Astfel, încântarea artei poate da forma, culoarea și gustul a ce permiți să te vrajească. În cazul nostru două porți de handbal (– care) erau cât pe ce să fie, (-) și poate vor deveni din moment ce imaginarul colectiv o cere, două porți de fotbal.

Dacă vizitatorii din prezenta galerie ori din vreuna viitoare vor cădea pe gânduri prinși în plasa de handbal/ fotbal a lui Nancă, atunci putem fi siguri că asistăm la o prindere în capcana de încântare. Eu spre exemplu pot să fiu prinsă în capcană de ideea că mare parte din societatea română poate fi (cu)prinsă, în două paranteze generoase, de porți de fotbal. Aici ne este îndreptată atenția, bucuria și frustrările, modelele și reperul în modă, mașini, femei și viață.

Info:

Unde: Galeria Laika, Bucuresti, Str. Christian Tell 21, etaj 1, apt 2

Când: Marți și joi, cu programare: +40723320931 sau info@laika.ro

Sitting with Marina de Arthur Danto

2010-06-13T00:58:00.000+03:00

http://opinionator.blogs.nytimes.com/2010/05/23/sitting-with-marina/?hp

Joaca de lut. Pentru un altfel de muzeu

2010-06-11T00:31:00.001+03:00

La Muzeul Țăranului Român copiii expun pentru câteva zile obiecte lucrate de ei în lut. Ce e spectaculos în a expune un porcușor în pijamale sau o bombonieră râmă? Tocmai povestea facerii lor! Adică ceea ce a făcut ca aceste obiecte să ajungă să fie făcute bine de către niște copii care, în unele cazuri, nu mai fuseseră niciodată într-un muzeu.

Învățăm să ne jucăm

In proiectul Joaca de Lut au participat 75 de copii din București, educatoarele lor și 25 de voluntari ai muzeului. Toți cei implicați în proiect au învățat să facă diferența între lut și pământ, ce se poate lucra din lut și cum anume să facă jucării dar și oale astfel încât obiectul, o dată băgat la cuptorul de ars să reziste și să nu se spargă. „E mare lucru să înveți să respecți o metodă de lucru, ca să iasă obiectul întreg”, spune Monika Pădureț, profesoara în lut a micilor artiști. „Și să înțelegi că și în viață dacă ceva nu iese bine din prima, asta nu înseamnă că nu va ieși deloc. Ba din contră!”

Patru din cele cinci grupe de copii sunt asistate de Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Sector 6. Copiii provin din familii cu venit foarte mic. Asta face ca statul să se implice în educația lor și peste programul școlar, în activități extra școlare. Dacă de obicei cei mici își petrec timpul făcându-și temele pentru a doua zi, cu ocazia proiectului au ajuns să cunoască Bucureștiul, să-și pună imaginația și creativitatea la încercare, dar nu în ultimul rând îndemânarea și priceperea artistică.

Ce e un muzeu?

Cel mai important câștig, spun realizatoarele proiectului Ana Maria Iuga și Raluca Oprea-Minoiu, e că unii dintre copii – deși născuți și crescuți în București- cu ocazia aceastui proiect au văzut centrul orașului pentru prima dată în viața lor și, nu în ultimul rând, au vizitat un muzeu. Când au intrat în Muzeul Țăranului au fost profund impresionați de mărime și de fast, de multe din obiectele expuse. Să vă dau doar un exemplu: La intrare, la vederea porții de lemn cu motiv de dinți de lup toți, dar toți au spus în cor „ Oau!”

In anii ’70 in America de Nord s-a revoluționat și criticat conceptul de muzeu în sens clasic, ca spațiu serios în care publicul este invitat să vină, să vadă și apoi să plece mai educat acasă. Au luat naștere atunci ceea ce se numesc muzeele de cartier – neighborhood museums – le spun ei – sau ulterior muzeele de comunitate, ca Anacostia Museum de exemplu. Aici publicul vizat nu era cel cultivat, ci, din contra, omul de rând, din cartier, care era invitat să participe la actul de expunere, să se implice cu timp, idei și imaginație, pricepere și nevoia de a rezolva probleme alături de alți membri ai comunității. Unii dintre ei au încetat să fie voluntari și au devenit angajați ai muzeului, în timp. Muzeul de cartier e ceea ce poate vă imaginați ca un centru de protecție socială ar face într-un spațiu artistic: o cunoaștere îndeaproape a oamenilor și a problemelor lor, o apropiere a publicului tânăr de ceea ce presupune un act cultural, o implicare a celor mici in activități nonconformiste care să le stimuleze imaginația și încrederea de sine. Indirect, muzeul rezolva nevoi de comunicare și nevoi ale comunității. Face să fie posibilă o mai mare egalitate de șanse, o dizolvare a preconcepțiilor rasiale, economice, culturale.

De la teorie la practică

Așa și cu proiectul nostru. Prin Joaca de Lut, Muzeul Țăranului Român se apropie de conceptul de muzeu de cartier, sau de muzeu comunitar. Dacă vă imaginați că acești copii își pot aduce părinții, bunicii, vecinii, prietenii, colegii de școală să vină să vadă expoziția – gratis – atunci e de înțeles de ce muzeul devine centru comunitar.

Mai mult decât atât, cele două realizatoare ale proiectului spun că, alte câștiguri ale proiectului au fost și munca cu volunarii dar și cu educatoarele copiilor. Proiectul acesta le arată învățătorilor că poți atrage atenția copiilor și cu altfel de jucării decât cele de cumpărat. Că și copiii au capacități de creare ca niște artiști veritabili. Și că actul în sine de modelare apoi de pictare a lutului poate ține pe scaun mulți neastâmpărați. “Învățarea se poate face folosindu-ți priceperea, răbdarea, imaginația, prin joc și prin exemplu,” spun ele.

Tot la realizări au fost trecute și vizita în afara orașului, în satul Piscu. Poate vă vine să credeți, sau nu, dar unii dintre ei nu fuseseră niciodată nici în afara orașului. Și ce puteau să facă la Piscu? Să alerge prin iarba, să joace fotbal și să facă oale din lut la o roată de olar adevarată cu nea Mitică, olarul, alăturea!

Info: expoziție deschisă până pe 10 iunie.

Unde: Muzeul Țăranului Român, Sala Acvariu, intrare prin str Monetăriei între orele 10-18

http://www.adevarul.ro/cultura/literar_si_artistic/arte_vizuale/Joaca_de_lut_pentru_un__altfel_de_muzeu_0_276572811.html#

Ce ne tulbură la pictura anilor '90?

2010-05-12T23:31:00.001+03:00

La Galeria de Artă a Municipiului București este deschisă o expoziție de pictură a anilor '90. “10 pt deceniul X” cuprinde lucrări a 10 artiști cât pentru 10 ani de nebuloasă şi miraculoasă tranziție. Mai țineți minte anii '90? Despre pictura acelor ani niciun critic sau teoretician de artă nu s-a încumetat să scrie până acum.

Reușiți să vă imaginați cum ar arăta lucrările de diplomă a 10 artiști absolvenți de Academia de Arte (sau alte nume ce i-au fost date acestei instituţii) în 1990, 1991, 1992... 2000? Francisc Chiuariu, Constantin Cioc, Suzana Dan, Raluca Ilaria Demetrescu, Florian Lucan, Tudor Marinescu, Florin Mocanu, Cosmin Petru Paulescu, Octav Popescu-Pilat şi Roman Tolici (aici în ordine alfabetică) sunt cei 10. Cei ce intraseră înainte de 1989 dăduseră examenul de admitere câte 6 sau 10 ani la rând pe 3 locuri. Aveau 25-30 de ani. Cei ce au intrat după 1989 s-au bucurat de zeci şi sute de locuri. Evident, au intrat din prima!

În catalogul expoziției Mihai Plămădeală, curatorul expoziției scrie: “Un singur numitor comun între ei: au fost în aceeși instituție de învățământ superior pe parcursul aceluiași deceniu. Altfel, lucrările alese, ar fi putut la fel de bine să fi aparținut unor vremuri și locuri diferite.”

Anii efervescenţei

Poveștile pictorilor despre acei ani se suprapun peste conținutul volumului intitulat “Anii '90 și Bucureștenii” coordonat de Muzeul Țăranului Român și apărut la Editura Paideia în 2008. Se vorbește despre acei ani ca despre niște ani ai efervescenței. Atunci totul era posibil. Puteai vinde legume sau pufuleți pe tarabă, puteai să renunţi la meseria de inginer şi să devii om de afaceri, să te îmbogățești în trei luni de zile ca mai apoi să pierzi totul. “Erai curator dimineața și artist seara. Era o vreme când te simțeai multilateral dezvoltat” spune Suzana Dan.

“Anii '90, ani plini de contradicții. Confuzia generală era dată chiar de paradoxurile libertății” spune şi Florin Lucan. Această frământare duce firesc atât în viaţă cât şi în pictură la întrebări de genul: Eu încotro s-o apuc? Sau la metamorfoze din cele mai bizare. Mihai Plămădeală confirmă: “În goana după resursele primare numai artă nu se mai cumpăra atunci.”

Critic lipsă

Francisc Chiuariu mărturisește “Făceam parte dintr-o generaţie de artiști prea tineri pentru a putea beneficia de renume și prea vârstnici pentru a se plia la noile tendințe; despre noi n-a vorbit nimeni.”

Constantin Cioc: “Cred că lipsim din cărți deoarece istoricii și teoreticienii de artă ai generațiilor noastre s-au axat mai degrabă pe rezolvarea unor conturi cu generațiile anterioare, decât pe ceea ce făceam noi, sau pe posibila carieră internațională.”

Tocmai din această lipsă de critică la adresa lor s-a născut ideea acestei expoziţii şi a catalogului ce o însoţeşte, spune Mihai Plămădeală.

Impuritatea limitei

Observ că lipsa de critică despre pictura anilor '90 și în general despre această generație se suprapune peste lipsa de discurs analitic public (a nu se confunda cu descrierea – şi ea meritorie) a acelei epoci. Generația '90 e una de graniță – sau în alţi termeni, liminală. Această generaţie face contactul între un trecut și un prezent de multe ori la fel de vehement contestate. De obicei trecerile, ca şi naşterile sunt fenomene sociale care presupun o trecere riguros controlată de la un stadiu trecut - foarte bine înţeleş şi acceptat – la unul prezent, şi el de asemenea asumat. Dar, pentru că în Romînia sde pare că nu e înţeles şi asumat trecutul recent- ci doar blamat-, cum am putea să înţelegem trecerea prin definiţie impură ? Dară mite să mai avem şi un discurs critic asupra ei? Aşa cum transpare din interviurile luate de Mihai Plămădeală şi publicate în catalogul expoziţiei, acești artiști nu aparțin doar noului, chiar dacă au început studiul în 1995, să zicem, – ci imixtiunii dintre nou și vechi. (Și) în acest context, atunci când le discută opera, orice critic sau istoric de artă este nevoit să facă referire la acest amestec deopotrivă pitoresc şi strivitor de temporalități și valori.

The end, my friend

În Galeria de Artă a Municipiului Bucureşti poţi să te opreşti pentru câteva minute. E ca un trotuar cu boltă – acoperit – adică. Simţi că aparține străzii şi asta e de bine. În felul ăsta, o expoziţie cu o tematică atât de tulburătoare poate fi trăită de un public cât mai larg. Aş numi galeriile ca aceasta – galerii ale străzii. Fac parte din viață, aşa cum trotuarele fac parte din mersul nostru cotidian.

Info:

Unde:Galeria de Artă a Municipiului București, str. Academiei, nr. 15 –
Când: deschisă până la 16 Mai 2010
Foto: Roman Tolici - One Planet
Octav Popescu-Pilat - Cuplul

http://www.adevarul.ro/cultura/literar_si_artistic/arte_vizuale/Ce_ne_tulbura_la_pictura_anilor_-90_0_259774458.html

uezum

2010-05-06T23:27:00.001+03:00

Acum că am schimbat titlul blogului îmi vine să scriu mult mai ușor, textele curg mai lesne. Înainte se numea Muzeu în România sau Muzeu Altfel. Responsabilitate prea mare și nu s-a înhămat niciun muzeograf plictisit să ne deplictisim împreună. Muzeul de Luni e mai soft. Luni, când toate muzeele sunt închise, pot respira și pot face lucrurile în voie. Inclusiv dans contemporan.

Îmi e greu să îmi iau anumite pasiuni serioase în serios. Așa e cu arta contemporană sau dansul contemporan. Dar... de câte ori am mers pe drumurile astea două - în special cu dansul, am nimerit foarte bine. Ultima dată am gasit casă la Londra și un prieten rar și bun.

Uezum - adică muzeu pe dos -

Mamă, ai purtat ciorapi ridicoli?

2010-05-05T23:58:00.001+03:00

La Institutului Cultural Român din București săptămâna trecută a fost deschisă expoziția: “De la sublim la ridicol. 70 de ani de reclamă în România. Reclame interbelice şi din perioada comunistă.” O să aflați de ce să consumi cacao Knorr pentru constipație și boli de stomac e sublim, iar să porți ciorapi Adesgo e ridicol.

Expoziția constă în niște fotocopii după afișe sau după anunțuri din ziare interbelice și comuniste, copii prinse în bolduri pe niște suporturi flaușate gri. Școlărește, cum intri în sala de expoziție începi vizitarea dinspre stânga. Aici sunt grupate așa-numitele „sublime reclame interbelice.” Pe peretele din dreapta, în perspectivă cronologică, “ridicolele” reclame comuniste. Categorisirea au făcut-o realizatorii expoziției: Ancuţa-Lăcrimioara Chiş (prof. Universitatea Babeş-Bolyai) şi Ucu Bodiceanu (prof. Universitatea Populară, Casa Municipală de Cultură Cluj).

A ieșit de-o comparație

In comunicatul de presă și apoi în articolele care au apărut deja despre această expoziție se pune foarte mult accentul pe limbajul reclamelor interbelice, pe rimele zglobii și mai puțin pe conținut sau pe realizarea grafică. Inclusiv realizatorii spun: “Am adunat reclame savuroase!” “Inițial interbelice... apoi ne-am gândit să adăugăm și perioada comunistă.” Și totuși, pentru că și reclamele comuniste au o savoare a lor... a ieșit de-o comparație.

Reclamele interbelice atrag, evident, printr-un limbaj de epocă ușor diferit de limba pe care o vorbim noi azi: șoșoni, briantină, ciucalată. Inclusiv obiectele la care se face reclamă par mai boeme decât “prozaicele” tractoare, autocare, iaurturi sau geamuri termopane... Cele “sublime” sunt desenate de mână, iar celelalte - “ridicolele” - făcute pe calculator. Se schimbă vremurile și chiar curentele artistice nu doar în România, ci în toată Europa. Reclame din astea ridicole dar moderne sunt cu duiumul în anii ’60,’70,’80 în toate țările occidentale, dar asta pare să nu conteze pentru comparația din ograda proprie.

