expozitii despre comunism in Germania, triunghiul didactic

Nici eu nu stiam ce e aia triunghiul didactic pana nu am citit documentul de mai jos. E un fel de schema despre cum anume se fac expozitiile. Nu cred ca ar fi reguli de aur, ci doar minime cerinte. Necesita oarecare rabdare sa ajungeti la partea asta explicativa, dar cred ca merita.

Pentru cei ce sunt interesati sa afle mai multe despre expoziţiile, memorialele, muzeele, centrele, bibliotecile care se ocupă de expunerea comunismului in Germania recomand raportul in format Pdf scris de Corina Palasan in 2008 vizita de studiu. Avand in vedere toate prefacerile de la noi, e de actualitate.

(Nikolaikirchplatz nr.5-7, Berlin)

 In principiu, institutiile vizitate sunt urmatoarele:

Biblioteca memorială a victimelor stalinismului
Memorialului Divizării Germaniei de la Marienborn (punct de frontieră dintre fosta RDG si RFG)
Memorialului Zidului Berlinului (Mauer Memorial din Bernauer Strasse nr.111) si Centrul de Documentare
Centrul de cercetare şi documentare din Normannenstrasse, amplasat în sediul fostului sediu central al STASI (STASI-Zentrale, din Ruschenstrasse nr. 103) Fundaţiea Topografia Terorii
Memorialul Conferinţei de la Wannsee (Am grossen Wannsee nr. 56-58)
Centrul din Leipzig al Autorităţii federale pentru Documentele Serviciului Securităţii Statului (STASI) al fostei RDG (BStU) (
Forumul de Istoriografie din Leipzig
bunkerului STASI, aflat în localitatea Machern, cam la 60 km de Leipzig din Dittrichring nr.24) Memorialul de la Berlin-Hochenschoenhausen Runden Ecke ("Colţul Rotund"), constituit în fostul sediu STASI din Leipzig (Genslerstrasse nr.66) (Topographie des Terrors, din Stresemannstrasse 111)

building peace in the minds of men and women?

se refera la SE Europei
e un workshop - deci se lucreaza.
aduna directori de muzee din mai multe state din SE Europei.
Daca subiectul e SE Europei, intalnirea organizata de UNESCO are loc la Venetia sau Torino, firesc, nu?

http://www.unesco.org/new/en/unesco/events/culture-events/?tx_browser_pi1%5BshowUid%5D=4672&cHash=cfaa382ee6
Si cica vor face o expozitie umblatoare in care vor vorbi despre pace si razboi. Cine vor vorbi? Directorii de muzee!

Muzeul Comunismului din Praga

Ii multumesc lui Cosmin Budeanca pentru textul de mai jos. Comentariile vor aparea dupa!

 "În 21 februarie [2010] am avut ocazia să vizitez Muzeul Comunismului din Praga (http://www.muzeumkomunismu.cz/). Deşi e poziţionat în zona centrală a oraşului, ocupă câteva încăperi situate la etajul 1 al unei clădiri şi nu este foarte bine semnalat. Preţul biletului era de aproximativ 7 euro, destul de mult în opinia mea pentru cât era de vizitat, însă cu toate acestea, şi mai ales în pofida faptului că era duminică seara pe la ora 18, eram totuşi câţiva vizitatori înăuntru.

Nu aş putea spune că muzeul este unul spectaculos. Este mai degrabă un fel de încercare de a prezenta câteva aspecte ale comunismului, însă lipsa spaţiului face ca imaginea generală să fie a unei debarale în care sunt înghesuite tot felul de obiecte.

Lăsând la o parte însă ce nu mi-a plăcut, trebuie să apreciez în mod deosebit că s-a făcut un astfel de demers, absolut necesar într-o capitală a unui stat fost comunist, atât de vizitată de turişti. Nu este nici pe departe de anvergura „Casei Terorii” de la Budapesta, însă dacă iau în calcul faptul că în Bucureşti nu există nici măcar atâta, nu pot decât să laud ideea.

De asemenea, m-a impresionat în expoziţie un filmuleţ despre căderea regimului comunist în Cehoslovacia şi cântecul Dĕkuji (Mulţumesc), interpretat de Karel Kryl, în finalul filmului. Cei interesaţi pot să-l asculte aici: http://www.youtube.com/watch?v=lGXIuNhZrQk

tur virtual la adresa http://www.muzeumkomunismu.cz/virtualtour/tour.php?lang=en"

Alte imagini de Cosmin Budeancă

arta si antropologie vizuala la Bruxelles- Sound Image Culture

Sound Image Culture - SIC
Un program unde se invata cum anume se concretizeaza un proiect de antropologie vizuala.
unde? La Bruxelles
cat? 500 de euro
ca sa ce? ca sa ai parte de coaching in domeniu de la artisti, antropologi si inca ceva, de vazut pe site si sa termini proiectul inceput
cand? deadline pentru aplicatii 10 Ianuarie 2012 pentru 6 luni in 2012
burse? merita intrebat

http://www.soundimageculture.org/en

The concise dictionary of dress, an exhibition in the working stores of V&A

Located within the working store for the V&A’s vast reserve collections of furniture, ceramics, glass, jewellery, textiles, fashion and fine arts, The Concise Dictionary of Dress began with a journey through a turnstile, into an industrial goods lift and up to the first in a sequence of intriguing definitions in a walk-through dictionary of dress…
Cast objects and photographs, tableaux of clothing and accessories were arranged amongst the rolling racks and wrapped objects stored at Blythe House, the former headquarters of the Post Office Savings Bank in Olympia, west London. The anatomy of the building revealed surreal and evocative interventions in unexpected places; metaphors of repression and ceremony; fragments of the clothed body briefly glimpsed.
Commissioned by Artangel, The Concise Dictionary of Dress re-described clothing in terms of anxiety, wish and desire, as a series of definitions created by psychoanalyst Adam Phillips and accompanying installations designed and assembled by fashion curator Judith Clark.

The Concise Dictionary of Dress is also a 128-page hardback book. Illustrated in colour and with written contributions from Adam Phillips and Judith Clark and specially commissioned photography by Norbert Schoerner, it was published in April 2010 by Violette Editions in association with Artangel priced £25.00.

