Memory stones/ Stolpersteine, Jewish and Roma Heritage in Europe

The German artist Gunter Demnig began his Stolperstein project in the mid-1990s as a guerrilla art installation in Berlin. It has grown enormously, and now it is arguably the world’s largest participatory counter-memorial. Stolpersteine -‘stumbling stones’ – are 10 cm x 10 cm brass plates affixed to cobblestones, bearing the names and dates of birth, deportation, and murder or survival of victims of Nazi Germany; they are installed in the pavement/sidewalk in front of the ‘last residence of choice’ of the person(s) being commemorated. There are now over 70,000 Stolpersteine located in 24 countries. The installations are organized through a combination of individual, state sponsored and grass roots efforts.

The scholars Ruth Mandel and Rachel Lehr are carrying out multi-sited ethnographic research about this and other site-specific artists’ responses to the Holocaust. They describe here what they are finding, starting in Norway where the traveled 5,000 km with Demnig, observing and even taking part in installation ceremonies. Mandel and Lehr attended many installations–not only in Norway, but Austria, Hungary, and Germany (we hope to attend many more). At all these, people treated the stones with great reverence. The improvised installation rituals we observed took many forms—religious, secular, simple, elaborate; but all seemed to share a sense of the sacred—even if momentary. Flowers, candles, stones, and photos of the deceased, were arranged around the Stolpersteine, and were well-documented. This was a striking contrast with the local landscape directly following an installation. Afterward, the stone simply became a small glint interrupting the grey stones surrounding it, offering passers-by a chance to stumble across it, bend down, read, and reflect—or to pass on by.

Some of the questions of the two researchers are:

For example, why are there so few stones in Poland—despite the artist’s offer to donate and install them gratis?  Why have some municipalities  banned their installation? Why do some Jewish leaders opposed them? Do they pose threats? How do different generations of descendants respond? How do local people interact with them?
These are some of the questions that will be guiding the next stages of our ongoing research

There are two things I find really inspiring about this project. First that it allows small gestures and material presences of memorisation to weave into the social fabric of contemporary Europe. Second, that it prompts contemporary stories about Europeans reactions to these acts of memorialisation. Some of them are really disturbing - you would not imagine people still having something 'against' the victims...

Please read more:

https://jewish-heritage-europe.eu/have-your-say/kaddish-in-norway/

In Romania, Bulgaria, Serbia and Hungary, there is a lot of potential into 'planting' these stones into the pavement of cities and villages, for the many victims...
The artist, in his website says that the victims were: Jews, Sinti, Roma, Jehovah’s Witnesses, homosexuals, mentally and/or physically disabled people, those persecuted for their political views, their sexual orientation, forced laborers, people persecuted on the grounds that they were ‘asocial’ such as homeless people or prostitutes—anyone who was persecuted or murdered by the Nazi regime between 1933 and 1945.

Susan Hiller: An anthropologist who decided to become an artists

Susan Hiller

Susan Hiller Work in Progress, Friday 1980 © Susan Hiller.

Would like to know more about Hiller's 'process of collecting and restaging cultural artefacts and experiences' and 'how visual imagery can inform the understanding of intellectual ideas' (see
http://webarchive.nationalarchives.gov.uk/20120305084711/http://www.tate.org.uk/britain/exhibitions/susanhiller/default.shtm).

Money - to look and think at

Look in your wallet and see what does it contain... Money and other valuable stuff. How do museums display such things?
Curious about how the British Museum dealt with this revolutionary (because it talks about every day, ordinary) topic and how other museums deal with other 'ordinary' simple ideas? I detect a shift of paradigm in making displays: from being interested in displaying only beautiful appealing objects, museums started being also interested in useful objects. How do museums display the 'useful'?

I believe 'Money' is a topic for an exhibition which can be made around the world, in very many different ways. All national museums have coins from archeological excavations! Visitors care for money, I suppose. Classic exhibitions, critical ones, immaginative ones.
I dream of an exhibition whith a roulette...
Thinking at one example only, of a Museum of Gold, in Michael Taussig's book, 'My Cocaine Museum'.

One example of such an exhibition made at the British Museum: Room 68, Money.
http://wwwin.britishmuseum.org/money
Here, an image from their web-site:


Looking at the image, I expect to see coins, bacnotes, shells and different other forms of trading and exchanging goods. What is valuable for people around the world? Mobile phons, I see! Money as fetish, where is lack of money, do we see expensive telephones, inscriptions on coins (like the one above 'VOTES FOR WOMEN') and other marvels of our every day life.
I would make a pannel with present inscriptions: what wold people write today on money?
I would continue this exhibition with another one, on DEBT - following David Graeber's book.

But since I am not in London for the moment, I can only guess what such an exhibition might contain or say.

expozitii despre comunism in Germania, triunghiul didactic

Nici eu nu stiam ce e aia triunghiul didactic pana nu am citit documentul de mai jos. E un fel de schema despre cum anume se fac expozitiile. Nu cred ca ar fi reguli de aur, ci doar minime cerinte. Necesita oarecare rabdare sa ajungeti la partea asta explicativa, dar cred ca merita.