Vorbim despre afișe sau despre viața în interbelic/comunism?

Chiș explică: “reclama interbelică are finețe, se adresează unui public rafinat pe când cea comunistă e plată, stângace și se adresează omului comun și gospodinei.” Mă întreb se referă la text, la compoziția grafică a reclamei, sau la o întreagă epocă? Ce e ridicolă: reclama la ciorapii Adesgo, ciorapii Adesgo sau toată epoca cu oamenii ei? După cum sesizez în discursul de la vernisaj și în titlul expoziției, eticheta de “ridicol” nu se reduce doar la reclamă, ci se face o trecere periculoasă între conținut și formă, între estetica reclamei și epoca pe care o reclamă o reprezintă.

Ciorapii ridicoli

Oare în comunism toți consumatorii erau oameni comuni, iar în interbelic toți rafinați? Reclama la săpunul Pisica se prea poate să se fi adresat și gospodinei din interbelic, iar reclama la ciorapii Adesgo... mamei mele.

Afișul publicitar e o formă de artă foarte specială. E făcut ca să aibă impact la public, să vândă. De aceea relația dintre societate, estetică și politică e foarte strânsă.

Chiar dacă în perioada comunistă nu a existat concurență și toți cetățenii patriei cumpărau ciorapi, benzină, televizoare sau radiouri de la aceleași surse, asta nu înseamnă că reclamele la acele produse, acele produse și noi toți erau/m comuni, blazați și ridicoli...

Memoria dezinvoltă bate stereotipia

Mă plimb cu Ucu Bodiceanu prin expoziție. Ne oprim și el povestește ce l-a atras și l-a făcut să aleagă fiecare afiș în parte. Aici e Vasile Roaită, aici primul camion... În dreptul unei reclame cu radio cu lămpi ... exclamă: “ce a fost când și-au luat ai mei radio în 1958... Era o mare treabă pe atunci!” Și rememorează momentul cu bucuria de atunci. În dreptul altei reclame, spre surprinderea mea, spune că unele reclame comuniste sunt făcute foarte bine.

Și atunci de ce au fost numite ridicole îl întreb?

Pentru că sună bine la ziariști, spune el. Nu sună bine?! “Imediat după război reclamele comuniste erau ridicole față de cele de dinainte.” Înțeleg – deci erau total diferite, din alt registru, pentru o altă lume – asta voia să spună. Și în loc de asta a ieșit ridicol...

E mai ușor să privim către trecutul recent blamând și folosind stereotipii în alb și negru. E un pic mai subtil de văzut că ciorapii mamei nu erau ridicoli, ci minunat de frumoși atunci când dansa în ei nu chiar în toată lumea ci...la Izvorul Mureșului, Căciulata sau Praga.
http://www.adevarul.ro/cultura/literar_si_artistic/Mama-ai_purtat_ciorapi_ridicoli_0_255574934.html

arts + society

2010-04-29T00:04:00.000+03:00

Mobilizează-te!

„Pentru fiecare copac tăiat în oraş se plantează alţi patru“ este acum o lege şi cu aplicabilitate artistică. La Muzeul Naţional de Artă Contemporană, expoziţia Lemn.ro atrage atenţia asupra defrişărilor masive din mediul urban.

De câte ori merg la Muzeul de Artă Contemporană din Bucureşti, aflat într-o latură a clădirii Casei Poporului, practic un exerciţiu al imaginaţiei. Mă întreb: ce se poate face cu clădirea asta mare şi cu maidanul mai mult sau mai puţin verde ce o înconjoară?...

Ideile jucăuşe apar şi pentru că îmi imaginez Muzeul de Artă Contemporană ca o coastă înfiptă neserios de artistic în seriozitatea impunătoare a clădirii... După ce vă povestesc în ce constă expoziţia la care am participat ultima oară, vă las să ghiciţi ce idee mi-a venit.

Sensibilitate în lemn

Lemn.ro e o expoziţie în trei părţi: o colecţie de fotografii alb-negru cu defrişările din Moldova anilor 1920, manifestul artistic 412 x 4 şi sculpturi în lemn din colecţia MNAC. (Sculpturile sunt de Apostu, Bitzan, Călinescu-Arghira, Ceara, Ciobanu, Covrig, Crişan, Dup, Gorduz, Iliescu Călineşti, Maitec, Păsat, Pârvu, Roman, Rusu, Şaptefraţi, Tiron, Vlad, Zidaru). Ce a unit toate aceste trei elemente nu este doar materialul vizat - evident, lemnul -, ci lemnul alăturat ideii de sacrificiu.

Sacrificiul recent

În anul 2006, în luna iunie, când toţi cireşii sunt în floare sau în rod, 412 copaci dintr-o livadă din cartierul Berceni din Bucureşti au fost retezaţi cu acte în regulă. Se dorea să se facă loc unei construcţii cu caracter comercial. Nu e suficient că Bucureştiul a fost declarat în 2008 cel mai poluat oraş al Uniunii Europene sau că bucureşteanul trăieşte într‑un sfert din spaţiul verde care îi este alocat unui cetăţean european... Pentru că lucrurile se grăbeau, trunchiurile celor 412 cireşi în floare au fost tăiate şi trimise repejor la groapa de gunoi unde urmau să fie arse.

Statul stă, arta face şi desface

Arta şi domeniul ei preiau din nou ceea ce statul prin reprezentantul lui legal - municipalitatea - nu trebuia să lase să se întâmple sau ceea ce o dată lăsat să se întâmple, trebuia să‑şi şi asume. Dar, evident că nu a făcut-o. Aşa că Şerban Sturdza, preşedintele Ordinului Arhitecţilor din România, în calitate de persoană privată se împrumută de bani, răscumpără trunchiurile retezate şi se pune pe aşteptat... o idee.

După câţiva ani buni, sculptorul Virgil Scripcariu împreună cu alţi oameni din localitatea Piscu, de lângă Bucureşti, iau trunchiurile în primire şi le transformă în operă de artă. Ca să ce? Ca să fie revândute, şi cu banii obţinuţi eu şi tu, şi el, şi ea să plantăm pomi. Câţi? 412 x 4.

"Pentru fiecare copac tăiat în mediul urban se plantează alţi patru" (Art 6, Hot.10 din 25/01/2001), spune legislaţia în vigoare. Te poţi întreba: şi legea asta pentru cine e? N‑ar trebui să fie pentru cei care îi taie? Sau pentru cei care au cumpărat pământul pe care au fost copacii?

Puteţi merge să vedeţi grozăvia, dar şi proiecţia video care spune povestea instalaţiei, sau să intraţi pe site-ul proiectului www.412x4.ro. Cu surprindere amară o să găsiţi câţiva mucenici în lemn, cu inimi şi braţe largi deschise...

Povestea ajunge la Bruxelles

În ianuarie 2010, sculptorul Virgil Scripcariu este invitat la Tippingpoint, o întâlnire între artişti şi oameni de ştiinţă pe tema schimbărilor climaterice. Aici se crede că proiectul 412 x 4, prin resorturile lui, poate avea impact asupra conştiinţei colective în România.

„Câţi copaci au fost plantaţi?" a fost întrebarea mea către Virgil şi Adriana Scripcariu. Cu ştirea lor - niciunul. Actul artistic are nevoie de mediatizare şi de bani, şi, nu în ultimul rând, de oameni care să creadă în cauza asta - că în Bucureşti se poate respira cu toţi plămânii, nu numai cu un sfert din ei, încet şi repede, fapt ce ne face să trăim cu patru ani mai puţin decât media de vârstă pe România.

Ce ziceţi, se poate? Vă las cu întrebarea asta până la toamnă, când se pot planta iar copaci. Sper să ne întâlnim la sapă şi cazma în curtea Casei Poporului. Nu la muncă patriotică, ci la sculat din somn şi mobilizat autorităţile: să mai plantăm un copăcel!

Notă: În urma mediatizării expoziţiei, în ultimele zile au fost plantaţi 200+16 copaci. Povestea celor 16 merită atenţie deosebită: David Achim, un băieţel de 12 ani, a vândut prăjituri ca să cumpere şi să planteze împreună cu colegii de şcoală 16 arbuşti (dintre care 4 cireşi).

Articol publicat in Adevarul Literar si Artistic de miercuri 28 Aprilie 2010http://www.adevarul.ro/cultura/literar_si_artistic/arte_vizuale/Mobilizeaza-te_0_251375326.html

States of spirit

2010-04-20T15:50:00.001+03:00

"I dream of a school in which what will be taught is, quite frankly, nothing: where people will leave peacefully and modestly, in a corner of some town, and a few young people will come there to free themselves of the tyranny of professors... Don't you see that they too have something to say, to affirm? And that we do not always have anything to tell them? We are merely mediators between them and themselves... States of spirit, that's what must be given to others; not contents, not advice, not teachings." (Constantin Noica translated by Catherine Verdery in National Ideology under Socialism. Identity and Cultural Politics in Ceusescu's Romania)

Nu stiu cat e de ok sa mai citezi din protocronisti in ziua de azi... si cat de perfida poate fi oa stfel de manipulare, prin stari de spirit...
Stiu doar ca atunci cand eu m-am luminat de la unul si alta, asa am facut-o. Si muzeele, ca si oamenii, induc stari de spirit.

Trans-Siberian Capturing the Moving Mind

2010-04-15T13:14:00.002+03:00

La începutul anilor 90 mulți români experimentau noul și transgresarea granițelor. Mergeau în China să cumpere marfă pe care să o vandă în piețe, tarabe, mai apoi Prisma, Pavilionul H, Europa.
Făceau câteva săptamani bune cu trenul. Pe atunci nu erau nici bani de avion și nici curse directe la Beijing.
Traversau Republica Moldova,Ucraina,Federația Rusă...tacatac...tacatac... tacatac...mâncau mâncare la pachet și într-un final, când li se tocise și fundul de atâta stat...ajungeau la Beijing.Citesc acum în "The Artistic Device" - Brian Holmes, despre un experiment... artistic, sa-l numesc, care a avut loc exact in Trans-siberian in 2005. Iata cum arăta anunțul:

"In September 2005 a meeting will take place on the Trans-Siberian train from Moscow via Novosibirsk to Beijing. The purpose of this meeting is a ‘cosmological’ one. We would like to gather a group of people, researchers, philosophers, artists and others interested in the changes going on in society and engaged in changing society as their own moving image, an image of time.17
This ‘organizational experiment’ begins from the state of existential anxiety and ontological restlessness that inevitably ensues with any suspension of the control structures and production imperatives that normally act to channel the hypermobility of flexibilized individuals. What would happen to the mobility of a multiple mind inside the long, thin, compartmentalized space of a train snaking across the Siberian wasteland? What forms of intellectual discourse and artistic practice might arise between the members of a linked and disjointed group? And what would happen at the stoppages, in Moscow, Novosibirsk and Beijing, where conferences were organized with stable university colleagues? By trying to embody the contemporary sense of life’s precariousness, while infusing it with a poetics of mobility and flight, the project sought to generate an imaginary of the encounter. Two participants, reflecting on the “explicit and hidden hierarchies” of the different forms of precarious labour, expressed this imaginary in directly political terms: “One of the most urgent tasks is for these different types of precariat … to come together in a real meeting. What is needed is a class consciousness among all precarious labour that lets all the precariat see their mutuality and inter-dependence” (Böhm and Fernández, 2005: 787).

Martzy shore!

2010-03-06T01:23:00.004+02:00

sau
Arta la colt de strada

Imaginaţi-vă parterul din Tate Modern, Museum of Modern Art NY sau Centre Pompidou plin de mărțișoare la vânzare! Parcă și văd sute de vânzători ambulanți, înghesuiți și înfrigurați, cu măsuțe de lemn, geamantane Duchampiene și alte plase și plăsuțe (cafeluțe, de ce nu), șevalete și pancarde pline de (mici) obiecte aducătoare de plăceri, făcute să încânte și în consecință, să se vândă.

Păi dacă asta nu e artă, atunci ce e?
Introducerea asta am scris-o ca sa vă spun mai voalat că umilul mărțișor de la colțul străzii brusc ar putea fi privit altfel. Să aduci mărțișorul în muzeu este, după părerea mea, echivalent cu a coborî conceptul de artă la ceea ce se fabrică în și pentru stradă. Mi s-ar părea un experiment în artă foarte interesant!

