cu cine stăm de vorbă

Ca să stim cu cine stăm de vorbă. Personaj dreapta, plin plan.

Ce muzeu îmi place mie

Unul care să mă intrige, care să mă facă curioasă, care să fie precum viaţa. Adică să nu simt că există o graniţă între ceea ce trăim noi zi de zi şi ce expune el. De foarte multe ori muzeele sunt cutii cu mortăciuni, fie ele obiecte, animale împăiate, roci, costume, idei, cărţi. Dar toate aceste lucruri la un loc au un ceva care le-a generat, un ceva care la un moment dat a fost viu. Pe acel ceva vreau să-l caut şi să-l expun. Şi atunci muzeul devine un spaţiu de interogare a vieţii, devine folositor, important.
Mai e un motiv pentru care (am înţeles în ultimul timp) îmi plac muzeele. Pentru că ele adună la un loc foarte multe arte, modalităţi de expresie şi oameni. Le văd ca nişte laboratoare la graniţa dintre tot felul de domenii (expunere obiect, fotografie, multimedia, muzică, teatru, design interior, scenografie). Într-o lume a specializărilor, aceste asociaţii de idei, forme, modalităţi de expresie mi se pare sănătoasă şi dătătoare de bucurii.

Dar hai acum să vă spun şi ce muzeu îmi place mie:
Museum of Jurassic Technology

"...guided along as it were a chain of flowers into the mysteries of life."

The Museum of Jurassic Technology is a museum located at 9341 Venice Boulevard, in the Palms district of Los Angeles, California, USA. It has a Culver City address (zip code 90232). It was founded by David and Diana Wilson in 1989. A small branch of the museum is located inside the Karl Ernst Osthaus Museum in Hagen, Germany.

Intraţi pe site-ul lor să vedeţi şi să nu credeţi. Când am timp, o să postez şi un articol al unui tip care a cercetat cu mintea şi cu paşii acest muzeu. Acum nici măcar nu-mi mai amintesc numele. Dar ştiu că e genial!

mâncărimea pentru muzeu şi alte mâncărimi - începutul

În clasa a XI-a de liceu mi-am pus serioasa problemă (pe lângă multe alte probleme sfâşietoare) "oare eu ce vreau şi ce pot să fac în viaţă?" Mama spunea ASE, Drept, Limbi Străine. Eu mă tăvăleam pe covorul din sufragerie şi plângeam. Nimic nu-mi plăcea! Prietenii mei din liceu aleseseră filozofie, jurnalism, arhitectură, istorie. Eu aş fi vrut parcă, parcă ASE Turism, Teatru sau Geografie. Turism, pentru că îmi plăcea să călătoresc şi pentru că mama încerca să mă tragă spre lucrurile aducătoare de profit. Teatru, pentru că recitam frumos şi-mi impresionam auditoriul până la lacrimi. Iar Geografie, pentru că îmi plăcea natura şi mersesem mult de tot la munte. La turism n-am mai dat că-mi trebuia să ştiu matematică ca lumea. La Teatru pentru că, tot mama zicea, nu se intră din prima. Iar la Geografie nici nu mai ştiu de ce...

Am dat la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti şi am intrat. Am ales într-un impuls de nebunie secţia Etnologie şi Folclor, de-abia înfiinţată şi gata. M-am resemnat cu asta. Cursurile de etnologie îmi plăceau, şi mai mult decât ele, cursurile ţinute de Irina Nicolau la Muzeul Ţăranului Român. Nişte cursuri care aveau loc în fiecare marţi şi în care se discuta despre mobilierul ţărănesc, despre păr, despre cruce, despre tot felul de lucruri. Şi în care Irina ne spunea încontinuu să citim.
Îmi plăcea felul în care ea vorbea şi felul în care se îmbrăca şi ceea ce şi cum spunea. Avea convingere şi pasiune. Pentru poveştile cu aromâni, pentru etnologie, pentru muzeu.
Dacă am învăţat ceva din acele cursuri e să şterg praful de peste lucruri şi să le prezint fără pojghiţa superficială a oricărei comunicări banale, să le arăţi într-un fel nemaiarătat sufletul, fundul, mâna, piciorul. O dată prezentate aşa ele însele prindeau mai multă putere şi construiau în jurul lor o poveste. Cred că Irina era un foarte bun povestitor. Din orice informaţie de doi lei ea scotea o poveste. (vezi Liternet, cărţi publicate, 1 sau 2 din cărţile ei).

M-am tot plimbat eu pe la muzeu în anul acela (anul II). Apoi am plecat cu o bursă în Italia la Perugia. Un an de zile am făcut doar antropologie şi un curs de istoria artei. Mi-a fost destul de greu din multe puncte de vedere, dar a trecut. M-am ales cu o plăntuţă mică, de-abia mijită: pasiunea mea pentru muzeu.
Cum a mijit plăntuţa?

Cred că primul gând l-am avut în Catedrala din Loreto. Priveam frescele de pe pereţi şi mă împresionau înfloriturile. Semănau cu cele din Catedrala Sfântului Francisc din Assisi şi cu alte asemenea detalii de pictură bizantină. Din acea călătorie din Loreto am adus cu mine nişte imagini incredibil de frumoase, fotografii la malul mării şi o carte Luigi Pirandello, Teatro.

Al doilea gând a venit la Milano, în Muzeul de Artă Trienale di Milano. Am văzut acolo o expozitie cu obiecte de design interior ale unui neamt Dusser, primul designer europen care a lucrat mobilier si obiecte de uy casnic pentru mari fabrici ale epocii. Calatorea mult si participa la expozitiile anuale de la Paris, unde obiecte din intreaga lume erau compartimentate in pavilioane etnice. In timp ce vedem expozitia lui, desenam in agenda modelele obiectelor lui si mi-am dat sema ca ma impresioneaza detaliul.

Am vrut atunci sa fac o lucrare pornind de la antropologia detaliului. nici nu stiu daca exista.

De la detaliu pana la muzeu nu a mai fost decat un pas.
Nu stiu cum l-am facut, dar am inceput deodata sa cred ca muzeele sunt si pasiunea mea, nu numai a Irinei. In vara aceea Irina a murit. In genda eu mi-am promis mie si ei marea cu sarea.

M-am intors la Bucuresti. Am terminat Facultatea de Litere. Teza de licenta a fost despre spatiile limitei intr-un imobil de 13 etaje din Calea Grivitei, 216.

Am intrat apoi la Central European University. Unde am facut un master de antropologie si sociologie. Teza de master a fost despre cum isi poarta oamenii papucii la bloc.

Apoi din nou in Bucuresti. Un curs si atestat de muzeograf, o angajare la Muzeul Taranului, o colaborare cu Realitatea TV si o mare dar mare incertitudine?

Am sau nu am ceva de impartit cu ideea de muzeu?!