The second edition of the Artangel Podcast was released on 19 May 2010 and saw Artangel Co-Director Michael Morris take a walk through the V&A's vast, maze-like stores at Blythe House - in the company of the building's longstanding manager Glenn Benson. Click here to listen, download or subscribe.
retrieved from:
http://www.artangel.org.uk/projects/2010/the_concise_dictionary_of_dress/about_the_project/the_concise_dictionary_of_dress
on 30 September 2011

CFP: Wonderful things, Surrealism and Egypt

Call for Contributors:


Dada/Surrealism special journal issue:

"Wonderful Things" - Surrealism and Egypt

(http://ir.uiowa.edu/dadasur/)


In November 1922 Howard Carter opened the tomb of Tutankhamun in Egypt's

Valley of the Kings, the greatest archaeological discovery of the 20th

century. This discovery triggered an enormous Egyptomanic craze in Europe

and America, evident across architecture, the arts and popular culture. This

special issue of Dada/Surrealism (http://ir.uiowa.edu/dadasur/) will mark

the 90th anniversary of the discovery of Tutankhamun's tomb by evaluating

Egypt’s significant and diverse impact on surrealism.



This influence can be traced throughout surrealism’s diverse artistic

productions and manifestations, as Martine Antle notes: “among all the

countries of the Middle East, Egypt remained the country of predilection for

surrealism throughout the vanguard period” (2006). Sphinxes, pyramids, eyes

of Horus and other Egyptian figures and symbols play significant roles in

the artworks and writings of Lee Miller, Man Ray, Georges Bataille, Robert

Desnos, Leonora Carrington, Roland Penrose, Jane Graverol, Joyce Mansour,

Marcel Duchamp, Alberto Giacometti and Gordon Onslow Ford. Desert landscapes

and hieroglyphic inscriptions are a recurrent theme in works by Leonor Fini,

Kay Sage, Max Ernst, Joseph Cornell, Salvador Dalí, René Magritte, André

Breton, Victor Brauner and many other surrealists'works.



Egypt's significance for surrealism is also evident in Breton's display of

Egyptian ornaments on the famous mur of his studio. Surrealist reading

included books such as Antoine-Joseph Pernety's Les fables égyptiennes et

grecques (1758), Ludwig Achim von Arnim's Isabelle d’Égypte (1812), Émile

Soldi-Colbert de Beaulieu's La langue sacrée - La cosmoglypie (1902), and

Arthur Rimbaud's Lettres de Jean-Arthur Rimbaud: Égypte, Arabie, Éthiopie

(1899). Surrealists were highly interested in R. Falconnier's Egyptian tarot

and his writings on it. A recurring focus for surrealists and their

associates was the obelisk at the Place de la Concord. Described by Bataille

as "without a doubt the purest image of the head and the heavens", it was a

significant meeting place for Acéphale, and a repeated focus in Brassaï’s

photographs and Benjamin Péret’s writings. In turn, surrealism developed in

Egypt through the Egyptian Georges Henein, who joined the movement in 1936

and whose establishment of the movement Art et liberté in 1937, together

with Ramsès Younane, Fouad Kamel and Kamel el-Telmessany, marks the first

beginning of surrealism in Egypt. Art et liberté regarded surrealism as the

"means to create a new mythology reconciling reality and legend."



Egypt marks a nodal point for a range of surrealist investigations into

myth, colonial identity, cultural hybridity, and for the movement's

dialogues with science and pseudo-science including ethnography,

psychoanalysis, physics, cosmology, and natural history. Surrealist

adaptations, appropriations of and exchanges with Egypt and its signs,

symbols and philosophies open significant questions about surrealist

aesthetic representations and political critiques of the 'orient', the

'exotic', colonialism and ancient civilizations.



This special issue invites essays that explore the significance of the

multiple relations, points of contact, dialogues, engagements and exchanges

between surrealism and Egypt.



Please send a 250-word abstract, tentative title and brief CV to the guest

editors Patricia Allmer at p.allmer@mmu.ac.uk and Donna Roberts at

dmrobe@googlemail.com by October 16th, 2011. Completed essays will be due

February 13th 2011, and should be between 6000-8000 words. For queries

please contact Patricia Allmer and Donna Roberts at the email addresses

above. For further information on Dada/Surrealism please visit

http://ir.uiowa.edu/dadasur/ (Contact: Patricia Allmer and Donna Roberts)

CFP: Museum Utopias: Navigating the Imaginary, Ideal and Possible Museum

A Two Day Interdisciplinary Postgraduate Symposium at the School of

Museum Studies, University of Leicester Tuesday 27th and Wednesday

28th March 2012

http://en.wikipedia.org/wiki/Leicester

In everyday life, the chance to dream, to imagine, to explore the idea

of the museum is limited, leaving many museums reacting to change,

rather than being able to think about how the museum could be. This

Symposium will give museum researchers, students and practitioners the

opportunity to consider the changes that are taking place in the world

and how museums might respond to them, using the idea of Utopia as a

place for dreaming as well as thinking practically about how these

challenges might be addressed.



Despite the impossibility of building Utopia, we arguably retain our

need for what Barbara Kirshenblatt- Gimblett (2004) has called ‘the

utopian imagination’. Utopia can inspire us to challenge the status

quo, and to transform our world for the better. From temples of the

Muses dedicated to the arts to today’s democratic forums of debate and

consumption, the concept and the realization of the museum have

changed dramatically during its long and varied history. Stepping into

the Utopian otherworld enables us to engage the past and present

incarnations of the museum, both real and imagined, and begin to

navigate its future.



Papers are invited to address the following key themes, but we welcome

and encourage any creative or imaginative ideas that correspond with

the aims of the Symposium.



Please see the complete Call for Papers here: http://www.tinyurl.com/mutopia


Patrick Cox

Editor, H-MATERIAL CULTURE

http://camden-rutgers.academia.edu/PatrickCox

PhD Student

http://facultyexperts.blogs.rutgers.edu/

Department of Childhood Studies, Rutgers University

http://childhood.camden.rutgers.edu/

https://email.rutgers.edu/mailman/listinfo/exploring_childhood_studies

CFP: Challenging History conference

Deadline 30 June 2011

Call for conference participation:
Challenging History: understanding aims, audiences and outcomes in work with difficult and sensitive heritages

The Challenging History project steering group invites proposals for contributions to the International Challenging History conference to be held at City University London, Feb 23-25th 2012.

Since 2009, the Challenging History group has been working with heritage professionals, practitioners and academics in order to explore and interrogate issues raised in work with difficult, contested and sensitive heritages in a range of museum contexts, within and beyond the UK. The project acknowledges that all history is – to a greater or lesser degree – challenging, and encourages practitioners to consider how heritage interpretation can better acknowledge this complexity at its core.

In 2012, we wish to bring together those working in disparate and diverse locations and disciplines to help explore the practicalities, limitations and ethical implications of work in this knotty area of heritage interpretation. The programme will foster collaboration and shared understanding between academia and the heritage sector, and offer opportunities for networking, demonstrating approaches and practice, and presenting empirical research. We anticipate a vibrant and vital range of discussions and keynotes.