Nu voi intra în povestea şi istoria mărţişorului ca obiect şi tradiţie. (Deşi povestea asta a purtării firului răsucit, a celor două principii alb şi negru sau alb şi roşu, care nu pot face să meargă lumea mai departe unul fără de celălalt... e şi ea e tulburătoare, poetică şi de-a dreptul plină de înţelesuri înalte.) Eu nu despre înalt în artă vreau să scriu, ci despre artefact ca obiect de artă considerat de mulți ca fiind jos, mic, al strazii și plebei și în consecință neimportant. Dar din moment ce se află în toate piețele, la colțuri de stradă și în muzeu, se vede treaba că e cât se poate de important – cel puțin pentru lumea orașului.
Aţi cumpărat mărţişoare anul ăsta? Câte şi pentru cine? Diferite unele de altele? De unde? Iată câteva întrebări la care chiar vreau să vă gândiţi şi să răspundeți, pe cât posibil, chiar pe site-ul ziarului. Vă întreb pentru că arta mărţişorului prezent, dacă mi se permite această observaţie, stă nu numai în confecționare, ci și în selecție. Eu una am mers de curiozitate la Muzeul Țăranului Român unde știu că în fiecare an se face târg de mărțișor. Nu avea de gând să cumpăr nimic. Voiam să văd ce mai numește lumea mărțișor, ce se mai întâmplă în urbe, curiozități din astea feminine... Ei, dar din momentul în care am intrat pe poarta muzeului, mi s-a rupt filmul! Adică, bucurie mai mare ca asta de a mă plimba pe la toate măsuțele și a vedea toate mărțișoarele a celor peste o sută de artiști nu am mai avut de mult în niciun muzeu în care am intrat în ultimii ani. Și nu spun să mergeți acolo să vedeți și voi, pentru că poate voi nu veți vedea nimic. Spun doar că eu am rămas suspendată într-o plăcere și bucurie imensă. O fi și creativitatea mai mare, acum pe timpuri de criză!
Îmi imaginez că plăcerea mea se aseamănă întru câtva cu a celor ce vizitau camerele de curiozități de secol 18, 19... Să vă dau niste exemple? Am văzut și pipăit niște cărticele mici mici, cât o ghindă, făcute din hârtie manuală și legate cu șnur alb-roșu din lână, am văzut broșe pe post de nasturi mari cât o palmă, dungați, pistruiați, bulinați... Am văzut ceainice și broșe ca ceainice făcute din lemn și pictate lila și roz cu flori. Și dacă am pomenit de ceinic poate ar trebui să spun și de dulcețuri și gemuri de fructe făcute la mânăstire. Știți, din acelea legate cu material frumos colorat peste capace...Am văzut linguri de lemn cât un deget de copil și simbolul dragostei, al maternității și alte simboluri transpuse tot în lemn de către un meșter popular(habar nu aveam de așa ceva). Am văzut pinguini cu ochi de nasturi, cercei guguloaie,pietricele, mărgeluțe, zgărdane, răvașe, ghicitori, pănuș de răchită facută cerc și prins cu alamă, macrame în cerculețe, piei în floricele, portofele și gentuțe, șnurulețe, șnurulețe, șnurulețe, broderii, petice și iconițe, cruciulițe... Gata m-am oprit! A, ba nu, asta e super tare: niște broșe consistente care conțineau piese de radio, cipuri, un ceas stricat cu Barbie, o foarfecă și chiar un nasture auriu de la un palton militar de pe vremea RPR. Știți de care?
Ei, bănuiesc că dacă mergea altcineva vedea altceva.
Oricum, când vorbesc despre mărțișor ca obiect de artă nu mă refer doar la plăcerea estetică pe care o provoacă sau nu, ci la această acumulare enormă de bizarerii care atrag un public atât de variat și fascinează într-atât de tare încât să se vândă. Arta mărșișorului cred că constă în momentul de încântare pe care îl produce. Încântare și din partea cumpărătorului cțnd cumpără, dar și a producătorului când îl face. Antropologul Alfred Gell, chiar asta și numește arta: o capcană de încântare! (trap of enchantment) De unde vine încântarea? Păi de la procesul de selecție, zic eu. Mărțișoarele se cumpără pentru a fi dăruite – fiecare câte unei persoane (de obicei de sex feminin, la noi). Și sunt relativ ieftine, ca să poți dărui multe. Cumpărătorul se încântă în momentul în care alege: mărțișorul ăsta cutărei persoane, ăsta, alteia cred că i-ar plăcea. Ce fel de asocieri se pot face în mintea umană? De ce mărțișorul ăsta ca un colac de sfoară i se potrivește mai bine mătușii mele decât mamei? Mamei trebuie să-i iau ceva cu roșu, dar nu mare – ei cam asta îi place. Și nepoțelei mele – mâ gândesc la ea, la hainele pe care le poartă, la cum râde și i se luminează toată fața. Are o geacă albă ...pe ea ar sta bine floricica asta de piele... Trifoiul ăsta vernil țipă a o prietenă de-a mea. Are culoarea și forma care mă fac să mă gândesc la ea. Și tot așa... În momentul alegerii se produc niște legături sensibile. Se apelează la memorii, la observații, se fac asocieri. Cineva îmi spunea că vrea să cumpere două mărțișoare pentru două doamne doctor, mai nonconformiste. O iau de braț și o duc la standul cu animăluțe făcute din plante. Îi arăt un porcușor făcut dintr-o floare uscată cu bot de bob de fasole roșie. Foarte fromoase spune doamna, dar nu pot! Dacă doamna doctor e grasă și se interpretează...
Când pleci de la cumpărăturile de mărțișor parcă te întorci cu tolba plină de asociații. Omul și mărțișorul, puși unul lângă altul... și la mijloc,cel ce dăruiește!
Și să mai spună cineva că la noi nu se cumpără artă- chiar și conceptuală! E pe toate străzile (fiecare cu gustul lui) și uite, că și în muzee.

vizita obligatorie

2009-05-06T21:34:00.004+03:00

De ce seamana muzeele cu puscariile? De ce unele muzee sunt puscarii? Si invers. Ma urmareste imaginea aceasta dintr-un album al muzeului Doftana, o inchisoarea devenita muzeu devenita ruina. "Oamenii muncii in vizita la muzeul Doftana" par mai degraba deportati, cel mult refugiati; dar mai ales obligati.

Privirea mohorata si plouata a singurului om care infrunta camera, care ne priveste in ochi. Restul se lasa manati.

2009-03-02T04:19:00.000+02:00

Materialitate. Sunt multe scrieri in domeniul muzeologiei care vorbesc despre simturi si perceptia vizitatorului asupra obiectului expus. Muzeul cu care suntem noi obisnuiti, cel clasic si prafuit cum spun multi, este de fapt un muzeu pe modelul celui din secolul al 19-lea. Aici vizitatorii puteau doar privi obiectele clasificate, protejate, oraganizate in vitrine si evident, citi etichetele explanatorii, ca sa se lumineze pe dinauntru, intelectual, si sa se cuminteasca corporal. A fost si asta o mare revolutie la vremea ei! Ca toate panopticoanele....Sa te plimbi printre vitrine cu mainile la spate, sa nu atingi obiectul, sa-l scoti din borcan, sa-l mirosi si sa-l zdruncini - caci cam asa erau incercate obiectele pe vremea camerelor de curiozitati - in secolele 16,17,18...
Da, si in secolul al 19-lea, cum spuneam, cand muzeele au devenit spatii publice, adica tot omul putea intra in ele, simturile prin care obiectele puteau fi percepute au fost inregimentate si ele. Vazul a ramas singura unealta de cunoastere - intelectual, masculin, superior, civilizator, occidental - spre deosebire de celelalte... Vizitatorul vedea.
Dar, de cand cu efuziunile fenomenologice, unii si altii au inceput sa spuna ca vazul e un simt care il face pe vizitator sa fie pasiv, sa nu se implice in actul de cunoastere, la fel cum ar face-o daca ar atinge obiectul, de exemplu. In consecinta, si muzeele astea din jurul nostru, prafuite si clasice au inceput sa vrea sa democratizeze felul in care vizitatorii se pot raporta la obiecte. Asa se face ca ne intoarcem la materialitate, la miros, gust-uneori...
Unele o fac pe bune, altele mai de forma. Materialitatea in muzee ma bucura, ma gadila in palma si la buric. Ma face sa simt ca vreau si eu sa cos un buzunar la o perdea, sau sa fac o carte groasa cu coperti cartonate. Stiti un muzeu in care materialitatea sa fie pusa pe pereti? Da, stiti!
Numai ca nu toate muzeele inteleg prin liberalizarea simturilor intoarcerea la natural si materialitate. Unele produc doar interactivitate. Iar mie chestia asta cu interactivitatea nu-mi prea place! Multe muzee sau expozitii se doresc interactive - si cred curatorii lor - ca asta se obtine apasand pe buton, accesand tehnologia! Asta, dupa mine, nu e reintoarcere la simturi si la a fi un vizitator activ - ca cel de secol 18 de exemplu-, e tot un fel de vizualitate cu buton.

Conf: Museums and Civil Society

2009-02-26T15:31:00.001+02:00

Martin Kippenberger
Museum of Modern Art Syros, 1993-97
Sign: Christopher Wool
Courtesy: Estate Martin Kippenberger

Museums and Civil Society
The Role of Artists, Institutions
and Politics Now!

Symposium

Date: February 12, 2-7p.m.

Location: the New Museum,
Sky Lounge, 235 Bowery,
New York, NY 10002

Within the framework of the exhibition 'The Artist as Troublemaker –
the Museum and Civil Society' at the Austrian Cultural Forum NYC
(December 7th, 2008 – March 28th, 2009), the Kunsthaus Graz / LM
Joanneum organizes in co-operation with the New Museum and the
Austrian Cultural Forum a symposium on scenarios of recent and future
museum practice and theory. Curators, artists and scholars will
discuss urgent and fundamental issues, regarding the functioning of
museums in a world of crisis.

Undoubtedly, we are facing fundamental changes in the art- and museum
world. After a period of unprecedented growth, the new realities,
triggered by immense economic transformations, appear on the horizon.
Art has evolved over the years from modernism's avant-garde to a
highly popular phenomenon in a visual culture that easily absorbs
critical and dissident views within its institutional structure. A
wide range of institutions underwent changes and redefinitions that
matched many of the developments in the media- and art markets. Within
the framework and under the term "museum" we are continuously
witnessing striking developments that oscillate between the
commercialisation and the creation of new, so far unknown public
spaces, as well as the emergence of a whole range of often
contradictory formats, from "sheer entertainment" to "academic
education".

All of this is built upon rather marginally reflected notions of the
various museums' statuses, between the American donor-based "private"
model and the European public situation, driven by "cultural
politics". What options are available for museums in a situation of
drastically changing parameters of institutional realities? How do we
want our institutional practice to look in the next years to come? How
will the museum as a part of civil society act in the near and further
future? What consequences it might have for the artistic practice?

The symposium concentrates on the most urgent issues, generated by
this situation. It investigates the role of "cultural politics" in the
functioning of museums and it collects reflections on various
positions in the US and Europe as well as globally under the auspices
of drastic financial and economic changes. It considers critical
artistic approaches and their presence in the museum perceived as a
location of contradictions. Is the museum still able to go beyond
borders of disciplines and to create connecting platforms for various
fields of knowledge? How can a museum nowadays be perceived as an
educational vehicle versus the general public, the schools,
universities and a professional field? What is the future of the
museum within educational politics? Last but not least, the symposium
investigates the museum's role as a dispositif to create new forms and
qualities of public space. Are there any innovative models able to
generate new definitions and developments of new for ms and dynamics
of the open public space?


2.00-3.15p.m.
Panel I: the artist and his/her critical position towards museum practice

Ann Temkin (curator, MOMA, NYC), Laura Hoptman (curator, the New
Museum, NYC), Elisabeth Fiedler (curator, LM Joanneum, Graz), Martin
Prinzhorn (professor, art critic, Vienna), Michael Clegg (artist,
Berlin).

Moderated by Peter Pakesch (artistic director, Kunsthaus Graz/LM Joanneum)

3.45-5.00p.m.
Panel II: the museum education and the development of the public

Maria Lind (director, CCS, Bard College, Annandale-on-Hudson NY),
Eugenie Joo (director of education and public programmes, the New
Museum, NYC), Marco de Michelis (professor, Columbia University, NYC),
Dieter Bogner (the New Museum's board member, museum consultant,
Vienna)

Moderated by Katrin Bucher-Trantow (curator Kunsthaus Graz/LM Joanneum

5.30-6.45p.m.
Panel III: the museum's future perspectives

Lisa Phillips (director, the New Museum, NYC), Peter Pakesch (artistic
director, Kunsthaus Graz/LM Joanneum), Donald Preziosi (professor,
UCLA), Claire Farago (professor, University of Colorado Boulder),
Diana Thater (artist, LA)

Moderated by Adam Budak (curator, Kunsthaus Graz/LM Joanneum)


Cooperation:

Kunsthaus Graz / LM Joanneum
The New Museum, NYC
Austrian Cultural Forum NYC

With the support of the departement for culture at the regional
governement of Styria

CfP: Invisible History of Exhibitions

2009-02-17T17:55:00.000+02:00

INVISIBLE HISTORY OF EXHIBITIONS - symposium

21-22 May 2009, Budapest

tranzit.hu-artalways.org project

CALL FOR PAPERS

"Invisible History of Exhibitions", a symposium organized bytranzit.hu (HU) aims at the formation of shared knowledge and discourse on Eastern European art exhibitions from the 1960s until now.The framework of this project is a long-term international collaboration, "art always has its consequences", that focuses on invisible, alternative histories through exhibition history, artists' texts, archives, and conceptual design, which have had restricted international visibility and accessibility so far and thus are often missing from the canonized narratives of contemporary art.

The symposium investigates the history and the current interpretations of the exhibition, as the dominant format of contemporary art production and presentation. "History" in this context is interpreted as a group of constructed narratives based on events that constitute shifts in

the notions of art (art history) and the modes of its presentation (exhibition history). In Eastern Europe progressive art events between 1945 and 1989 could often only happen in the "second

publicity", so they are embedded in the historical conditions of the public sphere. While in western countries mainstream art institution hosted curatorial group exhibitions that constitute the landmarks in the history of exhibitions, in Eastern Europe paradigmatic events

often happened in private flats and off-site spaces outside of official art institutions. Consequently, a different methodology must be introduced to be able to include Eastern-European events in the international discourse of exhibition history.

The symposium presents historical and contemporary case studies describing paradigmatic art events that significantly affected our understanding of exhibitions. Examples of Eastern-European art practices are suggested to be related to such topics of the international theoretical and curatorial discourse as:

* the spatial and temporal nature of the exhibition

* the ephemeral qualities and methodologies of reconstruction and documentation

* the role of the location from site-specificity to institutional critique

* authorship and artistic-, curatorial-, visitor positions

* exhibition as a historical, ideological, or political construction in relation to the transformations of the public sphere

* the collective/unifying concept and representation of Eastern-European art

Together with the symposium we intend to launch an Eastern-European online database of exhibitions. The first items in the database will be the references of the speakers at the conference and in the future the archive will grow by the submissions of other invited and

voluntary contributors.

The language of the symposium is English. Speakers are invited by the organizers and selected from the applications submitted to call below. The papers of the symposium will be published on www.artalways.org

APPLICATIONS

If you are interested in participating in the symposium with a paper please submit a 200 word abstract.