Pentru cei ce sunt interesati sa afle mai multe despre expoziţiile, memorialele, muzeele, centrele, bibliotecile care se ocupă de expunerea comunismului in Germania recomand raportul in format Pdf scris de Corina Palasan in 2008 vizita de studiu. Avand in vedere toate prefacerile de la noi, e de actualitate.

(Nikolaikirchplatz nr.5-7, Berlin)

 In principiu, institutiile vizitate sunt urmatoarele:

Biblioteca memorială a victimelor stalinismului
Memorialului Divizării Germaniei de la Marienborn (punct de frontieră dintre fosta RDG si RFG)
Memorialului Zidului Berlinului (Mauer Memorial din Bernauer Strasse nr.111) si Centrul de Documentare
Centrul de cercetare şi documentare din Normannenstrasse, amplasat în sediul fostului sediu central al STASI (STASI-Zentrale, din Ruschenstrasse nr. 103) Fundaţiea Topografia Terorii
Memorialul Conferinţei de la Wannsee (Am grossen Wannsee nr. 56-58)
Centrul din Leipzig al Autorităţii federale pentru Documentele Serviciului Securităţii Statului (STASI) al fostei RDG (BStU) (
Forumul de Istoriografie din Leipzig
bunkerului STASI, aflat în localitatea Machern, cam la 60 km de Leipzig din Dittrichring nr.24) Memorialul de la Berlin-Hochenschoenhausen Runden Ecke ("Colţul Rotund"), constituit în fostul sediu STASI din Leipzig (Genslerstrasse nr.66) (Topographie des Terrors, din Stresemannstrasse 111)

Spațiul modernității românești

Recenzia asta de expoziție a fost anunțată încă de miercuri. Încep prin câteva întrebări: Ce expoziții altfel decât de artă ați vizitat pentru ultima oară? Merită să vezi expoziții? Ce te aștepți să primești și ce capeți până la urmă?

Vă întreb toate astea pentru că multe din expozițiile pe care le-am văzut în ultimul timp în România îmi par doar o adunătură de obiecte. Nedocumentate sau ne traduse prin text și imagine, eforturile de strângere și realizare se pierd pe drum și cu ele parcă se pierde și ideea...care poate că ar fi fost... într-un fel! Expoziția apare ca un gen desuet, ieftin și un pic boem de a propaga un sfert de idée. Poate că la început proiectul în mintea curatorilor ar fi avut form aunei idei întregi, cu ceva provocare, dar, din lipsă de fonduri, de oameni, timp, documentare expozițiile se pierd pe drum...

Cu totul altfel stă treaba în cazul unei expoziții pe care am remarcat-o de curând și care a fost vernisată pe 23 Noiembrie în Sala Oaspeţi a Muzeului Ţăranului Român. Spatiul Modernității Românești 1906-1947, realizată de Fundația pentru Arhitectură și Urbanism SIMETRIA și Ordinul Arhitecţilor din România în colaborare cu o seamă de arhive, biblioteci, muzee și institute de cercetare din România este genul de expoziție pe care Ordinul Arhitecților o realizează o dată la 10 ani. Așa se laudă ei...



Zic “am remarcat”, pentru că am rămas profund impresionată de cât de elaborat și totodată de readus la simplu este conceptul expoziției, de felul ingenius și în același timp practic de simplu de panotare, de tehnologia folosită, fondurile implicate (uite ca se poate si asa ceva!), timpul și energia unei întregi echipe investite în acest proiect expozițional. Bașca, proiectul nu are un curator cum se spune la noi, ci un comisar general de expoziție! De pe site-ul Modernism.ro am aflat că munca de cercetare și realizare a acestui proiect a durat un an și jumătate!

Da, ați văzut bine... un an și jumătate!

Oau. Și se vede! Pe de o parte cât de bine pusă la punct și pieptănată succesiv este această expoziție și cât de puțin sunt marea majoritate a expozițiilor care se fac de obicei în instituțiile culturale din România. Aici, dacă te interesează subiectul, scoți agenda și pixul și te pui pe scris. Eu una am aflat lucruri pe care nu le știam, ci pe care doar le băniam, am făcut conexiuni, m-am minunat. E ca si cand am citit mai multe carti bune la un loc. Aș avea de făcut și niște critici, legate de conținut, dar nu o voi face aici.

Ce anume se poate vedea în expoziție? Mai bine mergeți voi și vedeți. Pe scurt, eu spun doar atât: trei arhitecți și viața lor în tabel, comparat, cu desene de epocă, planuri și construcții realizate. Un context istoric, cultural și artistic al acelor clădiri și proiecte. Tablouri din perioada respectivă, multe fotografii de epocă, colaje de imagini, jurnale de știri sau filme de propagandă pe ecrane instalate în expoziție, multe multe informații din ziare, reviste, arhive, arhive și câteva obiecte pe tema modernitate și tradiție.

Nu-mi mai rămâne să spun decât că artei îi șade tare bine documentată. Pentru cine vrea să afle mai multe, a se vedea Boris Groys. Art Power. Un articol care se numește Documenting art, mi se pare.

Cât timp durează...documentarea

un text despre expoziția Spațiul Modernității Românești 1906 - 1947 care va apărea Joi, 2 decembrie.Oricum azi de 1 decembrie,  muzeul e închis.