You are invited to submit a proposal along one or more of the following thematics related to challenging histories in Europe and beyond:
*Ethics, ownership and responsibility
*The role and positionality of audiences (including their entry narratives)
*Recognising complexity and multiplicity in heritage interpretation
*Definitions of learning, meaning making and understanding in challenging history work
*The role of empathy and personal resonance
*Framing, space and place of activity
*The role of memorialisation and commemoration
*Exploring symbols and their meanings
*Collaboration and co-production
*Methodological approaches
*Using new media to extend the museum walls
*Translating challenging histories across cultures and contexts

We welcome abstracts of 300 words along the following lines:
- 20 minute paper presentation
- 90 minute workshop
- 90 minute panel presentation with discussion
- Performance/storytelling

Abstracts should be sent to jenny.kidd.1@city.ac.uk by June 30th. We welcome international contributions and EU colleagues will be able to apply for a Grundtvig Visits and Exchanges grant. The programme will be confirmed by mid July and registration will open in August.

The Challenging History conference is the culmination of a two year project funded by Grundtvig and supported by the MLA. The project includes partners in the UK (Historic Royal Palaces, the Tower of London, the Imperial War Museum, Orleans House Gallery, MLA and City University), Germany (the Forum for Contemporary History) and the Czech Republic (Lidice Memorial).

Funding and costs
Non UK European participants can apply for a Grundtvig Visits and Exchanges grant to attend the conference http://ec.europa.eu/education/grundtvig/doc980_en.htm. The conference will be listed on the Grundtvig catalogue. If you require a letter of invitation to apply for your Grundtvig grant please email Alex.Drago@hrp.org.uk
UK based colleagues will be unable to apply for a Grundtvig grant for the conference fee and will be offered concessionary rates to attend the conference.



More on Challenging History…
Challenging History is at once a community of like-minded individuals, a forum for discussion, a programme of ongoing professional development for practitioners and teachers and an advocate for change in the way our audiences engage with our shared history. It originated with the Challenging History series of seminars in 2009, held at Historic Royal Palaces - Tower of London. The programme was conceived to explore the role, aims and outcomes of heritage and museum learning programmes in relation to difficult and controversial subjects (see www.city.ac.uk/cpm/challenginghistory for more on the continuing work of the project).

A challenging history is any history that is contested, or difficult and upsetting to know about.

Challenging History believes the museum and heritage sector has an important role to play covering these histories in their spaces and programmes, and must do this work to stay relevant. It also believes at a personal and societal level it is important to acknowledge and learn about these histories that contribute to our understanding of the world and how we want to live in it.

Odillon Redon la Grand Palais

E cald şi nu prea mai am chef de stat „înauntru”, chiar dacă este vorba de muzee...Dar expoziţia Odillon Redon (http://www.rmn.fr/english/les-musees-et-leurs-expositions-238/grand-palais-galeries-nationales-257/expositions-258/odilon-redon-2237) n-am putut s-o ratez... Şi bine am făcut!

Odillon Redon este un poet...desenele în cărbune au titluri lungi, fraze care stârnesc poveşti fantastice în capul privitorilor, iar pentru pastelurile viu colorate nici nu mai este nevoie de cuvinte, doar uitându-te la ele plonjezi într-un fel de Ţară a Minunilor...

Ca observaţie practică, ramele erau diferite! Nu toate standard, la fel, identice, xeroxate...Cred că e prima dată cand văd, într-o expoziţie, multe rame de multe feluri. Mi-a plăcut.

E cald şi n-are rost să insist ...Visul Odillon continuă.

Din depozite afară: 26 mai - 12 iunie, MȚR, Sala Irina Nicolau

Împreună cu o întreagă echipă de cercetători, muzeografi, voluntari, personal administrativ etc am creat o expoziție - concept: Legături. Obiecte în relație și context.
Expoziția pornește de la ideea de muzeu ca depozit și arhivă neexplorate și vrea să-i scoată de prin măruntaie și rafturi un număr de obiecte/ imagini/ linii melodice mai mult sau mai puțin convenționale. La unele nici prin gând nu v-ați putea gândi că fac parte din depozitele și arhivele MȚR.

Să vă dau un exemplu: pantaloni de băiat din Republica Populară Coreea.
Cum anume au ajuns in depozitele muzeului puteti afla mergand in expozitie. Un indiciu va pot da, totusi. Muzeul Taranului Roman (MTR) a fost intre 1952-1978 Muzeu de Arta Populara, aflat pe Calea Victoriei 107. In perioada mai sus amintita, statul Roman intreprindea vizite diplomatice in alte tari socialiste sau prietene. Expozitiile de arta populara erau un bun fel de imprietenire pajnica intre popoare si de legaturi simbolice. Asa se face ca muzeul primea colectii in dar, si facea la randul sau alte daruri. Asta e doar un singur obiect din peste cateva mii, aflat in momentul de fata in depozitul Tari Straine din MTR. In expozitie mai sunt si late asemenea obiecte, pe care, va spun sincer, nu toti le detecteaza ca fiind ne-romano-taranesti.
Mai sunt si alte obiecte interesante. De exemplu cele de la Arhiva Furnica/ Arhiva timpului Prezent - initiata de Irina Nicolau, carmen Huluta si alti cativa oameni: o balerina din portelan, devenita diva de expozitie de pe raftul unei vitrine cu portelanuri de sufragerie din Galati, un covor Basarabean cu flori, o traista Dobrogeana cu petice.
Mai exista si obiecte dintr-o Arhiva a Muzeului Partidului, cu obiecte ramase in depozitele de la subsol de pe vremea cand cladirea din Kiseleff 3 era Muzeul Lenin-Stalin.
Mai exista si arhive de imagine, text si film, si nu in ultimul rand una de muzica.
Reprezentanti in obiecte ai acestor arhive sunt adunati in expozitia de fata.

Vizitatorii sunt rugati sa faca legaturile dintre aceste obiecte - sub forma de magneti. Adica, fiecare obiect inclus in expozitie are un echivalent bidimensional, aproximativ la scala, pe care vizitatorul il poate lipi pe o trabla, sub forma de magnet. In felul asta, revalorizam depozitele si arhivele ascunse ale unei institutii de stat, cu istorie, trecut tumultuos si dorinta de inovatie!
va asteptam sa faceti legaturi si ne gandim, ca la un moment dat sa facem si un eveniment de proiectat film cu taranul zilelor noastre si, de ce nu, chiar cu refacerea expozitiei in functie d epropunerile si legaturile voastre.