Please send your proposal to office@tranzitinfo.hu until 15 MARCH 2009.

concept: Dora Hegyi, Zsuzsa Laszlo, Emese Suvecz

http://www.artalways.org http://www.tranzit.org

Supported by the EU's Culture 2007 Program.

tranzit is a contemporary art initiative supported by Erste Bank Group

Revista Muzeelor

2009-01-25T22:53:00.001+02:00

Articol postat pe H-Museum...
Call for papers
The Romanian Journal of Museums (RJM)Theme: Museum ProjectsSubmission deadline: March 1st, 2009
The Romanian Journal of Museums (RJM) invites museum specialists to submitpapers for publication consideration in the first issue of the Journal for2009, dedicated to successful projects developed in museums.
RJM is the only Romanian publication dedicated to all museum specialists andto all types of museums - Art, History, Archeology or Natural History,public or private, national, county's or local. Since 1965, the Journal hasbeen a forum for the specialists, a space of exchanging ideas, of presentingsuccessful projects in museum field, on the national or international level,of debating best practices or the latest museum standards. RJM has beengreeting contributions from all sectors of museum-related work - curatorial,design, conservation and educational programmes.
Among the contributors are Virgil Ştefan Niţulescu, secretary of state inthe Romanian Ministry of Culture and the President of the Romanian NationalCommitee of ICOM, Patrick Greene, who reorganise the Museum of Science andIndustry of Manchester, or Giovanni Pinna, Chairperson of ICOM Italy in2003.
The objective of this issue is to present projects that have been developedin museums and whose results have/had an impact on the museum audience or onthe museum work.
The topics could include:- the impact of the project on developing the audiences- rethinking the permanent exhibition- new approaches in exhibition design- outstanding temporary / travelling exhibitions- original educational programmes and other public programs- reaching out communities- cooperation with other organizations etc.
The paper should be between 10 and 15 pages long (TNR - 12 pt., spacing -1.5lines). Harvard citation system should be used. Author(s) should specifyfull name, institution, address of the institution, email address. Allpictures should be submitted separately, jpeg format, titled fig.no.1,fig.no.2 and so on. Inside the paper, figures' placement should be specifiedas follows: fig.no.1: title, source or other information if the case.
Timeline:Deadline of submission: 1st of March 2009Author notification: 7th of March 2009Final acceptance of paper: 14th of March 2009
Please submit an electronic version of the paper to:Mihaela Murgoci, editor in chief, email: mihaela.murgoci@revistamuzeelor.ro

Muzeul de rame

2008-12-30T15:26:00.002+02:00

Împreună cu o seamă impresionantă de lucruri, numele muzeului nu mai stă pe limba fiecăruia în aceeaşi poziţie. Ce putem să spunem cu toţii despre muzeu, astfel încât vreun străin care nu ne ştie, să înţeleagă că vorbim despre acelaşi lucru? Depăşind graniţele, ba chiar şi dacă rămânem între noi, vedem că muzeele nu mai sunt astăzi de-acelaşi fel. Unele au rămas, intr-adevăr aceleaşi sanctuare cu zei de mucava, ascunşi sub legende de manual, câte un pic vulgare prin felul de a înfăţişa piesele expuse. Altele şi mai rău, însă printre ele şi câteva unde pereţii sunt ca paginile cărţii, care se deschid prin citire, prin dezvăluirea noimelor de la rădăcina felurilor de etalare. Oricât de diferite, prin statură, logici de desfăşurare, stare de alterare etc., totuşi despre muzeu mai putem spune că reprezintă un cadru, un loc, -fie!, potrivit expunerii. Dar asta vine aşa bine pentru că ştim deja ce este un muzeu. Cum ar fi, dacă altfel, nu am fi văzut vreun muzeu? Am începe să credem că şi apartamentul e un muzeu, în aceeaşi măsură în care, un raft, un iconostas, un paspartu de tablou, un piept, o coafură sau o ramă, ar fi toate muzee. În adâncime, probabil că şi acestea sunt muzee, iar la rigoare, ba. Să ne mai oprim o dată la „ramă”.
Ramă, muzeu, amândouă cadre. Prima de luat în mână, al doilea de intrat în el, ca să o vezi pe prima, cum închide şi cum deschide alte obiecte din alte lumi. Un fel de Matrioşca. Nu cumva rama şi muzeul folosesc la aceleaşi treburi? Nu sunt ele tava pe care stau fructele zemoase ale curiozităţii? Nu sunt ele cripta lumii vechi şi a lumii care se-nvecheşte, unde revenim mereu cu flori şi lumânări ca să ne aducem aminte şi să întoarcem pe toate părţile cele ce nu mai ştim atât de bine?
In periplurile mele pe picioare prin Bucureşti, el însuşi un muzeu inclasabil, am găsit multe obiecte părăsite, ori pentru futilitatea lor, uzura sau lipsa de spaţiu ori pentru că nu mai sunt îngăduite de lumea de azi, mereu neatentă. Cele mai multe dintre ele erau rame. Câteva cu imagini, câteva goale, toate atinse de trecerea timpurilor. Niciuna intactă şi aproape toate din materiale modeste. Iar imaginile cu atât mai greu de înghiţit: ilustrate kitsch cu temă religioasă, buchete de flori în ulei, naturi moarte cu struguri şi pepeni, nimic să merite. Fapt curios, ramele acestea, transformate mai apoi în excelente suporturi pentru câteva lucrări proprii de pictură, fotografie sau desen, s-au arătat mai tari decît se putea crede. S-a dat peste cap ideea precum că imaginile înrămate se pun în valoare prin rame doar armonioase, mereu mai slabe şi mai modeste faţă de subiectul înrămat. De altfel, daca aţi mers la Luvru, Ermitaj sau măcar la Muzeul Naţional de Artă al României, fără îndoială că aţi remarcat şi lucrări cu rame grele şi aurite, mai potrivite decît unele abia vizibile. Lucrările mai puţin spectaculoase, mai neutre ca impuls, devin mai strălucitoare şi nu se sting, tocmai pentru ramele acelea aurite. Ce-ar spune, în schimb o ramă goală într-un muzeu plin de rame? S-ar putea să fie o chestiune de viaţă şi de moarte. A imaginii.

Bogdan Teodorescu

inspirație

2008-12-16T12:22:00.002+02:00

Tell me and I'll forget. Show me and I'll remember. Involve me and I'll understand. (Confucius)

Imagini care lipsesc

2008-12-03T09:41:00.005+02:00

Imagini care lipsesc momentan dintr-un muzeu românesc al interbelicului, al vieţii cotidiene, al ţăranului, al Istoriei (mereu cu I mare). Iată că au apărut pe internet.

Revista LIFE şi-a pus arhivele de imagine pe internet. La liber. Iată câteva imagini surprinzătoare (unele apartin unei mari fotografe americane, Margaret Bourke White). Explicaţiile de mai jos aparţin revistei LIFE.

A view of a Rumanian prostitute standing in the doorway of a brothel picking up a customer. Image source

Location:	Romania
Date taken:	1938
Photographer:	John Phillips

Saxons marching in the Co-operative Procession parade and giving the Roman salute. Image source

Location:	Romania
Date taken:	1938
Photographer:	John Phillips

Rumanians in procession, while marching they give the Roman salute. Image source

Location:	Romania
Date taken:	1938
Photographer:	John Phillips

Uniform-clad pupils at the Chisinau School for Girls giving the official salute of the Straga Taree (Straja Țării, n.m.)(Watch of the Country), a compulsory fascistic Rumanian Youth Organization. Image source

Location:	Chisinau, Bessarabia, Romania
Date taken:	February 1940
Photographer:	Margaret Bourke-White

Rumanian orphan boys of Russian & Jewish extraction, eating soup & bread at tables at orphanage. Image source

Location:	Chisinau, Bessarabia, Romania
Date taken:	February 1940
Photographer:	Margaret Bourke-White

Cui ii e frica de Horia Bernea?

2008-12-02T16:06:00.002+02:00

Muzeul Ţăranului Român este un muzeu serios. Nu în felul plictisitor-serios ci incitant-serios: te obligă să fi atent, să cauţi, să te întrebi, să te enervezi chiar. După părerea mea, îi lipseşte un strop de umor, de auto-ironie şi de situare în prezent.

Discursul actual al muzeului, discursul lui Bernea e plin de cusururi. Dar ceea ce face special muzeul meu este posibilitatea dialogului şi a contestării. Dacă poţi să vorbeşti coerent despre un alt ţăran decât ţăranul lui Bernea, fă-o!

În ultimii ani, muzeul s-a mai relaxat. Am început să vorbim despre „ţăranul recent“ şi să petrecem seri liniştite la Clubul Ţăranului. Şi mi-e ciudă că acum trebuie să ne încordăm din nou. Pe bune, cui îi e frică de Horia Bernea? Şi, mai ales, de ce?

Dacă ţie nu ţi-e frică, semnează petiţia:

Cui ii e frica de Horia Bernea?

In urma cu cateva zile s-a incheiat controlul efectuat de o comisie a Ministerului Culturii si Cultelor la Muzeul National al Taranului Roman. In raportul inaintat oficial cu aceasta ocazie conducerii muzeului este formulat explicit „idealul” desfiintarii Muzeului Taranului Roman:

„In conditiile date, ideal ar fi ca, odata cu definitivarea lucrarilor de consolidare a cladirii, muzeul sa fie pregatit cu o expozitie permanenta noua ca tematica, prin care sa fie puse in valoare si alte obiecte din patrimoniul extrem de valoros, de aproape 90000 de bunuri culturale mobile, al muzeului si, bineinteles, cu alt mobilier pentru expunere” (mobilier conceput de Horia Bernea special pentru aceasta expunere si in conformitate cu stilul acesteia – n.n.).

Urmeaza o serie intreaga de alte recomandari ferme de desfiintare, de la Clubul Taranului la Targul Taranului, care „prezinta riscul ca toate manifestarile culturale initiate in curtea muzeului sa vireze spre derizoriu”.

Consideram acest act oficial al Ministerului Culturii si Cultelor nu numai un afront la adresa unei institutii culturale care a obtinut cea mai mare recunoastere internationala in domeniul sau de activitate, dar si o amenintare directa a insasi existentei muzeului in forma sa actuala, care este aceea care l-a facut faimos in tara si strainatate si singura pe care o acceptam ca legitima.

Aceasta situatie este cu atat mai grava cu cat ea repeta incercarea de acum patru ani de dezmembrare a discursului muzeal al intemeietorului muzeului, pictorul Horia Bernea. Se pare ca „erezia” pe care o reprezinta muzeul nostru in peisajul cultural romanesc deranjeaza in continuare – ba chiar tot mai mult – o categorie semidocta de „preoti ai patrimoniului”, care traieste cu si din amintirea nemarturisita a Cantarii Romaniei si pentru care muzeul ar fi un loc ideal daca n-ar exista publicul.

Museological Review, 'Cultural Property: Ownership, Restitution and Retention and its Impact on Museum Collections, their Care, Display and Interpre

2008-11-07T13:46:00.002+02:00

tation

Issue 14

The Museological Review, edited by the PhD students of the Department of Museum Studies based at the University of Leicester, has launched an annual online journal. It is a forum for students and practitioners to share and debate innovative perspectives on museums and publishes original research in the field of museum studies and allied subject areas such as cultural studies, archaeology, conservation science, architecture, art history and social sciences, from a range of multi-disciplinary perspectives. We are seeking contributors from the international research community, to share experimental and creative ideas to cultivate debate and enhance museum practice. We actively encourage new thinking with the aim that the Museological Review will share experimental research and creative ideas within a constructive environment.
This issue will focus on the ownership, restitution and retention of cultural property and it's impact on museum collections; which includes related issues of care and conservation, display, exhibition, interpretation and visitor reception, as well as cultural diversity, representation and exclusion.

We invite abstracts, of no more than 300 words in length, for papers in English that explore these issues. The Museological Review is targeted towards PhD students from all over the world, but we would also welcome contributions from other researchers and professionals.

Please send an abstract of your proposed paper – along with a 100-word biography describing your current area of research or position of employment - by email to the Editors (cj36@leicester.ac.uk), or by post to the address given below, by February 1st, 2009. Please remember to include your email address and/or contact details as well as details of your institutional affiliation, if applicable. Successful contributors will be notified by email before March 1st, 2009 and final papers are due September 30th, 2009. All abstracts submitted will be subject to a rigorous selection process to maintain academic quality. We regret that we will be unable to accept all abstracts submitted.
The Editors, Museological ReviewDepartment of Museum StudiesUniversity of Leicester105, Princess Road EastLEICESTER, UKLE1 7LGE-mail:

La ce bun o expozitie?

2008-10-20T18:03:00.006+03:00

De pe H-Museum... o conferinta la care mi-ar fi placut sa pot merge. E organizata de Max Planck Research Network History of Scientific Objects si Deutsches Museum. Are loc la Munchen, 27/28 November, 2008
Organizatorii sunt Helmuth Trischler, Christian Sichau, Susanne
Pickert; Deutsches Museum.

Sa vedem ce spun ei: No exhibition without scholarship: Object based studies and the exploration of the cultural context of the object are prerequisites for the intelligible
showing. However, exhibitions do more than merely visualize the results of
research. They have the potential of stimulating scholarship and generating
knowledge by posing new research questions.
How can researchers take advantage of this opportunity? In which way can
scholarly arguments be translated into spatial arrangement and at the same
time kept serviceable for reading and citing by later recipients? What might
the results of the scholarly examination of an exhibition look like?
Unlike for printed texts, the traditional publication media of scholarship,
common standards of terminology and argumentation for exhibitions have yet
to emerge. What exactly is the role of the objects on display? Recent
history of science and technology has intensively interrogated the epistemic
quality of these material sources of research.
Yet how do the objects unfold their properties in being staged for
exhibition purposes?The conference will bring together exhibition makers, museum experts, designers, artists, experts in cultural studies and historians of science and technology to engage in a discussion about their experiences and expectations regarding the exhibition as product and generator of scholarship.

Conference talks will be given in English. If you would like to attend,

please send a short e-mail to Susanne Pickert, s.pickert@deutsches-museum.de

(Selectez cateva titluri de prezentari din program):

I: What is this thing called exhibition? Reflections on object, text and space:Helmuth Trischler, Christian Sichau, Susanne Pickert(Munich)

Ulrich Raulff (Marbach)

Old answers, new questions: What do exhibitions really produce?

Jochen Brüning (Berlin)

Exhibitions vs. publications. On scientific achievements and their

evaluation

Martha Fleming (Copenhagen/London)

Thinking through objects

II: Stories on display. What and how do we see in exhibitions?

Uwe W. Brückner (Stuttgart): Scenography – opera as model for integrative design

Stefan Iglhaut (Berlin):Story telling and scenography: Strategies of science communication in

exhibitions

III: History of science, objects, exhibitions: Interrelations, transitions,

transformations

Hans-Jörg Rheinberger (Berlin)

Making visible. Visualization in the sciences – and in exhibitions?

Ulrich Großmann (Nuremberg)

The Challenge of Objects - CIHA Congress 2012. The object in the focus of

arthistorical studies

Thomas Söderqvist (Copenhagen)

Do things talk?

IV: More than history of science?! Exhibitions, research, and the public

Volker Mosbrugger (Frankfurt/M.)

Natural history research and exhibitions – a hermeneutical cycle

Robert Bud (London)

Power, belief and trust: a context for scholarly priorities in the history

of science

Ad Maas (Leiden)

Tearing down the altar. A new view of displaying scientific instruments in

Museum Boerhaave

V: Making exhibitions: Concepts, constraints, critiques

Jürgen Renn (Berlin)

Exhibitions as history of science in action

Walter Hauser (Munich)

Artefacts, visuals and topography as evidence: Working on an exhibition on

nano- and biotechnology

Thomas Schnalke (Berlin)

Arguing with objects. The exhibition as a scientific format of publication

Despre spatiul potential si joc

2008-10-10T14:44:00.008+03:00

In psihanaliza exista o teorie despre spatiul potential (a lui Winnicott), care mie mi s-a parut ca se poate aplica acelor muzee speciale (care ne plac), pe care le-am vazut sau doar imaginat...muzeelor antidot la muzeul clasic.

Spatiul potential e un spatiu liminal intre lumea interioara (a fanteziei) si realitate. Un spatiu care este vizibil in special la copii in faza in cere "incep sa fie", adica sa se joace cu obiectele din jurul lor, sa se inventeze, cunoasca pe ei insine. In acel moment, spune Winnicott, ei nu mai traiesc nici in lumea lor interioara (a fanteziei), dar nici in cea pe care noi o numim reala (a obiectelor si oamenilor din jur). Fantezie, spune Winnicott, nu e sinonima cu imaginatia sau creativitatea, ci este: the biologically determined psychological representation of instinct.

Ce intra in acest spatiu potential?

Pai jocul.

Experimantarea. Si ceea ce Winnicott mai numeste "area of transitional phenomena", "area of creativity", "the dream space", "tehnic analytic space", "area of cultural experience".

Tot ce este intre externul -real si internul-fanteziei, tot ceea ce cream cu totii atunci cand ne experimentam prin joc visele cu ochii deschisi.