Trecutul e o țară străină

Invitație la o expoziție deja închisă.Cu întârziere de o lună... halal invitație! Oricum, am postat textul mai mult pentru a pune punct unui proiect de colaborare cu Adevărul Cultural și Artistic. Și pentru ideea care se desfășoară la picioarele ochilor dumneavoastră.

În spațiul proaspăt renovat din Pasajul Universității, printre canapele Ikea și banere publicitare, s-a deschis expoziția: “13-15 iunie 1990. Constatare la fața locului.” Deși nu mai trăim în anii 90, asistăm la facerea istoriei acelor ani.

“ O democraţie fără memorie este una aflată în gravă suferinţă. Nu trebuie să uităm, pentru a putea să evităm erorile trecutului.“ Traian Băsescu, cu ocazia citirii sumarului “Raportului Tismăneanu” în Parlament

Proiectul mineriade – memoria în construcție
O dată cu numirea lui Vladimir Tismăneanu în fruntea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER)(după destituirea lui Marius Oprea), cercetătorii institutului și-au schimbat direcția de cercetare a trecutului comunist din perioada de până la 1989, la perioada de după... Astfel subiectul mineriadelor a ajuns repede pe tapet, repede a fost cercetat si tot repede rezolvat vizual.

Să nu uităm!
David Lowenthal în „Past is a Foreign Cowntry” afirmă că toate incursiunile de cercetare și reprezentare ale trecutului au o miză în prezent. Un institut de cercetare a istoriei recente capătă astfel o importanță foarte mare din perspectiva luptelor politice la care am asistat la ultimele alegeri prezidențiale. Trecutul, spune Lowenthal este o țară străină. Pentru că nu o cunoști, o vizitezi din mai multe posibile motive: ca să îl explici, să cauți epoca de aur, mărirea de sine sau chiar modificarea lui. Incursiunea în trecut are și beneficii, dar și riscuri. Contează ce anume vrei să vezi în trecut, în ce scop și cum instrumentalizezi întoarcera în prezent. Să fie vorba în acest proiect de o încercare de explicare a trecutului recent? Ar fi bine să fie așa. În societatea română se acuză și demonizeză trecutul, nu se explică, din păcate.

Oricum, Lowenthal mai spune că “Cel mai important motiv pentru a vrea să schimbi trecutul e pentru a schimba prezentul: să distragi atenția de la o catastrofă globală, să asiguri hegemonie națională, să devii faimos și bogat.„


Dar ce?
Expoziția din Pasajul Universității face parte din acest proiect mai larg al IICCMER și din vizitarea acestei țări străine care se numește trecutul recent.

Este realizată din fotografii de dimensiuni mari cu imagini din timpul mineriadei din 13-15 iunie 1990, alături de texte mărturii scrise de mână cu marcherul pe cartoane de diferite culori și de citate din clasici: Vladimir Tismăneanu, Ioan Stanomir și Mihail Neamțu. Imaginile și mărturiile alese de curatorii Simina Bădică și Andrei Lascu impresionează.


“În iunie 1990 aveam 20 de ani. Eram frumoasă, tânără şi plină de speranţe. Învăţasem în Piaţa Universităţii o lecţie despre cum poţi să fii liber şi nesupus. Cum să râzi, să plângi, să cânţi şi să te bucuri.

… Din gura de metrou a ieşit un tânăr care cred că se ducea la lucru. Era cinci dimineaţa. Au sărit pe el. Bâtele se ridicau şi coboarau. Minerii erau ca într-o grămadă de rugby. Când s-au retras, tânărul, desfigurat şi fără suflare, avea o cămaşă în întregime roşie de sânge. Mi-a venit să vomit. Unul dintre mineri a luat corpul fără vlagă al acelui bărbat şi l-a îndesat cu capul într-un coş de gunoi.”( V.M., 20 ani, studentă)

                                                    Andrei Iliescu - Mineri și femeie



“Teroarea declanşată în Bucureşti în zilele de 13-15 iunie nu are nici astăzi, după 20 de ani, o versiune oficială, iar responsabilii nu au fost încă identificaţi”, spune invitația la expoziție. Ca vizitator al expoziției pleci încărcat și contrariat. Nu ai vinovați dovediți pentru acest război civil, iar institutul se pare că nu poate face ceea ce justiția nu face.

În acest context însă, IICCMR girează această expoziție cu ocazia căreia nu acuză, ci doar instigă la memorie și susură la ureche un nume… Ion Iliescu - menționat de 7 ori în mărturiile participanților la mineriadă.

Întâmplător sau nu, vernisajul expoziției a avut loc exact în zilele când se comemorau 20 de ani de la 13-15 iunie 1990 și când Dosarul Mineriadei este închis de către Parchet. Ion Iliescu primise NUP (ne urmărire penală).
NOTĂ: la numai câteva zile de la vernisaj, Primăria capitalei a cerut organizatorilor expoziției să scoată textele expuse lângă fotografii, pe motiv că nu dăduseră aprobare și pentru așa ceva.
Info: Pasajul Universității

Când: până la 27 iunie 2010

http://mineriade.iiccmer.ro/

Poarta care scapă, plasa care prinde

La Galeria Laika, într-un “artist run space” dintr-un imobil interbelic din centrul Bucureștiului, Vlad Nancă expune ultima sa lucrare intitulată „Sfârșit.” Pot fi două porți de handbal artă sau nu?