1.Conference Voices in and around the Museum - London, May

I attach the link to a conference about museums held in UCL. Museums, as far as I understand, should be more than just collectors of objects; they should be also places of interpretation  - that make more than just exhibit objects - but also to tell some of the datas and stories that are attached to these objects.

http://www.ucl.ac.uk/mellon-program/events/voices/

Me myself I have to preapare an exhibition to be opened on 1rst of June in Sala Irina Nicolau, in the Museum of the Romanian Peasant.
The theme/ title of the exhibition is: Big and Small. Ethnographic objects in their context. Initially I thought to chose this "simple"/ visual theme in order to manage to communicate my message to evererybody from the museum but also from the visitors' side. Now, after few months since the idea came to my mind, I realize it is not such simple as I initially thought...
Any way - these Big and small objects from the museum's deposits - I intend to exhibit them in different glass cases but also with different modalities of documenting them. The stories around the objects are to be taken out from the deposits and museum employees, archives and people's memories.
To be continued...

Musée du Quai Branly, instituţia muzeală şi interculturalitatea

Cu fericita ocazie a unui examen (şi nu numai, pentru că ,,păşisem’’ şi înainte pe acolo) am vizitat MUZEUL antropologic (cred că merită totuşi acest apelativ…hmmm…discutabil) Quai Branly din Paris, denumit şi Muzeul Artelor Primare (şi nu ,,Primitive’’ !!!). Cu aceeşi fericită ocazie am şi scris o mică-mică lucrare, pe care o redau mai jos în (semi) integralitate, şi (aproape) fără calcuri lingvistice…vine primăvara, merg să observ specia umană în mediul său contemporano – natural, asfaltul. Lectură placută !

Muzeul Quai Branly a suscitat polemici aprinse încă de la inaugurarea sa din 2006. Multe critici sunt bazate pe faptul că acest muzeu pune în evidenţă trecutul colonial al Franţei prin expunerea în colecţia permanentă a unui număr mare de obiecte care au fost ,,recuperate’’ în acea perioadă. Deşi faptul este real, acest aspect nu alterează, în sine, semnificaţia iniţială a acestor obiecte. Dar există alte elemente care dăunează înţelegerii semnificaţiei obiectelor.

Primul semn de întrebare face referire la însuşi numele muzeului : Muzeul Artelor Primare. Acest nume face implicit faptul că obiectele expuse au fost create ca opere de artă, dar acest fapt nu este, în majoritatea cazurilor, deloc adevărat. Deşi aceste obiecte au într-adevăr o valoare estetică incontestabilă, a sugera că funcţia lor primară er auna estetică reprezintă o trunchiere a realităţii. Făcând referire la funcţia obiectelor ajungem la definiţia deculturaţiei în viziunea etnopsihiatrul Georges Devereux [născut în Lugoj sub numele György Dobó de altfel !] : ,,Înţeleg prin deculturaţia unui element cultural procesul prin care acest element este ,,jumulit’’ de sensul pe care în are în cultura de origine. Astfel, dacă folosesc o vioară pe post de lemn de foc, o deculturalizez.’’.

Publicul Muzeului Quai Branly nu are întotdeauna instrumentele necesare înţelegerii utilizării iniţiale a obiectelor pe care le vede. Să citeşti ,,stâlp funerar’’ sau ,,mască dogon’’ nu înseamnă mare lucru şi nu are acelaşi impact vizual cu felul în care sunt ,,amenajate’’ vitrinele cu obiecte...se sugerează din nou că este vorba de o expoziţie artistică, şi nu de obiecte care au cu totul altă semnificaţie în cultura lor de origine decât semnificaţia pe care le-o ,,lipim’’ noi.

Într-un articol publicat în revista French Politics, Culture and Society[1], profesorul Herman Lebovics de la State University New Zork subliniază (şi) problemele de traducere: faptul că o parte a colecţiei permanente se numeşte Moştenirea africană (African Heritage) în engleză şi Americile Negre (Les Amériques Noires) în franceză nu sugerează aceleaşi implicaţii.

Nu sunt nici prima nici ultima care subliniază dispunerea scenografică exoticizantă de la Musée du Quai Branly. Ar fi totuşi util să ne punem întrebări şi asupra părţilor bune ale colecţiei. Deşi obiectele sunt scoase din context, se poate totuşi păstra vreo formă de aculturaţie ? După cum afirmă Herskovits, Linton şi Redfield, ,,aculturaţia reprezintă ansamblul de fenomene care rezultă dintr-un contact continuu şi direct între grupuri de indivizi provenind din culturi diferite şi care determină schimbări în modelul cultural iniţial al unui sau al ambelor grupuri’’[2]. Dacă e să ne raportăm la această definiţie, este imposibil să vorbim de aculturaţie în cazul acestui muzeu, şi de altfel în cazul oricărui muzeu în general, deoarece nu există contact între culturile grupurilor în prezenţă (sau mai degrabă în absenţă). Totuşi, dacă aplicăm definiţia într-un sens mai larg, se poate ajunge la un fel de ,,aculturaţie unilaterală’’, deoarece se produce (sau cel puţin sper că se produce) o conştientizare culturală, şi modelele comportamentale ale unei părţi a publicului se modifică în urma vizitei la Musée du Quai Branly.

Trecând de la acest exemplu la contextul mai larg al spaţiului muzeal şi instituţional pus în legătură cu interculturalitatea, trebuie să începem prin a sublinia faptul că în majoritatea cazurilor decizia de a construi, modifica sau subvenţiona un anumit spaţiu muzeal reprezintă o decizie politică, economică sau ambele.

Cum Statul (prin diferitele sale forme de reprezentare) este cel care decide de facto orientările de urmat pentru a menţine ceea ce se numeşte ,,coeziunea socială’’ [amintesc că mă refer a exemplul Franţei, în primul rând, dar nu numai], Statul va dori să prezinte o versiune oficială, unificatoare şi unică asupra temelor delicate, mai ales istoria, antropologia culturală şi alte aspecte care pot fi, în anumite cazuri, ,,deranjante’’. În consecinţă, în majoritatea cazurilor un spaţiu muzeal riscă să devină o sursă de polemică, cu atât mai mult Statul va încerca să-şi impună punctul de vedere. Putem presupune că în cazul Muzeului Quai Branly Statul a încercat să joace cartea neutralităţii şi esteticii artistice, dar rezultatul a fost contrar intenţiei.