Eu una m-am jucat de multe ori de-a cantareata. Stateam cu orele in fata oglinzii si vorbeam ca in fata unei mari audiente, sau cantam pe o scena fiind. Cantecele, erau de cele mai multe ori, productie proprie. Vise cu ochii deschisi cred ca avem cu totii si azi...sau poate am avut pana de curand. Ce n-as vrea sa fiu acum nu stiu unde, sa pot primi slujba aia... si sa fac asta si asta... . Casa in care ma voi muta va arata asa... Si bucuria cea mai mare vine nu atunci cand realitatea chiar devine ce-ai visat, dar cand incepi sa iti urmaresti visele cu ochii deschisi, jocurile de-a... si vezi ca se poate, ca da, si tu poti cu puterea dorintelor si jocurilor izvorate din tine, da o anumita consistenta realitatatii.

Bun,

acum ce are asta cu muzeele?

Pai mare parte din muzeele pe care le stim cu totii sunt spatii deosebit de serioase si atoase, cum spuneam in proclamatie. Spatii ale unor discursuri ale unei realitati brute, dure, serioase. De parca n-ar lucra cu obiecte frumoase sau interesante?!

Doar cateva reusesc sa se scuture de ... seriozitate si sa fie "vii" (spun MTR-istii) adica sa experimenteze, sa se joace serios, creativ (asa cum fac si copiii, si noi in fata oglinzii): cu ideea de muzeu, cu noi vizitatorii, cu ele insele.

Exista cateva care, dupa parerea mea, sunt muzee ale spatiului potential: Museum of Jourassic Technology si ultimele doua camere din stanga de la parterul MTR. Intra, dincolo de usa incepe timpul!

Ele sunt mai mult decat spatii interactive in care vizitatorul se poate juca de-a x sau y. Sunt muzee dialogice, liminale, care leaga lumea noastra interioara a fanteziei de cea a realitatii, sunt locuri care ne tin suspendati intre acestea doua.

Intrebarea si provocarea e: simtiti si voi ca muzeele astea sunt antidot la muzeul serios?

Le simtiti potentialitatea destabilizatoare, jucausa?

Si daca da, ce e de facut cu asta?

Muzeul jocului si al copilariei

2008-10-03T17:39:00.006+03:00

Ati auzit sau vazut muzee ale copilariei sau ale jucariilor?

In marile orase ale lumii exista cel putin cate unul. Eu am vizitat Museum of Childhood la Londra (care e parte - nu fizica- din institutia Tate Museum) si am ramas impresionata de bucuria si harmalaia din jur. Zeci de copii la ora aia din zi se uitau la tot felul de vitrine, se inghesuiau sa cumpere flecustete de la magazinul din hol, alergau pe scari spre disperarea parintilor sau a invatatorilor/ profesorilor, mancau si vorbeau in acelasi timp la mesele destinate pauzei lor de pranz. Sunt lucruri care mi-au placut si altele care nu. Oricum, nu pot sa nu spun ca muzeul asta era o treaba destul de serioasa, cu vitrine si jucarii organizate tematic (jucarii din lemn/ jucarii din teatrul de papusi/ jucarii care vorbesc despre spatiul cosmic etc) sau zonal (Africa, Europa, Asia...). Parea un muzeu destinat educarii copiilor pe post de copii care au constiinta situarii lor in spatiu si timp, a trecutului, istoriei Imperiului Britanic, etc. Pe alocuri, in niste colturi mai vedeai cate o instalatie - joc de care puteai trage,si ei da, trageau!!! apasa pe butoane, dansa in ea, sau da cu pumnul. La asta se rezuma interactivitatea si jocul!

Cred ca as tremura de placere sa pot participa la facerea unui astfel de muzeu. Dar nu o facere grabita! Ci una care sa dureze cel putin cativa ani, sa fie un proces, nu o ... cum se zice, treaba de mantuiala, improvizatie.

Daca stau bine sa ma gandesc, orice muzeu as face eu, chiar si pentru oamani mari, as vrea intr-un fel sa semene cu unul al copilariei. Adica sa fie un spatiu in care noi cei ce-l pasim ne reinventam, imaginam, jucam (serios sau nu). Camera Timpului din MTR e un astfel de loc.E ultima de la parter, cum intri pe stanga. Cred ca poate foarte bine sa fie parte si din Muzeul Copilariei, si din unul pentru oameni mari (asa cum este). Ati vazut ce scrie pe usa?

Intra, dincolo de usa incepe timpul!

Ce-ai simtit prima oara cand ai pus mana pa clanta si ai tras usa ca sa vezi ce e dincolo?

Pe mine m-a luat cu fiori. Adica cum vine asta: intra!? Adica unde, si de ce eu, si de ce vorbeste asa cu mine, si cine?

Si daca intri o sa vezi. Fiecare vede in felul lui. Eu am vazut peretii pictati in anotimpuri, dar nu oricum, ci asa cum imi imaginam/desenam/recitam eu anotimpurile in gradinita sau primii ani din scoala generala.

Si calutul ala de plastic, ce-i cu el?

Uite, Roland Bartes in Mythologies are un articol despre jucarii. Zice el ca jucariile francezilor prefigureaza lumea adultilor. Adica sunt jucarii cu soldati, masini, motociclete, postasi... Exista papusi care urineaza, altele care se macheaza si-si schimba toaletele, precum cucoanele, altele care gatesc si au cratite precum mamele gospodine. Zice Barthes, cu aceste jucarii copilul nu poate sa se imagineze decat ca posesor al lor, folositor al lor, nu demiurg/creator. El nu inventeaza lumea, ci doar o foloseste. Si de aici, cica si jocul e mai putinaventuros, bucuros, minunat. (cum era lumea copilariei la gura sobei, ce povesti se spuneau si ascultau acolo?)

Si mai spune el, ca nici macar materialitatea obiectelor jucarii nu mai e cum a fost o data. Plastice septice si nezornaitoare. Cand folosesti un calut de plastic nu mai tropaie ca un calut de lemn sau de tinichea. Lemnul, lemnul, spune el are poiezie (!), umanitatea atingerii si tot asa...

Haideti sa ne gandim. Daca voi ati fi din nou copii - si intr-un fel mai sunteti - , ce v-ar placea sa gasiti intr-un astfel de muzeu?

Provocare. The Unexhibitable

2008-06-03T16:48:00.005+03:00

...primită pe H-Museum

Dear Colleagues,

We are working on an issue of "Exhibitionist," the journal of the National Association for Museum Exhibition (NAME), part of the American Association of Museums. The theme of the issue (Fall 2008) will be "The Unexhibitable."

In this issue we hope to publish some of your replies to the question below, along with other articles on a variety of topics some might consider "Unexhibitable." We are talking with museum colleagues from all over the world, and we'd like to ask you to add your voice to the discussion. We give a number of ideas below, just to get you thinking, but don't feel you have to discuss any or all; you may have other thoughts. It's up to you. We need your responses by June 15, 2008.

No more than 200 words, please. Also please give name, and affiliation/organization if any, and country.

For any comments we publish, we will run article by you for review before printing.

Question:

Is there any idea or topic that you consider to be "Unexhibitable"? That is, incapable of being made into an engaging museum exhibition? If so, please say why and give an example(s). Or if you think there is nothing that cannot be exhibited, please also explain and give an example(s):

Some of the reasons people have already discussed are the following. You may talk about one or several of these, or provide your own example. Is there a topic or idea that is:

- too controversial or sensitive

- too violent

- too revolting or disgusting

- too abstract

- too ordinary or insignificant

- untimely - could/could not have been exhibited years ago, as opposed to now; or perhaps in a few years, but not now.

- constrained by place- my museum/country could/could not do it, as opposed to another museum/country

- unexhibitable for some other reason?

Please send responses to gretchenjennings@rcn.com and mmcconnell@mos.org

We also encourage you to go to www.exhibitfiles.org where there is a blog on this subject. We will be collecting comments from the blog as well.

Thanks and we look forward to hearing from you.

Gretchen Jennings

Editor

Exhibitionist www.n-a-m-e.org

Washington, DC

Maureen McConnell

Senior Exhibit Developer

Museum of Science, Boston

vizitator - curator

2008-03-10T15:23:00.004+02:00

Intr-unul din mesajele pe care le-am primit acum cateva zile pe blog se punea aceasta problema a vizitatorului caruia nu trebuie sa i se dea "ce cere," ci care trebuie educat de catre muzeu (curator): "publicul se mai si educa ca daca i se ofera "ce cere" o sa ajungem sa avem muzee gen emisiunile de la OTV (exagerez putin, desigur). Si mai e o chestie... majoritatile intotdeauna gresesc."

Nu stiu cum gresesc majoritatile. Stiu doar cum gresesc unii indivizi. (e mai usor de detectat)

O sa incep prin a va intreba: Ati vazut vreo expozitie in care sa i se dea publicului ce cere?
Dar ca sa fi vazut o astfel de expozitie trebuie sa presupuneti ca muzeografii si curatorii din Romania stiu ce vrea publicul. Nu?
Sau daca doar intuiesc, cam ce ar vrea, cum ar arata o astfel de expozitie, existenta sau nu?
Hai sa ne gandim impreuna...

Numai dupa ce ne vom fi imaginat/ vazut o astfel de expozitie putem face urmatorul pas, si anume sa ne intrebam daca e o expozitie care merita sau nu, ridica intrebari sau nu, etc.

Nu pot decat sa ma gandesc la sutele de expozitii care sunt facute de curator doar pentru ca asa vrea el si toate, dar toate nu spun mai nimic. Sunt astea mai presus de cele in care i se da publicului ce vrea?!

Nicolas Bourriaud in "Realational Aesthetics" (Les presses du reel, 2002) spune ca orice vizitator are dreptul sa se intrebe urmatoarele intrebari o data aflat in fata operei de arta/ a instalatiei/ a expozitiei de muzeu sau galerie: "Does it give me a chance to exist in front of it, or, on the contrary, does it deny me as a subject, refusing to consider the Other in its structure. Does the space - time factor suggested or described by this work, together with the laws governing it, tally with my aspirations in real life? Does it criticize what is deemed to be criticisable? Could I live in a space-time structure corresponding to it in reality?"

Vizitatorul contemporan vrea sa fie bagat in seama, el e "the Other" (Celalalt) de care trebuie tinut seama. Asta stim mai mult sau mai putin. Dar ceea ce putem cu greu concepe e ca artistii/ curatorii contemporani au nevoie de vizitatori, de prezenta, de raspuns. Artistul nu se mai suie sus pe soclul Renascentist al omului de geniu si spune: priviti-ma, priviti-mi arta! A constientizat ca cel mult, el este un mediator pentru un mesaj care trebuie sa ne apartina tuturor. Cu atat mai mult cand e vorba de curatori, care reaseaza obiectele si construiesc un concept.Nu cer sa fiti de acord cu Bourriaud sau cu Felix Guattari (din care Bourriaud se inspira), ci doar pun o problema...

De asemenea, nu cred chestionarele sau sonadajele in muzee sunt solutia perfecta. Ar trebui sa vedem cum anume sunt concepute, ce fel de intrebari: deschise/inchise contin, etc.
Intuiesc si eu ca si altii ca un artist bun/ curator de expozitie nu isi intreaba la intrare vizitatorii: voi ce vreti, ce cereti? (desi unii o fac - ei se numesc mai nou "artisti antropologi").
Sunt si unii curatori care au simturile foarte ascutite si intuiesc "problema". Am in minte doua exemple, dar nu le spun. Vrea sa aflu si de la voi astfel de nume si povestile lor, pe care eventual sa le trimiteti la muzeu.in.romania@gmail.com spre a fi publicate pe blog.

Imi vine in minte ce spunea o doamna foarte inteligenta si plina de viata la o conferinta: "mie nu-mi pasa ce spun spectatorii!" Daca esti genial, poate (dar poate) ca poti sa nu-ti pese, pentru ca intuiesti... Dar daca nu esti, atunci ce iese?

feste suprarealiste

2008-03-07T16:32:00.003+02:00

Nu stiu cum vi se pare voua imaginea din articolul precedent, dar mie una, cand am incercat sa o scot si n-am reusit mi-a provocat un ras teribil. Din motive de neiscusinta tehnologica am fost pusa in fata urmatoarei dileme: sa postez textul asa, cu imagine, sau deloc. Am ales ce se vede!
Cum am ajuns la imaginea asta.
Orice calculator este vandut cu niste imagini in folderul Pictures. Asa e una dintre ele. Am atasat-o articolului, sa vad cum apare cu o imagine oarecare. Apoi am realizat ca nu o pot sterge.
Va rog asadar sa cititi textul de mai jos si sa va amuzati de ce se intampla, sau daca nu, sa scuzati indecenta fetei din imagine. Nu e Mona Lisa, nici vreo alta frumusete suprarealista. Desi suprarealistilor sfera erotica (erotismul primitiv/primar) le era foarte drag, aceasta imagine nu le-o dedic lor, ci intamplarii.

Furtul din muzeu sau de ce are Mona Lisa mustata?

2008-03-07T02:05:00.008+02:00

Stiati ca Mona Lisa a fost furata din Louvre?

Si ca, cu aceasta ocazie, Apollinaire a intrat la inchisoare cateva zile. Motiv care l-a facut sa se certe cu Picasso si sa fie pe aceeasi lungime de unda cu Marinetti si al lui manifest futurist: "Museums: cemeteries! ...Identical, surely, in the sinister promiscuity of so many bodies unknown to one another. Museums: public dormitories where one lies forever beside hated of unknown beings. ...Turn aside the canals to flood the museums!"(F.T. Marinetti, The Founding and Manifesto of Futurism, 1909)

Sa va spun cum s-a intamplat.

Apollinaire avea un prieten care uneori juca si rolul de secretar, pe nume Gery Pieret, acuzat de mai multe ori de sustrageri mai mici sau mai mari din tot felul de institutii culturale. Si nu neaparat ca sa fure, ci ca sa arate ca sistemul de securitate al muzeelor din Franta e foarte deficitar, sau poate doar asa, pentru spectacol. In 1907 Pieret a facut rost de doua statuete iberice nu se sie exact cum si de unde pe care a vrut si chiar a reusit sa i le vanda lui Picasso. Unii spun ca Picasso stia de unde proveneau statuile, dar a pastrat secretul, altii ca nu. Ideea e ca atunci cand a disparut Mona Lisa din Louvre, Pieret s-a dus la sediul unui ziar, a pus o alta statuie furate pe masa si a zis: uite, se poate fura orice din Muzeele din Franta! Va dati seama ce a urmat...