Două porți

Urc spre galerie la ora prânzului iar pe scara de lemn a blocului din spatele Muzeului Literaturii Române miroase a borș de pui. Din holul clădirii intru direct în camera de expoziție luminată în alb neon. Mă așteptam să întâlnesc un obiect pe care să-l pot cuprinde... măcar cu privirea. Dau în schimb de două structuri identice masive de lemn – „ca două porți de handbal”, îmi spune Vlad Nancă, „înalte de doi metri și late de trei.” Porțile sunt îmbrăcate în plasă albă de poliester cu ochiuri mari. Mă opintesc într-una din ele, să văd dacă se clintește din loc. Nici măcar un centimetru. Cele două structuri de lemn stau nas în nas, strâns lipite în mijlocul încăperii ca într-un final de joc. Ca o îmbrățișare de tip “happy ending” scrie Mica Gherchescu în foaia de sală. Să fie ăsta Sfârșitul?

Handbal versus fotbal

In galerie Vlad Nancă povesteste despre cele două porți de handbal, care stau așezate complementar ca un sărut. Asocierile care se pot face între aceste porți ale sărutului și Brâncuși îl amuză. Oricum, fiecare privitor alege să vadă în aceasta compoziție ceva diferit. Unii văd un adăpost, alții o colivie de înăuntru și una de afară – pentru că și tu privitor, o dată intrat în galerie te simți prins ca într-o plasă deloc confortabilă.

Pe site-ul Modernism.ro apar mai multe reacții ale vizitatorilor sau amatorilor de artă la această lucrare. Sunt unii care susțin în scris că asta nu e artă, că acest obiect compozit al lui Vlad Nancă e nul. Alții, în schimb, se entuziasmează și vorbesc despre porțile de fotbal (sic!) și cultura română contemporană.

E interesant din punctul de vedere al antropologiei artei că un obiect atât de simplu se poate încărca de semnificații atât de diferite, în funcție de privitor. Și că porțile de handbal sunt privite ca două porți de fotbal închise. Chiar și Vlad Nancă mărturisește că s-a gândit ca pe viitor să expună lucrarea modificată – porțile de handbal să devină porți de fotbal. Asta ar face ca o astfel de lucrare, expusă într-un spațiu mult mai generos, de genul unui muzeu cu camere ample, să aibă un altfel de impact fizic și o altfel de relevanță conceptuală și culturală. Din păcate, ar pierde mirosul de borș de pui și zumzetul televizorului deschis al vecinei de la etajul trei. Din imobilul de unde vă spuneam că e localizată galeria.



Capcane de încântare

Într-un faimos articol numit „Plasa lui Vogel” din volumul „The Art of Anthropology”, Alfred Gell argumentează că un obiect de artă este acel obiect care se constituie într-o capcană de încântare – trap of enchantment. Capcana nu este folosită în sens metaforic, ci într-un sens cât se poate de propriu. Parcurgând mai multe tipuri de capcane fabricate de diverse civilizații din toate colțurile lumii, descrise de antropologi aflați în cercetări de teren, Gell explică rațiunea pentru care, în confecționarea capacanei, vânătorul aplică un raționament artistic: observă cu atenție comportamentul pradei și își confecționează capcana astfel încât prada însăși să își aducă aportul la propiul sfârșit...

In mod similar, vizitatorul se lasă vrăjit de un anumit înțeles artistic precum animalul se lasă prins în capcană. Astfel, încântarea artei poate da forma, culoarea și gustul a ce permiți să te vrajească. În cazul nostru două porți de handbal (– care) erau cât pe ce să fie, (-) și poate vor deveni din moment ce imaginarul colectiv o cere, două porți de fotbal.

Dacă vizitatorii din prezenta galerie ori din vreuna viitoare vor cădea pe gânduri prinși în plasa de handbal/ fotbal a lui Nancă, atunci putem fi siguri că asistăm la o prindere în capcana de încântare. Eu spre exemplu pot să fiu prinsă în capcană de ideea că mare parte din societatea română poate fi (cu)prinsă, în două paranteze generoase, de porți de fotbal. Aici ne este îndreptată atenția, bucuria și frustrările, modelele și reperul în modă, mașini, femei și viață.



Info:

Unde: Galeria Laika, Bucuresti, Str. Christian Tell 21, etaj 1, apt 2

Când: Marți și joi, cu programare: +40723320931 sau info@laika.ro

Ce ne tulbură la pictura anilor '90?

La Galeria de Artă a Municipiului București este deschisă o expoziție de pictură a anilor '90. “10 pt deceniul X” cuprinde lucrări a 10 artiști cât pentru 10 ani de nebuloasă şi miraculoasă tranziție. Mai țineți minte anii '90? Despre pictura acelor ani niciun critic sau teoretician de artă nu s-a încumetat să scrie până acum.

Reușiți să vă imaginați cum ar arăta lucrările de diplomă a 10 artiști absolvenți de Academia de Arte (sau alte nume ce i-au fost date acestei instituţii) în 1990, 1991, 1992... 2000? Francisc Chiuariu, Constantin Cioc, Suzana Dan, Raluca Ilaria Demetrescu, Florian Lucan, Tudor Marinescu, Florin Mocanu, Cosmin Petru Paulescu, Octav Popescu-Pilat şi Roman Tolici (aici în ordine alfabetică) sunt cei 10. Cei ce intraseră înainte de 1989 dăduseră examenul de admitere câte 6 sau 10 ani la rând pe 3 locuri. Aveau 25-30 de ani. Cei ce au intrat după 1989 s-au bucurat de zeci şi sute de locuri. Evident, au intrat din prima!