Mă întreb dacă există muzee în care interculturalitatea este cu adevărat posibilă. Ceea ce vedem ne comunică informaţii care, în cazurile fericite, duc la ceea ce numeam ,,aculturaţie unilaterală’’ ; dar aceasta va rămâne întotdeauna unilaterală şi incompletă, pentru că în câteva ore nu vom reuşi să ,,privim’’ altfel decât tot prin prisma propriei culturi. După cum arăta Malinowski (şi se pare că avea dreptate, deşi unii l-ar putea invoca pe Augé şi teoria non-locurilor drept contra-argument), nimic nu poate înlocui observaţia participantă şi experienţa de teren.

---

[1] French Politics, Culture and Society, Vol 24, Nr 3, 2006, pg 96 – 110.

[2] Definiţie prezentată în Memorandum for the Study of Acculturation (1936).

Bibliografie – în diverse limbi :

• Augé, Marc (1992) Non-lieux, introduction à une anthropologie de la surmodernité Editions du Seuil : Paris / (1995) Non-places – introduction to an anthropology of supermodernity Bookmarque Ltd : Croydon.
• Clastres, Pierre De l’Ethnocide în L’Homme, iulie-dec 1974, XIV (3-4), copyright : Universalia, Encyclopaedia Universalis.
• Curs Anthropologie Intercuturelle – prof. Emmanuelle Savignac, Sorbonne Nouvelle Paris III, 2010-2011.
• Curs Identitate, diversitate, comunicare - prof. Smaranda Vultur, Universitatea de Vest Timişoara, 2009-2010.
• Lebovics, Herman (2006) The Musée du Quai Branly: Art? Actifact? Spectacle! en French Politics, Culture and Society, Vol 24, Nr 3.
• Malinowski, Bronislaw (1922/2002) Argonauts of the Western Pacific Routledge : London.
• Mihăilescu, Vintilă (2009) Antropologie – cinci introduceri Polirom : Iaşi.

Europeana

Europeana e un portal de muzee, arhive, biblioteci europene. vezi Romania si CIMEC
Mi-a placut ca sunt puse la un loc o groaza de lucruri interesante despre muzee si nu numai.

Gold and My cocaine museum

My Cocaine Museum e o carte care vorbeste despre un gand. despre un : Ce ar fi daca... Daca am putea intelege ca in spatele obiectelor de aur care exista in marile muzee ale lumii este mult pamant si oboseala si apa si truda si iar apa si saracie si alcool si ... frunze de coca. Da, frunze de coca mestecate in coltul gurii, ca sa ma treaca oboseala si tot restul. Cartea asta este un altfel de carte de antropologie. O  etnografie pe care o citesti cu sufletul la gura pentru ca e in primul rand despre oameni, cu nume, cu povesti personale, istorii de viata. In Nordul Columbiei sunt oameni care muncesc cu zilele pentru un gram de aur. Aur pe care il vand imediat la magazinul din colt, pe un cantar in care de cealalta parte a balantei sta un bob - un bob de porumb. Primesc putini bani, sau mai degraba putina mancare.

Cat aur ai gasit azi?
Un gram.
Raspunsul e invariabil.
Chiar daca uneori au gasit mai mult sau mai putin. Superstitii. E multa invidie si ura si vraji de mana…

Soare, caldura, stat degeaba (decat munca ca sa muncesti, mai bine stai), sunet de muzica in surdina undeva la umbra si racoare, gust de fruze de coca mestecate intr-un colt de gura… Asta e! Ploaie...
despre water in water,
Julio arboleda’s stone,
Diging,
Mines,
“Paramilitary lover”,
Bocanegra si povestea teribila cu omul care a stat nu mai stiu cati ani in inchisoarea iaia renumita pentru ca a violat o femeie, apoi pentru ca ea l-a turnat politiei, omul s-a intors si …
im - ha!

Cica muzeul asta (My cocaine museum) ar avea un prototip - pe faimosul si extraordinarul Gold Museum care chiar exista in centrul Bogotei, cum urci la etajul 2 In Banca Republicii.

Ca sa scrie My Cocaine Museum Michael Taussig a petrecut cativa ani in Columbia si pe valea raului Timbiqui. Cartea a aparut in 2006. El si-a inceput cercetarea in 1969 si spune ca de atunci a mers acolo in fiecare an.

p. X: “To walk through the Gold Museum is to become vaguely conscious of how for millennia the mistery of Gold has through myth and stories sustained the basis of money worldwide. But one story is missing. The museum is silent as to the fact that for more than three centuries of Spanish occupation that the colony stood for and depended upon was the labour of slaves from Africa in the gold mines. Indeed, this gold, along with the silver from Mexico and Peru, was what primed the pump of the capitalist takeoff in Europe, its primitive accumulation. (…) It seems so monstruously unjust, this denial, so limited and mean a vision incapable of imagining what it was like diving for gold in the wild coastal rivers, moving boulders with your bare hands, standing barefoot in mud and rain day after day, so unable to even tip your hat to the brutal labor people still perform today alongside the spirits of their parents and grandparents and of all the generations that before them had dug out the countr’s wealth. (…) The Gold Museum is also silent about the fact that if it was gold that determined the political economy of the colony, it is cocaine – or rather US prohibition of it – that shapes the country today. Not to talk about cocaine, not to display it, is to continue with the same denial of reality that the museum practices in relation to slavery. Like gold, cocaine is imbued with violence and greed, glitter that reeks transgression. What’s more, cocaine has roots in prehistory too.

(((…)))

p. XiX: But I am not that interested in museums. I find them dead and even hostile places, created for a bored bourgeoisie bereft of life and experience. What I am interested in is the life of gold and the life of cocaine where one is dying and the other is taking off (…) What interests me and I hope you too (…) is to combine a history of things with a history of people forced by slavery to find their way through these things. What things? Heat and rain, forests and rivers, stones and swamps, colour and islands – those sort of things – and especially the miasma emanating from the swamp.(…)

si dupa ce a terminat de scris cartea Taussig spune
p. 315. scriind cartea asta am sperat ca voi trezi la viata toti cei 38 de mii 500 de zei si o data cu ei, se vor sparge vitrinele.
“This is my magic and this is why we write and why we write strange apotropaic texts like My Cocaine Museum made of spells, hundreds and thousands of spells, intended to break the catastrophic spell of things, starting with the smashing of vitrines whose sole purpose is to upload the view that you are you and over there is there and here you are – looking at captured objects, from the outside. But now, no more! (…) Ghosts and gods peel back the money, back into mud, then stone – hundreds and thousands and millions of white and orange stones like eggs flowing yolk by the riverbanks all over Columbia where kids tumbling home from school in the midday heat make the stones make their jigger-jigger music, grumbling yet happy like the mad wail of the bells crying out for the dead all day long and longer still ringing in your years.”