Apollinaire, temandu-se ca nu cumva sa se faca legatura intre statuile furate si Mona Lisa disparuta, a dat fuga la Picasso si l-a avertizat asupra originii incerte a celor doua statui iberice. Picasso, spaniolul si Apollinaire, italianul (nascut la Roma) de teama sa nu fie expulzati din tara s-au gandit sa scape intr-un fel de cele doua statui. Dar cum? Au pus statuile intr-o valiza si s-au gandit sa arunce obiectele incriminatorii in Sena. Zis si facut! La noapte o facem, si-or fi zis ei. Toata dupa-amiaza au peterecut-o jucand carti si band (ca niste banditi ce se aflau). Apoi se spune, ar fi pornit amandoi cu valiza la spinare prin Paris. Si tot mergand asa... nu stiu cum se face, dar planul a fost abandonat. Le-o fi parut rau de valoarea statuilor, sau poate ca aruncarea asta rusinoasa a unor opere de arta in rau, nu cadra cu imaginea celor doi.

Asa se face ca Apollinaire, dupa ce a fost vizitat de Pieret, a dus statuile la redactia aceluiasi ziar chair a doau zi. Si redactorii ziarului ar fi promis sa nu spuna cine le-a adus. Dar, nu se stie cum, a doua zi de dimineata politia l-a trezit pe d-nul Apollinaire din pat. Au perchezitionat casa si ce au gasit?! Probe incriminatorii in ce priveste celalat furt... Mona Lisa!

Apollinaire a fost arestat si Picasso doar interogat. Cel din urma a spus: Cine, eu? Dar despre ce vorbiti, stimabililor?! Cu alte cuvinte a spus ca el habar nu are de niciun furt.

Dupa cateva zile, cu ajutorul prietenilor influenti Apollinaire a fost scos cu greu din inchisoare. Si in 1913 in L'Antitradition Futuriste a oferit "une rose" prietenilor lui artisti si "MER...DE..." academicienilor, istoricilor si muzeelor.

Bun, si totusi, ce s-a intamplat cu Mona Lisa lui Leonardo Da Vinci?

Pai, intr-o zi a aceluiasi an, un mercenar de arta din Florenta primeste o scrisoare: Doriti sa achizitionati Mona Lisa?

Ba, pardon, spuse el. Eu achizitionez doar "originale" a raspuns acesta in scarba, incercand sa faca o gluma. Dar ce gluma?

Un anume Leonardo Vincenzo vine a doua zi la el si-i spune: o vrei sau n-o vrei pe Mona Lisa?

Mercenarul se sperie, cheama politia, imprejmuiesc hotelul lui Vincenzo si cu aceasta ocazie, gasesc si tabloul furat.

Ce voia Vincenzo?

Voia sa restituie Italiei o opera care-i apartine, spune el, si care pe nedrept e expusa la Louvre.

Agitatia se termina. Tabloul e plimbat prin cateva expozitii la Roma, Florenza, Milano, si apoi returnat Louvre-lui care il pironeste intr-o vitrina de sticla supra securizata din care nu a mai iesit niciodata de atunci incolo.

Povestea nu se termina aici. D'Anunzio spune ca de fapt el l-a angajat pe Vincenzo sa fure tabloul. Sa-l credem? In 1919 Marchel Duchamp cumpara o reproducere ieftina a Mona Lisei si ii adauga o mustata... ca prea a fost de poveste toata tarasenia... Salvador Dali, face si el o versiune a Mona Lisei cu o mustata mai groasa si mai stufoasa, si egoist cum il stiti, transforma Mona Lisa intr-un auto-portret. Banski, ati auzit de Bansky? Graferul londonez, se furiseaza in Louvre si agata pe unul din pereti un tablou al Mona Lisei (cumparat din piata) pe a carei fata adauga un mare smiley...si tot asa. Tabloul a fost detectat dupa cateva ore.

Apollinaire le-a dat numele suprarealistilor de suprarealisti si tot el a fost considerat primul curator al "The Delirious Museum" de autorul cartii (cu acelasi nume) din care m-am inspirat - Calum Storrie.

Muzeul Delirant incepe acolo unde se termina cel securizant si clasic. Mona Lisa, gratie suprarealistilor, a lui Vincenzo, a politiei, etc a facut pentru un timp acest muzeu posibil chiar si in realitate.

Cartea asta despre muzee o recomand din suflet tuturor celor ce se pot bucura de astfel de intamplari intamplatoare. E ca unul din cele mai bune filme pe care le-am vazut vreodata!

Comunism? Anti-comunism? Cum expunem perioada 1945-1989 in muzee si expozitii?

2008-03-05T19:31:00.009+02:00

Titlul este o intrebare, pentru ca sper, multi dintre noi cred ca expunerea trecutului recent al Romaniei
(1)nu se face dupa o reteta,
(2)nu poate contine totul / cum s-a trait si murit in comunism, din ilegalitate miscarii comuniste pana in 89/,
(3)poate naste dezbateri legate de continut dar si de forma - benefice, de altfel-,
(4) presupune ca nu toti oamenii din Romania au trait la fel in acea perioada - de unde si mai multe tipuri de memorie a acelei perioade -
(5) pleaca de la diferite obiecte (existente sau nu in arhivele muzeelor)/ fonduri/ inclinatii artistice - muzeale
(6) vizeaza diferite aspecte ale perioadei, etc

Haideti sa o luam asa. O sa incep sa enumar muzee sau expozitii din Romania (chiar institutii/persoane private) care au expus aspecte ale vietii in comunism in muzee sau expozitii!

a.Muzeul Taranului Roman, Bucuresti (expozitia permanenta de la subsol "Ciuma" - 1997 - prezent)
b. Memorialul Victimelor Comunismului si al Rezistentei, Sighetul -Marmatiei (expozitie permanenta, aproximativ 50 de sali - celule ale fostei inchisori 1997 - prezent) - Academia Civica
c. Muzeul de Arta Contemporana -
d. Arhivele Nationale in colaborare cu IRIR- expozitie temporara (2005)
e. Parcul de distractii al lui Dinel Staicu de la Podu, Craiova (2004? - prezent)
f. Festivalul de arta pentru tineret - Imaginea violentei, violenta in Imagine - "Rosu domestic" - expozitie temporara (2005) - Grupul Acordeonului 15
g.Muzeul Agriculturii din Alexandria - expozitie temporara (2006)
h. mai multe expozitii temporare (3-4) la Muzeul National de Istorie, Bucuresti(2004 - prezent)
i. alte muzee ale inchisorilor (Pitesti, Aiud)
j.proiecte in curs de realizare (Fagaras, Ramnicu-Sarat)
k.Proiectul Muzeului Taranului Roman care va avea loc in mai 2008: Recuperare, Reconditionare, Refolosire (vezi articol blog)
l. ... (de completat de catre cei care stiu mai multe: muzeu.in.romania@gmail.com)

In urma acestei listari de probleme si institutii care s-au ocupat cu aceasta expunere, se vede destul de clar cum ca(,) Comunismul nu e unul, ci mai multe, si ca fiecare dintre noi face ce poate si ca viziunile curatorilor difera destul de mult (din motive artistice, ideologice, socio-politice).

Ati vazut vreo expozitie despre comunism care sa va impresioneze in vreun fel (pozitiv sau negativ)?

Haideti sa incepem sa vorbim despre asta. Cine ce proiecte mai stie ca se intampla in Romania, ce probleme se ridica (de orice natura) in realizarea acestor expozitii, in interpretarea lor s.a.m.d

Obiectul, antidot la plictiseala!

2008-03-03T16:15:00.010+02:00

Cand v-ati plictisit ultima data?

Plictiseala de nefacut nimic, sau plictiseala de facut ceva ce nu va place...
Daca iti dai un timp de gandire (1,2,3,4)
o sa fii destul de surprins sa aflii ca tu, el, ea, foarte multi dintre noi s-au plictisit sa faca multe din lucrurile pe care le fac (sa se scoale in fiecare zi de dimineata ca sa mearga la munca, sa faca piata, sa faca conversatii, sa faca ce fac profesional, personal, social) sau, mai rau, s-au plictisit pt ca nu au nimic de facut (nici in bine, nici in rau).

Ce zice Kirkegaard in 1843:
“What wonder, then, that the world goes from bad to worse, and that its evils increases more and more, as boredom increases, and boredom is the root of all evil. The history of this can be traced from the very beginning of the world. The gods were bored, and so they created man. Adam was bored because he was alone, and so Eve was created. Thus boredom entered the world. And increased in proportion to the increase of population. Adam was bored alone; then Adam and Eve were bored together, then Adam and Eve and Cain and Abel were bored en famille; then the population of the world increased, and the peoples were bored en masse. To divert themselves they conceived the idea of constructing a tower high enough to reach the heavens. This idea is itself as boring as the tower was high, and constitutes a terrible proof of how boredom gained the upper hand. The nations were scattered over the earth, just as people now travel abroad, but they continued to be bored.”
Kierkegaard, Either/Or (1843)

-M-am plictisit, ce sa fac?! isi intreaba copilul parintele?
-Ia-te cu mainile de fund si sari in sus! vine raspunsul prompt.

Remediul...: fa ce-ti place!
Unora le plac obiectele, altora ideile. Sa le amestece, coasa, lipeasca, coleze. Obiectele, spune si Irina atat de frumos, sunt puternice, sunt vii, tridimensionale, au striatii, ascunzisuri, pete, culori, defecte, petice, cusaturi. Viata ideilor parca nu poate fi citita atat de usor; le vezi mai greu peticele si rosaturile (morale!). Dar cand le vezi, parca devin si ele ideile, tridimensionale, si atunci e mai bine... Si atunci, chiar si muzeul lui Maurizio Catellan, cel "invizibil" e mai usor de suportat! Ba chiar pare poetic sa-ti decorezi mintea pe dinauntru inainte sa adormi, cu obiecte din muzeele pe care le-ai vazut in colturi diferite de oras sau de lume.

Ma gandesc: oamenii au inventat arta tocmai ca sa scape de plictiseala, ca sa sparga realitatea conventionalului. Si atunci cum se face ca pana si spatiile in care arta se odihneste, adica muzeele, sunt atat de plictisitoare!? Sa fie pelicula de praf care acopera obiectele de vina pentru platitudinea la care au fost aduse, sau etichetele afirmative si totalitare, sau vitrinele turtitoare.

Trebuie sa fie ceva legat de puterea asta a obiectului, de tridimensionalitatea lui...

.......................
"Dacă în Rai nu sînt foarte multe obiecte, apăi chiar că nu mă interesează! Adică să plutesc numai aşa, peste norişori şi peste lucruri foarte inconsistente şi pozitive? Un loc fără tensiuni? Pentru numele lui Dumnezeu, dar cum poate fi posibil un loc fără tensiuni?! Un loc în care nu are nici un rost să te opui, să invenţi ceva, să răstorni totul cu susul în jos?" (Irina Nicolau)

muzeul mic, imaginar al lucrurilor mici si chiar imaginare

2008-03-02T22:43:00.005+02:00

"Museums should be invisible. I like art works and institutions that escape any physical presence. Things you can carry in your mind or in your pockets. It's not a matter of laziness or frustration: maybe it's a form of ascetism. With an imaginary museum you can do whatever you want, you can think about it before falling asleep, or you can go out in the morning and build it from scratch. And if it doesn't work, there is nothing to be ashamed of. You can always say that it was simply an exercise of loss. In the end, I just think there is a certain strength in being invisible." (Maurizio Catellan, Palais de Tokyo, apud Calum Storrie, The Delirios Museum, introduction)

Ce parere aveti despre un astfel de muzeu/ un astfel de fel de a face lucruri?
Ma gandesc la Horia Bernea care spunea ca nu trebuie sa-ti spui proiectele pe care le visezi, gandesti. Trebuie sa le lasi sa dospeasca in interior si apoi, cand sunt gata, sa le asterni pe hartie/panza/piatra/lemn. Adica sa le faci.
Ce ma intriga la citatul de mai sus e ca, in cazul muzeului visat, nu exista o forma ideala care sa existe in realitate. Un muzeu frumos si bun, ar exista doar in vis. Asa o fi?

Etichete, "The Timid Proud One"

2008-02-27T22:48:00.006+02:00

Pentru ca legea copyright-ului nu-mi permite, nu pot sa va atasez imaginea tabloului lui Asger Jorn, "The Timid Proud One" ("Le Timide Orgueilleux") vazuta la Tate Mododern, Londra. Dar, daca o sa va fac macar un pic curiosi, veti merge singuri sa o cautati pe site: www.tate.org.uk.
Imaginea ca imaginea, dar ceea ce nici eu nu ma asteptam sa gasesc, sa ma agat de si sa ma impresionez, a fost eticheta ei. Inchipuiti-va, ca intr-o perioada in care eticheta este pusa la mare incercare (pentru ca, se spune, vizitatorii nu mai citesc asa ceva de plictisiti ce sunt si de lungi ce sunt ele, etichetele) eu am rams cu gura efectiv cascata citind cateva la Tate. Imi propusesem o vizita scurta, de maxim o ora in Galeria de Arta Moderna londoneza. Ma gandeam ca imi va fi suficient sa parcurg intreaga expozitie permanenta, pt ca de obicei privesc in graba totul, de la distanta, si ma apropii numai de ceea ce-mi face cu ochiul. Surpriza, asa cum spuneam, a fost ca am inceput sa citesc etichetele si ca ele m-au captivat intr-atat de mult, m-au bucurat si luminat, incat, din toata expozitia pemanenta am vazut o singura incapere.

Sa va dau un exemplu.
"Jorn had been a proeminent member of the CoBrA, a group of norther European artists whose improvisatory approach to painting was intended as a way of liberating their work from repressive bourgeois conventions. Although this painting was made several years after the group disbanded, it's child like style reflects the same principles. The figure embodies some misterious inner struggle, perhaps reflected in the title. John was a great believer in those kind of opposed dualities. "Tension in a work of art is negative-positive: repulsive-attractive, ugly - beautiful. If one of these poles is removed, only boredom is left," he said."

Si cu gandul la timidul orgolios, la tensiunile din arta si din viata oamenilor, privind iar la tablou si gandindu-ma iar la plictiseala si ce e aia plictiseala (in viata, arta) am tot stat si-am tot gandit. Si, evident, am privit tabloul cu alti ochi.

Altfel de comunism într-un altfel de muzeu

2008-02-25T11:56:00.010+02:00

Muzeul Taranului Roman organizează în luna mai exporimentul Cântarea României. Ultima ediţie. Recuperare, Reconditionare, Refolosire. Vom aduna împreună obiecte ale comunismului şi le vom întreba de sănătate. Le vom asculta şi înregistra poveştile şi ne vom întreba ce rost mai au obiectele astea în lumea de azi.

Vom avea nevoie de tineri entuziasti la pregatire dar mai ales in timpul evenimentului propriu-zis.

Vrem sa vorbim mai pe indelete despre ce vrem noi sa se intample la „Cantarea Romaniei", cum puteti voi sa va implicati, cine si ce sa faca. Cum vi se pare miercuri, 27 februarie, la ora 17.00 la Clubul Taranului?

Pentru detalii si confirmari de participare scrieti-ne la siminarb@gmail.com sau intrati pe blogul nostru http://cantarearomaniei.blogspot.com/

Va asteptam!