În catalogul expoziției Mihai Plămădeală, curatorul expoziției scrie: “Un singur numitor comun între ei: au fost în aceeși instituție de învățământ superior pe parcursul aceluiași deceniu. Altfel, lucrările alese, ar fi putut la fel de bine să fi aparținut unor vremuri și locuri diferite.”

Anii efervescenţei

Poveștile pictorilor despre acei ani se suprapun peste conținutul volumului intitulat “Anii '90 și Bucureștenii” coordonat de Muzeul Țăranului Român și apărut la Editura Paideia în 2008. Se vorbește despre acei ani ca despre niște ani ai efervescenței. Atunci totul era posibil. Puteai vinde legume sau pufuleți pe tarabă, puteai să renunţi la meseria de inginer şi să devii om de afaceri, să te îmbogățești în trei luni de zile ca mai apoi să pierzi totul. “Erai curator dimineața și artist seara. Era o vreme când te simțeai multilateral dezvoltat” spune Suzana Dan.

“Anii '90, ani plini de contradicții. Confuzia generală era dată chiar de paradoxurile libertății” spune şi Florin Lucan. Această frământare duce firesc atât în viaţă cât şi în pictură la întrebări de genul: Eu încotro s-o apuc? Sau la metamorfoze din cele mai bizare. Mihai Plămădeală confirmă: “În goana după resursele primare numai artă nu se mai cumpăra atunci.”

Critic lipsă

Francisc Chiuariu mărturisește “Făceam parte dintr-o generaţie de artiști prea tineri pentru a putea beneficia de renume și prea vârstnici pentru a se plia la noile tendințe; despre noi n-a vorbit nimeni.”

Constantin Cioc: “Cred că lipsim din cărți deoarece istoricii și teoreticienii de artă ai generațiilor noastre s-au axat mai degrabă pe rezolvarea unor conturi cu generațiile anterioare, decât pe ceea ce făceam noi, sau pe posibila carieră internațională.”

Tocmai din această lipsă de critică la adresa lor s-a născut ideea acestei expoziţii şi a catalogului ce o însoţeşte, spune Mihai Plămădeală.

Impuritatea limitei

Observ că lipsa de critică despre pictura anilor '90 și în general despre această generație se suprapune peste lipsa de discurs analitic public (a nu se confunda cu descrierea – şi ea meritorie) a acelei epoci. Generația '90 e una de graniță – sau în alţi termeni, liminală. Această generaţie face contactul între un trecut și un prezent de multe ori la fel de vehement contestate. De obicei trecerile, ca şi naşterile sunt fenomene sociale care presupun o trecere riguros controlată de la un stadiu trecut - foarte bine înţeleş şi acceptat – la unul prezent, şi el de asemenea asumat. Dar, pentru că în Romînia sde pare că nu e înţeles şi asumat trecutul recent- ci doar blamat-, cum am putea să înţelegem trecerea prin definiţie impură ? Dară mite să mai avem şi un discurs critic asupra ei? Aşa cum transpare din interviurile luate de Mihai Plămădeală şi publicate în catalogul expoziţiei, acești artiști nu aparțin doar noului, chiar dacă au început studiul în 1995, să zicem, – ci imixtiunii dintre nou și vechi. (Și) în acest context, atunci când le discută opera, orice critic sau istoric de artă este nevoit să facă referire la acest amestec deopotrivă pitoresc şi strivitor de temporalități și valori.

The end, my friend

În Galeria de Artă a Municipiului Bucureşti poţi să te opreşti pentru câteva minute. E ca un trotuar cu boltă – acoperit – adică. Simţi că aparține străzii şi asta e de bine. În felul ăsta, o expoziţie cu o tematică atât de tulburătoare poate fi trăită de un public cât mai larg. Aş numi galeriile ca aceasta – galerii ale străzii. Fac parte din viață, aşa cum trotuarele fac parte din mersul nostru cotidian.

Info:

Unde:Galeria de Artă a Municipiului București, str. Academiei, nr. 15 –
Când: deschisă până la 16 Mai 2010
Foto: Roman Tolici - One Planet
Octav Popescu-Pilat - Cuplul


http://www.adevarul.ro/cultura/literar_si_artistic/arte_vizuale/Ce_ne_tulbura_la_pictura_anilor_-90_0_259774458.html

Mamă, ai purtat ciorapi ridicoli?

La Institutului Cultural Român din București săptămâna trecută a fost deschisă expoziția: “De la sublim la ridicol. 70 de ani de reclamă în România. Reclame interbelice şi din perioada comunistă.” O să aflați de ce să consumi cacao Knorr pentru constipație și boli de stomac e sublim, iar să porți ciorapi Adesgo e ridicol.