CONF: The Museum as laboratory, catalist, forum

International Symposium

The "Principle of the Museum"

The Museum as laboratory, catalyst, forum
University of Bonn

February 11-12, 2011


"The museum might indeed become a place of interdisciplinary activity." -

Joseph Beuys (1980)


In times of changing demands, shifting challenges and high expectations

faced by universities and museums, experts will try to take stock of the

current situation in Bonn on 11–12 February 2011. In a comparative approach

between the concepts of "the museum of art" and / vs. "the museum of

cultures", the different actors and disciplines will question their own ways

to analyse and perform theory and practice of collecting and exhibiting.

As suspected by Joseph Beuys, "the museum" is supposed to become a place for

"a permanent conference". Our purpose is to reflect the museum's roles,

functions and practice in a shared self-questioning of all involved agents

and actors, i.e. scholars, managers and consumers. Beyond discussions about

a "boom", "reform" or "crisis of museums", the focus of our symposium is on

the present situation: in particular the collaboration of the art histories

of the museums and of the universities, the histories of culture,

ethnographies and ethnologies as well as museology and museum practice,

which become increasingly alienated from each other, deserve our interest.

The role and functions of the museum and the university, as well as their

manner of interaction, have to be redefined in the current shift of

challenges and expectations. The scientific cartography and the social

determinations / functions of the museum need to be revised, for example in

terms of education, training and "edutainment". While museum studies

experience a boom, in particular within the field of cultural sciences, and

history of art becomes increasingly involved in the history of museums and

collection - in a kind of trendy "museological turn" - the real museum

scene suffers from drastic watersheds and changes.

Museums, modernity, history of art and ethnology evolved both materially and

epistemologically in simultaneous and complex mutual interdependencies.

Museums are eminent "agencies of modernity" reflecting the social status and

the roles of art and sciences of their time. Within the context of the

present revision of traditional paradigms of western thinking and of the

upcoming reorganisation of our cartographies of knowledge, museum displays

and performances can be regarded as a catalyst for a theory of science and

society – and their practice. Challenges, functions and perspectives of

one’s own thinking and actions have to be reconsidered. This specifically

affects the disciplines of history of art and ethnology, since they are

agents of the indigenisation and commercialisation of their objects and

subjects. In Bonn, both protagonists and representatives of production,

distribution and reception of matters of "art and culture" will work

together to draw a current balance and to develop new perspectives.



The symposium will be held in German and English.

It is free and public.



Organized by Prof. Dr. Anne-Marie Bonnet, Prof. Dr. Karoline Noack, Prof.

Dr. Paul Geyer



Contact:

Jana Baumann M.A.

Research Project 'Prinzip Museum'

Department of History of Art, University of Bonn

prinzipmuseum@uni-bonn.de

www.khi.uni-bonn.de

Cum (aproape nu) am văzut expoziţia Larry Clark la Paris

31 decembrie 2010 – între revederea cu prieteni dragi si cumpărăturile repezite de la alimentara (sau să-i zic supermaketul?) din colţ, am decis să trag o fugă până la muzeul de artă modernă al oraşului Paris (http://mam.paris.fr/), să văd şi eu expoziţia foto Larry Clark. Gândul mă bântuia de multă vreme, pe de-o parte pentru că mă interesează punctul de vedere al acestui fotograf social (dixit eu), pe de altă parte pentru că expoziţia era interzisă celor sub 18 ani pe motiv că fotografiile prezintă tineri goi (vai ! cei sub 18 ani nu au, cu siguranţă, nici o altă metodă de a vedea tineri goi !!) şi pe deasupra drogaţi (idem cu paranteza precedentă). Bonus: unele poze au tentă pedofilică – păi atunci să interzicem expoziţia şi celor PESTE 18 ani, ca nu cumva să se gasească printre ei niscaiva pedofili.

Aşadar mă duc la muzeu, dar ce să vezi, era coadă! Coadă la artă! Speriată de perspectiva de a fi prinsă de 2011 într-un asemenea context hiper-cultural (am fost prinsă până la urmă într-un context hiper-proletar, în metrou), am decis să revin cu altă fericită ocazie.

2 ianuarie 2011 – mă întorc la muzeu. Fiind ultima zi de Larry Clark eram hotărâtă să fac faţă cozii. Se pare că la fel de hotărâţi au fost mulţi alţii, deoarece coada era lungă cât strada...dar am rezistat eroic timp de 50 de minute – le-am petrecut meditând profund asupra motivelor care determină nişte oameni de diverse naţionalităţi să aştepte în frig pentru a intra într-un muzeu: ce fel de iluminare cred ei că îi aşteaptă acolo, de sunt dispuşi să rişte o gripă zdravănă? N-am ajuns la o concluzie clară, a se discuta...

Intrând în universul Larry Clark-ian mi-am dat seama că într-adevăr expoziţia fusese interzisă aiurea minorilor şi pedofililor (se găsesc suficiente imagini cu fotografiile lui Larry Clark pe net, pentru o idee mai clară asupra a ceea ce face el, câţi ani are, etc). Pe de-o parte pentru că tinerii trebuie să vadă că poate nu e o idee bună să bage într-înşii droguri până la pierderea totală a oricărui control. Dacă pe urmă dânşii, tinerii, decid că aşa e bine pentru ei, asta e treaba lor, dar măcar să fie în cunoştinţă de cauză. Pe de altă parte cunoştinţele mele minime despre pedofili mă fac să cred că acestora le plac copiii pentru că sunt puri şi inocenţi, iar în opera lui Larry Clark nu vedem aşa ceva.

Tocmai acest fapt mi s-a părut interesant, ba chiar impresionant: absenţa aproape totală a candorii copilăreşti/adolescentine. Tinerii din poze nu mai erau, demult, copii, chiar dacă unii nu aveau mai mult de 13 ani. Nici măcar adolescenţi nu prea erau....poate un fel de struţo-cămilă, undeva între adult şi epavă. Poate mă înşel, poate mesajul expoziţiei era unul de speranţă, iată, viaţa e mai puternică decât orice. La urma urmei de unde să ştiu ce se petrecea în minţile şi sufletele lor, poate erau fericiţi, iubeau, râdeau...Dar ceea ce m-a zguduit a fost lipsa unei şanse de a fi altfel - mai buni sau mai răi - decât au fost născuţi să fie...mi s-a părut că aceşti oameni au fost „semănaţi” în viaţă aşa cum semeni pe câmp: arunci cu grăunţe în dreapta şi stânga, şi fiecare grăunţă nimereşte pe undeva (în fine, tehnica de a semăna propusă de mine poate fi contestată din punct de vedere tehnic...). Cred că majoritatea celor din pozele lui Larry Clark au fost privaţi de dreptul, şi mai ales de mijloacele, de a alege.