Simina Bădică, Viviana Iacob si Bogdan Iancu

Academic tourism sau cine participă la conferinţe şi de ce

2008-02-21T16:25:00.004+02:00

Fiindcă tocmai m-am întors de la o conferinţă pe teme muzeologice în Suedia la Norrkoping pe tema Comparing National Museums http://www.namu.se/ m-am gândit să povestesc în câteva rânduri la ce mi-a folosit.
Printre cei care lucrează în şi cu muzee în România nu foarte multă lume se înghesuie pe la conferinţe. Nu ştiu de ce. Poate pentru că cele la care au fost în ţară au părut plicticoase, poate pentru că de altele, e greu să auzi...

Deocamdată, părerea mea e că are şi Academic Tourism-ul rostul lui din motivele pe care le voi înşirui după cum urmează:
1. mai afli cine ce face (îţi dai mai bine seama unde te afli cu cercetarea, intuiţiile, ambiţiile profesioanele, cum ar veni iei o gură foarte puternică de REALITATE)
2.întâlneşti oameni, stabileşti contacte, pui la cale noi proiecte sau prietenii
3. îţi vin idei (chiar şi din prelegeri cat se poate de plicticoase. Observaţie: cele mai bune şi interesante răspunsuri le auzi plecând de la cele mai proaste întrebări)
4. înţelegi mai bine ce vrei tu să spui-să scrii (confruntat cu o alteritate, se şlefuiesc mai bine gândurile)
5. înveţi să prezinţi un subiect în faţa multor oameni
6. vezi noi oraşe, ţări
7. călătoreşti şi mănânci de cele mai multe ori gratis mâncăruri pe care nu ţi le găteşti singur în bucătărie
8. ai mai mult timp să fii cu tine
9. te întorci bucuros acasă, la viaţa fără de conferinţe
Despre părţile proaste ale aceluiaşi mers la conferinţe scriu altă dată.

Proclamatie blog "Muzeu în România"

2008-02-21T15:50:00.004+02:00

Muzeul este un loc de întânire. Vă rog să le daţi la o parte sau să le uitaţi pe cele care v-au plictisit sau întristat vreodată (pentru că în loc de pieţe în care să strigi, să dansezi, să mănânci sau să trăncăni, erau mai degrabă temple, biblioteci sau mai ştiu eu ce lucruri serioase- aţoase). Acest dat la o parte vă poate face să vă întrebaţi : dar oare am văzut eu vreodată un muzeu care să-mi placă ?! Pe muzeul pe care l-aţi văzut sau doar imaginat vreau să-l scot la lumină, să ne bucurăm de el, sau să-l facem să existe.

De aceea m-am gândit la un blog despre muzee. Pentru că şi blogul este un loc de întâlnire virtuală, şi pentru că el poate permite celor cu adevărat interesaţi să devină co-editori, scriitori, ganditori, muncitori, projectori, fabricatori, şi ce altfel de tori mai vreţi voi. Aşadar trimiteţi texte închegate sau doar frânturi de gânduri, bâlbâieli muzeografice la muzeu.in.romania@gmail.com Cu foarte mare bucurie am văzut că lucrurile pe care le faci împreună cu alţi oameni ies … mult mai cizelate decât dacă le-ai face singur. Arta asta a dialogului, e mare lucru ! Vreau să facem muzeografie în România vorbind, la mai multe mâini, mai multe gânduri, în mai multe limbi. Nu mă interesează doar muzeele din ţară, ci toate muzeele care ne dau de gândit. Dacă vi se pare prea dulce textul ăsta, adăugaţi puţin amar.

Top 10 al muzeelor din Bucureşti

2008-02-11T11:59:00.001+02:00

România Liberă a realizat un top 10 al muzeelor din Bucureşti. Criteriile au fost, în mod interesant, nu numai numărul de vizitatori ci şi noutatea discursului muzeal, relaţia cu vizitatorii şi tehnicile de promovare. Pe locul întâi, Muzeul Ţăranului Român. Un loc binemeritat, pledez eu pro domo, având în vedere criteriile alese. Destul de dure (dar din păcate, adevărate) sunt aprecierile despre muzeele aflate pe ultimele locuri. Si îmi place ideea de "muzeu învechit moral".

Aşteptăm şi alte păreri!

Iată articolul:

"Desi unele detin colectii bogate si atractive, muzeele invechite moral sunt mai putin vizibile decat cele care se implica activ in viata culturala.

Doar cateva dintre muzeele bucurestene si-au innoit semnificaiv discursul muzeal, punand accentul pe tehnici moderne de prezentare si promovare adecvata.

Din cele 32 de muzee si case memoriale din Bucuresti, Muzeul Satului, Muzeul National de Arta si Muzeul de Istorie Naturala "Grigore Antipa" se afla in continuare in topul preferintelor publicului general,reflectate de numarul relativ mare de vizitatori anuali (207.000 de vizitatori in 2007 pentru Muzeul Satului, cate 112.000 pentru celelalte doua). Insa, daca tinem cont de ritmul in care au fost innoite colectiile specifice si, mai ales, de modalitatile de prezentare si de promovare a expozitilor, doua muzee bucurestene au fost in ultimii ani deosebit de active – Muzeul Taranului Roman si Muzeul National de Arta Contemporana. Topul prezentat a rezultat din combinarea criteriilor care tin de bogatia si gradul de interes al colectiilor, de tehnicile de prezentare si de discursul muzeal per ansamblu, cu criteriul calitatii serviciilor oferite (editare de cataloage, vizite ghidate), promovarea (relatia cu presa, campanii publicitare, website, relatia cu publicul) si activitatile si evenimentele conexe (proiecte de cercetare, relatia cu mediul profesional si academic, fundatii si alte institutii, activitati educationale, participare la festivaluri, gazduire evenimente etc.)

Muzeul Taranului Roman

1 Reinfiintat in 1990 sub conducerea lui Horia Bernea, MTR a reusit in numai sase ani sa obtina o distinctie cu care nu se poate lauda nici un alt muzeu romanesc: European Museum of the Year Award, un premiu Oscar sau Nobel european al muzeelor. Pentru a acorda premiul, o comisie a studiat reprezentativitatea si gradul de interes al colectiilor, expozitiile si discursul muzeal, serviciile facute publicului, ambianta, gestiunea, personalul, publicatiile, promovarea si comunicarea. De atunci, MTR a pastrat aceeasi maniera creativa de expunere, acelasi discurs muzeal inovator, aceeasi implicare in proiecte academice sau culturale si aceeasi echipa activa si competenta. Campaniile media, evenimentele gazduite, concertele din localul asociat, atelierele organizate il recomanda drept cel mai activ muzeu la ora actuala.

Muzeul National de Arta al Romaniei

2 Desi discursul muzeal si institutia ca atare sunt mai degraba invechite, MNAR detine una din cele mai importante si mai consistente colectii de arta, unica in lume prin obiectul ei, cu care muzeele mai tinere cu greu pot concura. Nu numai Galeriile de arta romaneasca veche si moderna, dar si Galeria de arta europeana contin capodopere de prima mana. Expozitiile temporare sunt cateodata minore, dar recenta retrospectiva Grigorescu, expozitia de arta romaneasca de avangarda sau de sculptura britanica contemporana sunt evenimente de exceptie, care ar putea fi promovate mai bine publicului tanar.

Muzeul National de Arta Contemporana

3 Desi sta foarte bine la capitolul promovare si activitati conexe si are o relatie privilegiata cu publicul, MNAC este un muzeu tanar care abia isi creeaza o colectie redutabila. Daca unele din expozitiile temporare gazduite constituie adevarate evenimente culturale, altele par incropite din orice au de oferit artistii contemporani locali intr-un anumit moment.

Muzeul National de Istorie Naturala "Grigore Antipa"

4 Cu toate ca s-a aflat intotdeauna in topul preferintelor publicului, iar in 2004 a dus o campanie publicitara premiata de relansare a imaginii, Muzeul Antipa isi justifica actualmente doar partial renumele. Colectiile sunt reinnoite si expozitiile regandite intr-un ritm prea lent si nejustificat, dat fiind potentialul domeniului acoperit. Participarea la evenimente precum Noaptea muzeelor si implicarea activa in evenimente care atrag publicul lasa de asemenea de dorit.

Muzeul National al Satului "Dimitrie Gusti"

5 Un muzeu original, cu potential turistic deosebit, Muzeul Satului practica un discurs muzeal mai degraba batranicios, care nu este justificat de domeniul de activitate.

Muzeul National de Geologie

6 Unul dintre muzeele mai putin cunoscute ale Capitalei gazduieste expozitii interesante si de regula atractiv prezentate. In ultima vreme participa la mai multe evenimente si le promoveaza adecvat, adesea in parteneriat cu vecinii sai, Antipa si MTR.

Muzeul National de Istorie

7 Un muzeu de domeniul trecutului, unde cu greu gasesti un ghid. Cu toate ca se implica in proiecte de cercetare si gazduieste expozitii temporare, acestea nu prea ajung la cunostinta publicului.

Muzeul Militar National

8 Posesorul unor colectii cu un potential deosebit de atractivitate pentru publicul tanar, Muzeul Militar nu se promoveaza si nu organizeaza evenimente.

Muzeul de Istorie si Arta al Municipiului Bucuresti

9 Cu un patrimoniu de peste 400.000 de obiecte, Muzeul Sutu ar putea beneficia mai mult de revirimentul interesului publicului fata de istoria si arhitectura capitalei.

Muzeul Literaturii Romane

10 Prezent cu cateva proiecte interesante in ultimii doi ani (Euroliteratur, U.R.M.E.) si gazda a unui cenaclu respectat, Muzeul Literaturii nu are mare lucru de aratat.

Copie sau original?

2008-02-10T19:52:00.000+02:00

Îmi place foarte mult Egon Schiele. Iar Muzeul Leopold din Viena are cea mai importantă colecţie de lucrări ale lui Schiele. După ce văzusem tablourile lui în expunerea permanentă de la Leopold (vreo 3 săli numai Schiele) am revenit acum doi ani şi am avut o surpiză plăcută: expoziţie temporară cu desenele lui Schiele.

Când vizitez o expoziţie de desene, îmi place să mă apropii mult, mult de tot până văd tremuriciul creionului pe hârtie, ezitarea, îngroşarea, corectura. Ceea ce am făcut şi în acest caz.

Plină de încântare părăseam expoziţia când ochii mi-au căzut pe un ultim panou explicativ: din motive de conservarea a desenelor originale, cele expuse erau copii, făcute cu o super-nouă tehnică care reproduce cel mai mic detaliu. M-am simţit trădată. Oricât de fidele ar fi fost copiile, eu mă holbasem timp de o oră la ceva ce mâna lui Schiele nu atinsese niciodată, nişte foi pe care creionul lui Schiele nu greşise şi nu tremurase niciodată.

Mi-am amintit de întâmplarea asta de acum doi ani citind pledoarii, din anii ’70, pentru folosirea copiilor în muzeele de istorie.

Îmi dau seama că există nenumărate argumente pro dar mie tot mi se pare ceva în neregulă. Atât de în neregulă încât pune în chestiune ideea de muzeu. Ce fel de muzeu e acela care expune copii?

Muzeul de hârtie

2008-02-01T09:28:00.002+02:00

Există un iz al comunismului pe care unii îl identifică imediat. Un magazin poate fi „comunist“ pentru că e prăfuit şi vânzătoarele sunt acre. Un oraş e „comunist“ pentru că are multe blocuri şi e murdar. Cred că fiecare are criteriile lui de identificare a nivelului de „comunism“ al unui loc sau al unei situaţii.

Pe mine mă interesează de ceva vreme ce face un muzeu „comunist“. Ce te face să strâmbi din nas la intrarea într-un muzeu şi să spui… Vai, dar ce expoziţie comunistă!?

Cred că am reuşit deja să identific un element: hârtia. Muzeele „comuniste“ sunt muzee de hârtie, muzee ale bidimensionalului: panouri, documente, text, mult text, fotografii, reproduceri, scheme, grafice.

Cu atât mai mult pentru expunerile unor teme contemporane. Iată un fragment din Revista Muzeelor, leat 1972.

„Oricât am pleda şi oricât am dori să expunem piese tridimensionale, soluţionarea eficientă a problemei nu poate veni decât tot de la hârtie (ne gândim la documente, la presă şi alte tipărituri, fotografii) căreia i se mai poate alătura şi macheta, singura soluţie de aducere în muzeu a unor obiective de dimensiuni mari, cu valoare istorică. Suntem nevoiţi să subscriem la acest punct de vedere deoarece pentru asigurarea conţinutului tematic a acestei părţi de istorie, hârtia rămâne totuşi cea mai „grăitoare“. Faţă de un obiect al unui demnitar sau al unui conducător de mişcare muncitorească noi preferăm hârtia pe care este scrisă o lege, un manifest, o chemare… Marile probleme sociale, economice, politice, etc., ce au frământat epoca în discuţie sunt oglindite în mod real şi complet în hârtie.“

Acum înţeleg mai bine hotărârea cu care Irina Nicolau scria despre al său muzeu-antidot în 1994: „La muzeul-antidot vii să te întâlneşti cu obiectele.“ (de citit si descărcat integral aici)

Imagine din expoziţie temporară (1979) la Muzeul de istorie a partidului comunist, a mişcării revoluţionare şi democratice din România (Şoseaua Kiseleff 3, actualul Muzeul al Ţăranului Român)

Revista Muzeelor. Index online

2008-02-01T09:26:00.000+02:00

Indexul Revistei Muzeelor, înfiinţată în 1964, poate fi consultat online aici. Pentru a citi un articol integral trebuie să ajungi la o bibliotecă, dar e util să ştii de acasă ce cauţi. Sunt indexate toate articolele de la apariţie până în prezent, titlu, autor, temă. Mie mi-a fost de folos.

Joia lui Jean la MŢR

2008-01-25T19:14:00.001+02:00

Din joi în joi, Muzeul Ţăranului Român organizează întâlniri cu muzeografii şi cercetătorii săi. Joia asta, Şerban Anghelescu ne-a vorbit de călătoriile şi mirările lui Dinicu Golescu, insistând pe experienţele muzeale, în Europa începutului de secol XIX, ale boierului român.

Am aflat cum cabinetele de curiozităţi avea ambiţii totalizante pe care muzeele de azi le-au pierdut. Un cabinet de curiozităţi nu cuprindea numai „curiozităţi“; dimpotrivă, el trebuia să cuprindă, conform unei scheme bine stabilite, TOTUL. Adică naturalia, artificialia şi scientifica. Naturalia: toate cele 3 regnuri (animal, mineral şi vegetal în ordine ierarhică). Artificialia: artefacte. Scientifica: aparate de măsurat. Trebuiau să fie o lume cuprinsă într-o cameră.

Astea nu le explică Dinicu Golescu, ci Horst Bredekamp în Nostalgia Antichitatii si cultul masinilor. Istoria cabinetului de curiozitati si viitorul istoriei artei (Idea, 2007).