Expoziția constă în niște fotocopii după afișe sau după anunțuri din ziare interbelice și comuniste, copii prinse în bolduri pe niște suporturi flaușate gri. Școlărește, cum intri în sala de expoziție începi vizitarea dinspre stânga. Aici sunt grupate așa-numitele „sublime reclame interbelice.” Pe peretele din dreapta, în perspectivă cronologică, “ridicolele” reclame comuniste. Categorisirea au făcut-o realizatorii expoziției: Ancuţa-Lăcrimioara Chiş (prof. Universitatea Babeş-Bolyai) şi Ucu Bodiceanu (prof. Universitatea Populară, Casa Municipală de Cultură Cluj).

A ieșit de-o comparație

In comunicatul de presă și apoi în articolele care au apărut deja despre această expoziție se pune foarte mult accentul pe limbajul reclamelor interbelice, pe rimele zglobii și mai puțin pe conținut sau pe realizarea grafică. Inclusiv realizatorii spun: “Am adunat reclame savuroase!” “Inițial interbelice... apoi ne-am gândit să adăugăm și perioada comunistă.” Și totuși, pentru că și reclamele comuniste au o savoare a lor... a ieșit de-o comparație.

Reclamele interbelice atrag, evident, printr-un limbaj de epocă ușor diferit de limba pe care o vorbim noi azi: șoșoni, briantină, ciucalată. Inclusiv obiectele la care se face reclamă par mai boeme decât “prozaicele” tractoare, autocare, iaurturi sau geamuri termopane... Cele “sublime” sunt desenate de mână, iar celelalte - “ridicolele” - făcute pe calculator. Se schimbă vremurile și chiar curentele artistice nu doar în România, ci în toată Europa. Reclame din astea ridicole dar moderne sunt cu duiumul în anii ’60,’70,’80 în toate țările occidentale, dar asta pare să nu conteze pentru comparația din ograda proprie.

Vorbim despre afișe sau despre viața în interbelic/comunism?

Chiș explică: “reclama interbelică are finețe, se adresează unui public rafinat pe când cea comunistă e plată, stângace și se adresează omului comun și gospodinei.” Mă întreb se referă la text, la compoziția grafică a reclamei, sau la o întreagă epocă? Ce e ridicolă: reclama la ciorapii Adesgo, ciorapii Adesgo sau toată epoca cu oamenii ei? După cum sesizez în discursul de la vernisaj și în titlul expoziției, eticheta de “ridicol” nu se reduce doar la reclamă, ci se face o trecere periculoasă între conținut și formă, între estetica reclamei și epoca pe care o reclamă o reprezintă.

Ciorapii ridicoli

Oare în comunism toți consumatorii erau oameni comuni, iar în interbelic toți rafinați? Reclama la săpunul Pisica se prea poate să se fi adresat și gospodinei din interbelic, iar reclama la ciorapii Adesgo... mamei mele.

Afișul publicitar e o formă de artă foarte specială. E făcut ca să aibă impact la public, să vândă. De aceea relația dintre societate, estetică și politică e foarte strânsă.

Chiar dacă în perioada comunistă nu a existat concurență și toți cetățenii patriei cumpărau ciorapi, benzină, televizoare sau radiouri de la aceleași surse, asta nu înseamnă că reclamele la acele produse, acele produse și noi toți erau/m comuni, blazați și ridicoli...

Memoria dezinvoltă bate stereotipia

Mă plimb cu Ucu Bodiceanu prin expoziție. Ne oprim și el povestește ce l-a atras și l-a făcut să aleagă fiecare afiș în parte. Aici e Vasile Roaită, aici primul camion... În dreptul unei reclame cu radio cu lămpi ... exclamă: “ce a fost când și-au luat ai mei radio în 1958... Era o mare treabă pe atunci!” Și rememorează momentul cu bucuria de atunci. În dreptul altei reclame, spre surprinderea mea, spune că unele reclame comuniste sunt făcute foarte bine.

Și atunci de ce au fost numite ridicole îl întreb?

Pentru că sună bine la ziariști, spune el. Nu sună bine?! “Imediat după război reclamele comuniste erau ridicole față de cele de dinainte.” Înțeleg – deci erau total diferite, din alt registru, pentru o altă lume – asta voia să spună. Și în loc de asta a ieșit ridicol...

E mai ușor să privim către trecutul recent blamând și folosind stereotipii în alb și negru. E un pic mai subtil de văzut că ciorapii mamei nu erau ridicoli, ci minunat de frumoși atunci când dansa în ei nu chiar în toată lumea ci...la Izvorul Mureșului, Căciulata sau Praga.
http://www.adevarul.ro/cultura/literar_si_artistic/Mama-ai_purtat_ciorapi_ridicoli_0_255574934.html

Martzy shore!

sau
Arta la colt de strada

Imaginaţi-vă parterul din Tate Modern, Museum of Modern Art NY sau Centre Pompidou plin de mărțișoare la vânzare! Parcă și văd sute de vânzători ambulanți, înghesuiți și înfrigurați, cu măsuțe de lemn, geamantane Duchampiene și alte plase și plăsuțe (cafeluțe, de ce nu), șevalete și pancarde pline de (mici) obiecte aducătoare de plăceri, făcute să încânte și în consecință, să se vândă.