Din punct de vedere muzeo-scenic nu mi-a plăcut faptul că fotografiile mai mici erau atât de înghesuite una în alta încât nu mai reuşeai să vezi pozele în unicitatea lor, ci rămâneai cu impresia unei aglomerări neclare de imagini. Şi din nou, lumina - se pare că am probleme cu luminile prin muzee şi galerii. Dacă am apreciat faptul că ramele fotografiilor erau simple, ca să nu se piardă conţinutul în ambalaj, ei bine cred că o mai mare atenţie tehnică acordată iluminării ar fi crescut valoarea estetică a punerii în scenă.

PS: fotografia reprezintă afişul expoziţiei. Tânărul din imagine este Jonathan Velasquez, pe care Larry Clark l-a fotografiat pe parcursul a mai multor ani.

Spațiul modernității românești

Recenzia asta de expoziție a fost anunțată încă de miercuri. Încep prin câteva întrebări: Ce expoziții altfel decât de artă ați vizitat pentru ultima oară? Merită să vezi expoziții? Ce te aștepți să primești și ce capeți până la urmă?

Vă întreb toate astea pentru că multe din expozițiile pe care le-am văzut în ultimul timp în România îmi par doar o adunătură de obiecte. Nedocumentate sau ne traduse prin text și imagine, eforturile de strângere și realizare se pierd pe drum și cu ele parcă se pierde și ideea...care poate că ar fi fost... într-un fel! Expoziția apare ca un gen desuet, ieftin și un pic boem de a propaga un sfert de idée. Poate că la început proiectul în mintea curatorilor ar fi avut form aunei idei întregi, cu ceva provocare, dar, din lipsă de fonduri, de oameni, timp, documentare expozițiile se pierd pe drum...

Cu totul altfel stă treaba în cazul unei expoziții pe care am remarcat-o de curând și care a fost vernisată pe 23 Noiembrie în Sala Oaspeţi a Muzeului Ţăranului Român. Spatiul Modernității Românești 1906-1947, realizată de Fundația pentru Arhitectură și Urbanism SIMETRIA și Ordinul Arhitecţilor din România în colaborare cu o seamă de arhive, biblioteci, muzee și institute de cercetare din România este genul de expoziție pe care Ordinul Arhitecților o realizează o dată la 10 ani. Așa se laudă ei...



Zic “am remarcat”, pentru că am rămas profund impresionată de cât de elaborat și totodată de readus la simplu este conceptul expoziției, de felul ingenius și în același timp practic de simplu de panotare, de tehnologia folosită, fondurile implicate (uite ca se poate si asa ceva!), timpul și energia unei întregi echipe investite în acest proiect expozițional. Bașca, proiectul nu are un curator cum se spune la noi, ci un comisar general de expoziție! De pe site-ul Modernism.ro am aflat că munca de cercetare și realizare a acestui proiect a durat un an și jumătate!

Da, ați văzut bine... un an și jumătate!

Oau. Și se vede! Pe de o parte cât de bine pusă la punct și pieptănată succesiv este această expoziție și cât de puțin sunt marea majoritate a expozițiilor care se fac de obicei în instituțiile culturale din România. Aici, dacă te interesează subiectul, scoți agenda și pixul și te pui pe scris. Eu una am aflat lucruri pe care nu le știam, ci pe care doar le băniam, am făcut conexiuni, m-am minunat. E ca si cand am citit mai multe carti bune la un loc. Aș avea de făcut și niște critici, legate de conținut, dar nu o voi face aici.

Ce anume se poate vedea în expoziție? Mai bine mergeți voi și vedeți. Pe scurt, eu spun doar atât: trei arhitecți și viața lor în tabel, comparat, cu desene de epocă, planuri și construcții realizate. Un context istoric, cultural și artistic al acelor clădiri și proiecte. Tablouri din perioada respectivă, multe fotografii de epocă, colaje de imagini, jurnale de știri sau filme de propagandă pe ecrane instalate în expoziție, multe multe informații din ziare, reviste, arhive, arhive și câteva obiecte pe tema modernitate și tradiție.

Nu-mi mai rămâne să spun decât că artei îi șade tare bine documentată. Pentru cine vrea să afle mai multe, a se vedea Boris Groys. Art Power. Un articol care se numește Documenting art, mi se pare.

Cât timp durează...documentarea

un text despre expoziția Spațiul Modernității Românești 1906 - 1947 care va apărea Joi, 2 decembrie.Oricum azi de 1 decembrie,  muzeul e închis.

Hai – hui prin mintea altora: Wisława Szymborska despre muzee

Oricât mă străduiesc, toamna nu este pentru mine: nu-mi place frigul, nu-mi plac zilele tot mai scurte şi nici copacii tot mai golaşi. Plăcinta cu dovleac e doar o palidă consolare. N-am chef să mă mişc, n-am chef să critic....şi totuşi.

Toate cele de mai sus reprezintă o scuză minunată ca să scriu despre Wisława Szymborska, o fermecătoare doamnă şi poetă din Polonia, care întâmplător a şi „încasat” un Nobel pentru literatură în 1996. Pentru detalii şi fotografii a se utiliza google search – n-am să intru în detalii despre cât este de minunată şi de insuficient cunoscută, deşi asta cred.

Wisława Szymborska s-a preocupat (şi) de tema muzeelor, în orice caz suficient încât să scrie o poezie în care face zob ideea de conservare a obiectelor în ceea ce s-ar aseamăna cu un muzeu al vieţii sociale:

MUSEUM[1]

Here are plates but no appetite.

And wedding rings, but the required love

has been gone now for some three hundred years.

Here’s a fan – where is the maiden’s blush?

Here are swords – where is the ire?

Nor will the lute sound at the twilight hour.

Since eternity was out of stock,

ten thousand aging things have been amassed instead.

The moss – grown guard in golden slumber

props his moustache on the Exhibit Number…

Eight. Metals, clay, and feathers celebrate

their silent triumph over dates.

Only some Egyptian flapper’s silly hairpin giggles.

The crown has outlasted the head.

The hand has lost out to the glove.

The right shoe has defeated the foot.

As for me, I am still alive, you see.

The battle with my dress still rages on.

It struggles, foolish thing, so stubbornly!

Determined to keep living when I’m gone!