Pentru mine, cabinetele de curiozității erau o metafora a haosului. Iată că nu, erau taman inversul!

Tot ieri am aflat că, acum 200 de ani, colecţie se zicea strânsoare.

ce Dali vă place?

2008-01-24T20:54:00.000+02:00

Trebuie să vă povestesc asta, că-i prea tare sa nu fie spusa mai departe...

În anii 1980 o expozitie retrospectivă cu lucrări importande de-ale lui Dali e adusă la Centre Pompidou şi apoi la Tate Gallery.
"La Paris deschiderea expozitiei a fost senzaţională. Staful muzeului tocmai intrase în grevă pentru salarii mai mari şi condiţii mai bune de muncă. Dar, în loc să boicoteze propriu-zis dreptul privat al vizitatorilor de a vedea, s-au adunat cu sutele la etajul al patrulea al clădirii, şi de la balcon au început să arunce cu confetti în Dali şi în cei din anturajul artistului. Pe fiecare bucăţică de hârtie ce credeţi că scria? GREVĂ (greve). Dali le-a făcut cu mâna şi-a izbugnit în râsete zgomotoase, mii de oameni cântau împrejur iar cele două mari partide franceze în opoziţie reciprocă au căzut de acord că acţiunea stafului e în acord cu evenimentul. În interior, o lingură de douăzeci de metri lungime era suspendată în aer, iar în căuşul lingurii stătea nici mai mult nici mai puţin decât o maşină Volkswagen. Cu aceeaşi ocazie municipalitatea deschisese oficial o staţie de metrou în stil Art-Nouveau. În interiorul foaierului au construit un munte, pe care trebuia să-l urci dacă voiai să vezi anumite exponate. Un cinematograf la etaj arăta unele din filmele făcute de Dali, muzica cânta şi picturile erau susţinută de nişte texte cât să înţelegi ceva. Trebuia să stai la coadă câteva ore ca să poţi intra în expoziţie. Banii încasaţi din bilete au fost suficienţi cat să recupereze costul transportului artefactelor.
La Londra, pe de altă parte, nu era nicio lingură, niciun munte, niciun cinematograf, şi foarte puţină informaţie despre artist şi viaţa lui. Picturile erau aranjate cuminte pe rânduri, într-o manieră austeră respectuoasă. Chiar dacă era expus faimosul Dali, nimeni nu a stat la coadă ca intre în galerie.
Parizienii au tratat expoziţia ca pe un festival. A fost politiyată, veselă, şi, cel mai important, deosebită pentru că suprarealistă. Spectacolul londonez a avut pretenţii de seriozitate şi de pedanticism. E ca şi cum au încercat deliberat să ia vizitatorului bucuria privitului (...). De fapt, organizatorii londonezi au negat audienţei posibilitatea de a experimenta Suprarealismul într-un cadru Suprarealist." (Paul Greenhalgh - Education, Entertainment and Politics: Lessons from the Great International Exhibitions - p.97- in The New Museology, (ed.) Peter Vergo, Reaktion Books, London. 1989)

Mă rog, şi ce spune scriitorul mai departe, e că francezii ştiu să facă spectacol în expoziţii spre deosebire de englezi, pentru că ei au învăţat lecţia cum că o expozişie de succes nu trebuie să fie doar educativă, ci şi distractivă, spre deosebire de englezi care şi acum au frica asta de a nu combina cele doua nivele.
Şi de unde vine teama asta a englezilor, mai scriem altă dată.

Întrebare: ce Dali vă place?
(E retorică!)

mouseion se trezeste la viata, noii membrii

2008-01-17T16:31:00.000+02:00

Salutam interesul cu care oamenii de bine din aceasta tara privesc catre aceasta noua forma de comunicare: blogul profesional.
De astazi, unul din noii autori ai acestui blog este Simina Badica fosta Radu-Bucurenci.
La mai mare!

European Museum of the Year Award 2007

2007-06-07T15:36:00.000+03:00

Muzeul Ţăranului a primit premiul EMYA în 1996.
Ce nu mulţi ştiu e că acest premiu a fost acordat şi unui alt muzeu din România, Muzeul Cotroceni. Vă surprinde?

În anul 2007 marele premiu merge în Germania, (cum spun comentatorii sportivi.)

European Museum of the Year Award 2007 for the German Emigration CenterOn May 5th, the German Emigration Center was awarded in Alicante, Spain, themost renowned prize for European Museums, the European Museum of the YearAward 2007.Her Majesty, Queen Fabiola of Belguim presented the award to Dr. SimoneEick, Director of the German Emigration Center, which after 15 years onceagain goes to a German Museum. For one year the bronze sculpture by HenryMoore will hold its' place in the German Emigration Center.With winning the prize the German Emigration Center stands in line withillustrious museums such as the Victoria and Albert Museum in London and theGuggenheim Museum in Bilbao. The European Museum Forum operating under theauspices of the Council of Europe awards since its establishment in 1977outstanding projects and ideas in the field of European museums. Once a yearthe European Museum Forum under the patronage of Her Majesty Queen Fabiolaof Belgium, holds the European Museum of the Year Award at a different placein Europe. Candidates for the Award are new museums, established within thepast two or three years and older museums which have been completelyreorganized during the same period. 50 Museums had applied for this year'saward.Decisive factors for the decision of the jury were the emotionalcommunication of history through theatrical techniques and effectivemultimedia installations and the substantial modern scientific productionand research possibilities.Architecture, concept and exhibition design are organized by Studio AndreasHeller, Hamburg.In Europe's largest theme museum visitors follow the steps of more than 7million Emigrants who emigrated between 1830 and 1974 from Bremerhaven intothe New World. Elaborate reconstructions and multimedia productions are usedto illustrate a trip through time and history.Since it's opening in August 2005 more than 390.000 national andinternational visitors toured the museum.For further questions please don't hesitate to contactGerman Emigration Center, Sabine Wacker, Marius TuentePhone : +49 -471 90 220-0, presse@dah-bremerhaven.deFurther Information on the European Museum Forum visitwww.europeanmuseumforum.org

tam tam

Muzeu în România. De ce blog.

2007-06-06T13:49:00.000+03:00

Poate că titlul blogului ar fi trebuit să fie Muzeu în România. Pentru că pe mine asta mă interesează: să aflu chestii despre muzeele din România, cine ce face sau nu face, să intru în contact cu oamenii care au de a face cu ele, să creez o masă critică (nu ştiu exact dacă aşa se spune). Adică unii şi alţii să-şi dea cu părerea despre ce e aia un muzeu, ce ar vrea să fie, de ce au nevoie, ce le-a plăcut sau nu când au intrat în ultimul. Bine înţeles, că şi referirile la alte muzee din străinătate sunt bine venite.
Uite, şi ca să încep tot eu, aş vedea aici pe blog şi listă cu nume de muzee din România şi impresii literar scrise. Nu ştiu cum anume să o postez, ca să poată scrie în ea oricine.

1. Muzeul Naţional al Agriculturii din Slobozia, iunie 2007
Auzisem multe de el de la vizitele de la începutul anilor 90 ale antropologilor şi etnologilor francezi, belgieni în România. Ştiam că arată ca un fel de fermă în natură şi când m-am dus în Slobozia asta mă aşteptam să văd. Ciu-ciu. Acum muzeul e în chiar centrul oraşului, într-o clădire mare, înaltă, gen magazinul din centru Sibiului sau Sora din Bucureşti.
Fotografii de la MNAC dintr-un fond de fotografie veche, obiecte vechi şi noi. Impresionant depozitul de maşini şi unelte agricole şi, zic eu şi nu numai eu şi alţii care le-au înmânat nu ştiu ce diplomă )clubul Oamenilor de Afaceri de nu ştiu unde) activităţile în care muzeul iese din sine şi pleacă pe la tot felul de târguri cu maşinăriile lui şi face demonstraţii. Cică au fost la Târgul de Agricultură de la Mamaia, la Modexpo Bucureşti, cu maşini de cusut, la Târgul Pâinii tot Bucureşti cu ţesturi. Impresionant. Muzeul în târg. Muzeul producător de spectacol.
A! şi au primit o donaţie un conac prin Bărăgan. Unde vor face un fel de fermă, gen ecomuzeu. Na, că se poate.

2. scrieti voi
3.
4.

cu cine stăm de vorbă

2007-05-31T13:08:00.000+03:00

Ca să stim cu cine stăm de vorbă. Personaj dreapta, plin plan.

Ce muzeu îmi place mie

2007-05-31T12:34:00.001+03:00

Unul care să mă intrige, care să mă facă curioasă, care să fie precum viaţa. Adică să nu simt că există o graniţă între ceea ce trăim noi zi de zi şi ce expune el. De foarte multe ori muzeele sunt cutii cu mortăciuni, fie ele obiecte, animale împăiate, roci, costume, idei, cărţi. Dar toate aceste lucruri la un loc au un ceva care le-a generat, un ceva care la un moment dat a fost viu. Pe acel ceva vreau să-l caut şi să-l expun. Şi atunci muzeul devine un spaţiu de interogare a vieţii, devine folositor, important.
Mai e un motiv pentru care (am înţeles în ultimul timp) îmi plac muzeele. Pentru că ele adună la un loc foarte multe arte, modalităţi de expresie şi oameni. Le văd ca nişte laboratoare la graniţa dintre tot felul de domenii (expunere obiect, fotografie, multimedia, muzică, teatru, design interior, scenografie). Într-o lume a specializărilor, aceste asociaţii de idei, forme, modalităţi de expresie mi se pare sănătoasă şi dătătoare de bucurii.

Dar hai acum să vă spun şi ce muzeu îmi place mie:
Museum of Jurassic Technology

"...guided along as it were a chain of flowers into the mysteries of life."

The Museum of Jurassic Technology is a museum located at 9341 Venice Boulevard, in the Palms district of Los Angeles, California, USA. It has a Culver City address (zip code 90232). It was founded by David and Diana Wilson in 1989. A small branch of the museum is located inside the Karl Ernst Osthaus Museum in Hagen, Germany.

Intraţi pe site-ul lor să vedeţi şi să nu credeţi. Când am timp, o să postez şi un articol al unui tip care a cercetat cu mintea şi cu paşii acest muzeu. Acum nici măcar nu-mi mai amintesc numele. Dar ştiu că e genial!

mâncărimea pentru muzeu şi alte mâncărimi - începutul

2007-05-14T12:48:00.000+03:00

În clasa a XI-a de liceu mi-am pus serioasa problemă (pe lângă multe alte probleme sfâşietoare) "oare eu ce vreau şi ce pot să fac în viaţă?" Mama spunea ASE, Drept, Limbi Străine. Eu mă tăvăleam pe covorul din sufragerie şi plângeam. Nimic nu-mi plăcea! Prietenii mei din liceu aleseseră filozofie, jurnalism, arhitectură, istorie. Eu aş fi vrut parcă, parcă ASE Turism, Teatru sau Geografie. Turism, pentru că îmi plăcea să călătoresc şi pentru că mama încerca să mă tragă spre lucrurile aducătoare de profit. Teatru, pentru că recitam frumos şi-mi impresionam auditoriul până la lacrimi. Iar Geografie, pentru că îmi plăcea natura şi mersesem mult de tot la munte. La turism n-am mai dat că-mi trebuia să ştiu matematică ca lumea. La Teatru pentru că, tot mama zicea, nu se intră din prima. Iar la Geografie nici nu mai ştiu de ce...

Am dat la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti şi am intrat. Am ales într-un impuls de nebunie secţia Etnologie şi Folclor, de-abia înfiinţată şi gata. M-am resemnat cu asta. Cursurile de etnologie îmi plăceau, şi mai mult decât ele, cursurile ţinute de Irina Nicolau la Muzeul Ţăranului Român. Nişte cursuri care aveau loc în fiecare marţi şi în care se discuta despre mobilierul ţărănesc, despre păr, despre cruce, despre tot felul de lucruri. Şi în care Irina ne spunea încontinuu să citim.
Îmi plăcea felul în care ea vorbea şi felul în care se îmbrăca şi ceea ce şi cum spunea. Avea convingere şi pasiune. Pentru poveştile cu aromâni, pentru etnologie, pentru muzeu.
Dacă am învăţat ceva din acele cursuri e să şterg praful de peste lucruri şi să le prezint fără pojghiţa superficială a oricărei comunicări banale, să le arăţi într-un fel nemaiarătat sufletul, fundul, mâna, piciorul. O dată prezentate aşa ele însele prindeau mai multă putere şi construiau în jurul lor o poveste. Cred că Irina era un foarte bun povestitor. Din orice informaţie de doi lei ea scotea o poveste. (vezi Liternet, cărţi publicate, 1 sau 2 din cărţile ei).

M-am tot plimbat eu pe la muzeu în anul acela (anul II). Apoi am plecat cu o bursă în Italia la Perugia. Un an de zile am făcut doar antropologie şi un curs de istoria artei. Mi-a fost destul de greu din multe puncte de vedere, dar a trecut. M-am ales cu o plăntuţă mică, de-abia mijită: pasiunea mea pentru muzeu.
Cum a mijit plăntuţa?

Cred că primul gând l-am avut în Catedrala din Loreto. Priveam frescele de pe pereţi şi mă împresionau înfloriturile. Semănau cu cele din Catedrala Sfântului Francisc din Assisi şi cu alte asemenea detalii de pictură bizantină. Din acea călătorie din Loreto am adus cu mine nişte imagini incredibil de frumoase, fotografii la malul mării şi o carte Luigi Pirandello, Teatro.

Al doilea gând a venit la Milano, în Muzeul de Artă Trienale di Milano. Am văzut acolo o expozitie cu obiecte de design interior ale unui neamt Dusser, primul designer europen care a lucrat mobilier si obiecte de uy casnic pentru mari fabrici ale epocii. Calatorea mult si participa la expozitiile anuale de la Paris, unde obiecte din intreaga lume erau compartimentate in pavilioane etnice. In timp ce vedem expozitia lui, desenam in agenda modelele obiectelor lui si mi-am dat sema ca ma impresioneaza detaliul.

Am vrut atunci sa fac o lucrare pornind de la antropologia detaliului. nici nu stiu daca exista.

De la detaliu pana la muzeu nu a mai fost decat un pas.
Nu stiu cum l-am facut, dar am inceput deodata sa cred ca muzeele sunt si pasiunea mea, nu numai a Irinei. In vara aceea Irina a murit. In genda eu mi-am promis mie si ei marea cu sarea.

M-am intors la Bucuresti. Am terminat Facultatea de Litere. Teza de licenta a fost despre spatiile limitei intr-un imobil de 13 etaje din Calea Grivitei, 216.

Am intrat apoi la Central European University. Unde am facut un master de antropologie si sociologie. Teza de master a fost despre cum isi poarta oamenii papucii la bloc.

Apoi din nou in Bucuresti. Un curs si atestat de muzeograf, o angajare la Muzeul Taranului, o colaborare cu Realitatea TV si o mare dar mare incertitudine?

Am sau nu am ceva de impartit cu ideea de muzeu?!