Păi dacă asta nu e artă, atunci ce e?
Introducerea asta am scris-o ca sa vă spun mai voalat că umilul mărțișor de la colțul străzii brusc ar putea fi privit altfel. Să aduci mărțișorul în muzeu este, după părerea mea, echivalent cu a coborî conceptul de artă la ceea ce se fabrică în și pentru stradă. Mi s-ar părea un experiment în artă foarte interesant!

Nu voi intra în povestea şi istoria mărţişorului ca obiect şi tradiţie. (Deşi povestea asta a purtării firului răsucit, a celor două principii alb şi negru sau alb şi roşu, care nu pot face să meargă lumea mai departe unul fără de celălalt... e şi ea e tulburătoare, poetică şi de-a dreptul plină de înţelesuri înalte.) Eu nu despre înalt în artă vreau să scriu, ci despre artefact ca obiect de artă considerat de mulți ca fiind jos, mic, al strazii și plebei și în consecință neimportant. Dar din moment ce se află în toate piețele, la colțuri de stradă și în muzeu, se vede treaba că e cât se poate de important – cel puțin pentru lumea orașului.
Aţi cumpărat mărţişoare anul ăsta? Câte şi pentru cine? Diferite unele de altele? De unde? Iată câteva întrebări la care chiar vreau să vă gândiţi şi să răspundeți, pe cât posibil, chiar pe site-ul ziarului. Vă întreb pentru că arta mărţişorului prezent, dacă mi se permite această observaţie, stă nu numai în confecționare, ci și în selecție. Eu una am mers de curiozitate la Muzeul Țăranului Român unde știu că în fiecare an se face târg de mărțișor. Nu avea de gând să cumpăr nimic. Voiam să văd ce mai numește lumea mărțișor, ce se mai întâmplă în urbe, curiozități din astea feminine... Ei, dar din momentul în care am intrat pe poarta muzeului, mi s-a rupt filmul! Adică, bucurie mai mare ca asta de a mă plimba pe la toate măsuțele și a vedea toate mărțișoarele a celor peste o sută de artiști nu am mai avut de mult în niciun muzeu în care am intrat în ultimii ani. Și nu spun să mergeți acolo să vedeți și voi, pentru că poate voi nu veți vedea nimic. Spun doar că eu am rămas suspendată într-o plăcere și bucurie imensă. O fi și creativitatea mai mare, acum pe timpuri de criză!
Îmi imaginez că plăcerea mea se aseamănă întru câtva cu a celor ce vizitau camerele de curiozități de secol 18, 19... Să vă dau niste exemple? Am văzut și pipăit niște cărticele mici mici, cât o ghindă, făcute din hârtie manuală și legate cu șnur alb-roșu din lână, am văzut broșe pe post de nasturi mari cât o palmă, dungați, pistruiați, bulinați... Am văzut ceainice și broșe ca ceainice făcute din lemn și pictate lila și roz cu flori. Și dacă am pomenit de ceinic poate ar trebui să spun și de dulcețuri și gemuri de fructe făcute la mânăstire. Știți, din acelea legate cu material frumos colorat peste capace...Am văzut linguri de lemn cât un deget de copil și simbolul dragostei, al maternității și alte simboluri transpuse tot în lemn de către un meșter popular(habar nu aveam de așa ceva). Am văzut pinguini cu ochi de nasturi, cercei guguloaie,pietricele, mărgeluțe, zgărdane, răvașe, ghicitori, pănuș de răchită facută cerc și prins cu alamă, macrame în cerculețe, piei în floricele, portofele și gentuțe, șnurulețe, șnurulețe, șnurulețe, broderii, petice și iconițe, cruciulițe... Gata m-am oprit! A, ba nu, asta e super tare: niște broșe consistente care conțineau piese de radio, cipuri, un ceas stricat cu Barbie, o foarfecă și chiar un nasture auriu de la un palton militar de pe vremea RPR. Știți de care?
Ei, bănuiesc că dacă mergea altcineva vedea altceva.
Oricum, când vorbesc despre mărțișor ca obiect de artă nu mă refer doar la plăcerea estetică pe care o provoacă sau nu, ci la această acumulare enormă de bizarerii care atrag un public atât de variat și fascinează într-atât de tare încât să se vândă. Arta mărșișorului cred că constă în momentul de încântare pe care îl produce. Încântare și din partea cumpărătorului cțnd cumpără, dar și a producătorului când îl face. Antropologul Alfred Gell, chiar asta și numește arta: o capcană de încântare! (trap of enchantment) De unde vine încântarea? Păi de la procesul de selecție, zic eu. Mărțișoarele se cumpără pentru a fi dăruite – fiecare câte unei persoane (de obicei de sex feminin, la noi). Și sunt relativ ieftine, ca să poți dărui multe. Cumpărătorul se încântă în momentul în care alege: mărțișorul ăsta cutărei persoane, ăsta, alteia cred că i-ar plăcea. Ce fel de asocieri se pot face în mintea umană? De ce mărțișorul ăsta ca un colac de sfoară i se potrivește mai bine mătușii mele decât mamei? Mamei trebuie să-i iau ceva cu roșu, dar nu mare – ei cam asta îi place. Și nepoțelei mele – mâ gândesc la ea, la hainele pe care le poartă, la cum râde și i se luminează toată fața. Are o geacă albă ...pe ea ar sta bine floricica asta de piele... Trifoiul ăsta vernil țipă a o prietenă de-a mea. Are culoarea și forma care mă fac să mă gândesc la ea. Și tot așa... În momentul alegerii se produc niște legături sensibile. Se apelează la memorii, la observații, se fac asocieri. Cineva îmi spunea că vrea să cumpere două mărțișoare pentru două doamne doctor, mai nonconformiste. O iau de braț și o duc la standul cu animăluțe făcute din plante. Îi arăt un porcușor făcut dintr-o floare uscată cu bot de bob de fasole roșie. Foarte fromoase spune doamna, dar nu pot! Dacă doamna doctor e grasă și se interpretează...
Când pleci de la cumpărăturile de mărțișor parcă te întorci cu tolba plină de asociații. Omul și mărțișorul, puși unul lângă altul... și la mijloc,cel ce dăruiește!
Și să mai spună cineva că la noi nu se cumpără artă- chiar și conceptuală! E pe toate străzile (fiecare cu gustul lui) și uite, că și în muzee.