N-aş putea spune că sunt de acord cu punctul de vedere (poetic, dar destul de clar) al Wisławei Szymborska. Cred că ,,muzeele cu obiecte” au un loc al lor în spaţiul public, şi mai ales un farmec aparte – farmec care, în treacăt fie spus, poate avea un rol educativ cât se poate de concret, deoarece visarea duce în unele cazuri la acţiune. Dar în acelaşi timp nu pot să nu mă întreb dacă ceea ce merită păstrat poate fi expus într-un muzeu. Tot ce apare într-un muzeu îşi are locul acolo deoarece este încărcat de o anumită semnificaţie pe care i-o dăm în cadrul propriei culturi. Aşadar, veşnica dilemă: expunem pentru alţii, sau ne expunem pentru alţii? Oare merită efortul? A se discuta, de preferinţă la o cană cu vin fiert.

---

[1] Szymborska, Wisława (1998) Poems New and Collected, Hartcourt Inc : US, page 30.

Ce ma enerveaza de fapt

Ce ma enerveaza pe mine la muzee este ca pot fi nespus de autoritare, dirigiste si inevitabil auto-elitiste. Prin ultimul termen inteleg o anumita suveranitate a proprietatii asupra mijloacelor de productie si expresie intelectuala sau culturala, insotita de ingradirea minutioasa si ingenioasa, dar de cele mai multe ori frustranta pentru public, a insasi actului de consum cultural. Reproducerea nesfarsita a acestui mecanism, ca parte a unui sistem mai larg politic, cultural si economic, constrange si educa. In asta consta puterea sociala a muzeelor, ca institutii care 'gandesc' in sensul lui Mary Dauglas. Mai mult, si ceea ce ma intereseaza pe mine aici, acest conservatorism al expunerii nu invita, ci de multe ori obliga la un mult mai periculos conservatorism al receptarii de catre publicul vizitator. Asa cum expunerea nu este niciodata inocenta, nici privirea sau macar simpla plimbare prin muzeu nu este defel. Din fericire, privitul si plimbatul tin de social, asa ca sunt inerent critice.

S-a vorbit mult despre originile si dezvoltarea moderna a muzeelor, ca institutii in primul rand nationale, cu pretentii totalizante si supuse inevitabil diferitelor interese politice ale vremurilor. Nu ma amestec aici, unde problemele sunt mari si serioase. Ma arunc de partea mea a baricadei, adica de aceea a vizitatorului. Nu este important daca vizitatorul este intamplator sau interesat, daca frecventeaza rar sau deloc, si asa mai departe. Nu ma intereseaza nici vreo anumita calitate a acestei vizite, ci in ce raport se afla aceasta cu modul de expunere si implicit cu muzeul insusi. Cat de separate sunt cele doua inocente de care vorbeam mai sus? Cat de autonom este vizitatorul in a-si apropria actul cultural, avand in vedere enorma presiune sociala exercitata de muzeu? Cat de eficient o poate deconstrui pentru a se proteja (de aceasta presiune) si a-si afirma preferintele (in actul de consum)?

Cred ca tensiunea cea mai evidenta intr-o astfel de confruntare apare la granita problematica dintre asteptarile publicului si oferta muzeului. Cred ca este importanta stradania ambilor actori pentru atenuarea acestei tensiuni nu in sensul unor delimitari din ce in ce mai precise ale granitelor, ci din contra in sensul topirii si transgresarii acestora. Cum putem face asta? Spre exemplu, cum putem trece de la criticile sau exaltarile private ale publicului vizitator cu privire la o expozitie la o reala conversatie intre acesta si muzeul insusi? Cu alte cuvinte, care ar fi drumul de la 'mi-a placut' sau 'nu mi-a placut' la 'ce ai vrut sa zici? Si de ce asa?” Evident, fara urecheala.

Incercari de a face muzeul 'mai' social au aparut in ultimii ani, fie inovand, fie reluand idei abandonate in urma cu 30-40 de ani. Astfel au aparut muzee de comunitate, ocupationale, eco-muzee, live museums, sau muzee-atelier. Sau mai simplu, ici-colo, mari si anchilozate institutii muzeale cunosc un succes neasteptat (si inca disputat) al conferintelor si dezbaterilor publice initiate in sprijinul sau completarea ofertei lor culturale, intalniri semi-informale, cafenele literare, artistice sau nu, intalniri de tot soiul, ce sa mai, activitati menite in principiu a-i trage de maneca pe curatori din culise, ori a prelungi anumite expuneri sau discursuri. Eu spun ca se poate face mai mult pentru ca muzeele sa devina cu adevarat sociale. Altfel, practicate doar ca moda, aceste incercari vor trece; iar toate initiativele si pledoariile pentru umanizarea institutiilor pot sfarsi prin a fi si mai eficient integrate (si fals justificate) intr-un nou sistem hegemonic mai nuantat. Iar aici sporul in asuprire este dat exact de aceasta aparenta deschidere care in fapt totalizeaza si exclude.¹

Pe scurt, ca institutii birocratice de stat insarcinate sa 'genereze' sau 'gestioneaze' cultura (in competitie dupa legitimare si resurse), cred ca muzeele ar trebui sa stie ca presteaza in primul rand un serviciu social. Dupa cum publicul vizitator ar trebui sa pretinda ca acest serviciu sa fie intr-adevar livrat. Cultura, sau aroganta accesului la cultura, inaintea modestiei socialului a generat suficiente conflicte doar in epoca moderna a muzeelor. Ar trebui sa le dezbracam de infumurarea culturii inalte pentru a le aduce exact in mijlocul oamenilor, a comunitatii, sau a individului (!) pe care doreste sa-l serveasca. Evident, un asa demers ar fi in conflict cu felul in care statul sustine ceea ce numeste cultura, cu micul ei dopozitar muzeul, actuala sa organizare si functionare, si nu in ultimul rand politicile sale culturale si de prestigiu. In concluzie, atata timp cat statul nu este social, nu are rost sa ne suparam ca muzeul nu este prea prietenos.

Eu cred ca gustul este social (Bourdieu), adica tine de lucruri cum ar fi clasa, educatie si preocupari. Cu cat vor afla si muzeele mai repede acest lucru, cu atat mai mult productiile lor vor fi mai digerabile si conflictele culturale mai putine. Cred ca oamenii s-ar plimba mai liberi prin astfel de proiecte cu adevarat umaniste.

Razvan.

1vezi spre exemplu ceea ce in literatura sociala se numeste deja dictatura ecologista, a corectitudinii politice sau a compasiunii, iar in plan politic criticile aduse regimurilor mult mai radicale atat neo-conservatoare cat si nou-stangiste din spatiul anglo-saxon de la sfarsitul secolului trecut ce au avut la baza inovatii cu pretentii asemanatoare, consolidate in regimurile populare de astazi