Copie sau original?

Îmi place foarte mult Egon Schiele. Iar Muzeul Leopold din Viena are cea mai importantă colecţie de lucrări ale lui Schiele. După ce văzusem tablourile lui în expunerea permanentă de la Leopold (vreo 3 săli numai Schiele) am revenit acum doi ani şi am avut o surpiză plăcută: expoziţie temporară cu desenele lui Schiele.

Când vizitez o expoziţie de desene, îmi place să mă apropii mult, mult de tot până văd tremuriciul creionului pe hârtie, ezitarea, îngroşarea, corectura. Ceea ce am făcut şi în acest caz.

Plină de încântare părăseam expoziţia când ochii mi-au căzut pe un ultim panou explicativ: din motive de conservarea a desenelor originale, cele expuse erau copii, făcute cu o super-nouă tehnică care reproduce cel mai mic detaliu. M-am simţit trădată. Oricât de fidele ar fi fost copiile, eu mă holbasem timp de o oră la ceva ce mâna lui Schiele nu atinsese niciodată, nişte foi pe care creionul lui Schiele nu greşise şi nu tremurase niciodată.

               

Mi-am amintit de întâmplarea asta de acum doi ani citind pledoarii, din anii ’70, pentru folosirea copiilor în muzeele de istorie.

Îmi dau seama că există nenumărate argumente pro dar mie tot mi se pare ceva în neregulă. Atât de în neregulă încât pune în chestiune ideea de muzeu. Ce fel de muzeu e acela care expune copii?

ce Dali vă place?

Trebuie să vă povestesc asta, că-i prea tare sa nu fie spusa mai departe...

În anii 1980 o expozitie retrospectivă cu lucrări importande de-ale lui Dali e adusă la Centre Pompidou şi apoi la Tate Gallery.
"La Paris deschiderea expozitiei a fost senzaţională. Staful muzeului tocmai intrase în grevă pentru salarii mai mari şi condiţii mai bune de muncă. Dar, în loc să boicoteze propriu-zis dreptul privat al vizitatorilor de a vedea, s-au adunat cu sutele la etajul al patrulea al clădirii, şi de la balcon au început să arunce cu confetti în Dali şi în cei din anturajul artistului. Pe fiecare bucăţică de hârtie ce credeţi că scria? GREVĂ (greve). Dali le-a făcut cu mâna şi-a izbugnit în râsete zgomotoase, mii de oameni cântau împrejur iar cele două mari partide franceze în opoziţie reciprocă au căzut de acord că acţiunea stafului e în acord cu evenimentul. În interior, o lingură de douăzeci de metri lungime era suspendată în aer, iar în căuşul lingurii stătea nici mai mult nici mai puţin decât o maşină Volkswagen. Cu aceeaşi ocazie municipalitatea deschisese oficial o staţie de metrou în stil Art-Nouveau. În interiorul foaierului au construit un munte, pe care trebuia să-l urci dacă voiai să vezi anumite exponate. Un cinematograf la etaj arăta unele din filmele făcute de Dali, muzica cânta şi picturile erau susţinută de nişte texte cât să înţelegi ceva. Trebuia să stai la coadă câteva ore ca să poţi intra în expoziţie. Banii încasaţi din bilete au fost suficienţi cat să recupereze costul transportului artefactelor.
La Londra, pe de altă parte, nu era nicio lingură, niciun munte, niciun cinematograf, şi foarte puţină informaţie despre artist şi viaţa lui. Picturile erau aranjate cuminte pe rânduri, într-o manieră austeră respectuoasă. Chiar dacă era expus faimosul Dali, nimeni nu a stat la coadă ca intre în galerie.
Parizienii au tratat expoziţia ca pe un festival. A fost politiyată, veselă, şi, cel mai important, deosebită pentru că suprarealistă. Spectacolul londonez a avut pretenţii de seriozitate şi de pedanticism. E ca şi cum au încercat deliberat să ia vizitatorului bucuria privitului (...). De fapt, organizatorii londonezi au negat audienţei posibilitatea de a experimenta Suprarealismul într-un cadru Suprarealist." (Paul Greenhalgh - Education, Entertainment and Politics: Lessons from the Great International Exhibitions - p.97- in The New Museology, (ed.) Peter Vergo, Reaktion Books, London. 1989)

Mă rog, şi ce spune scriitorul mai departe, e că francezii ştiu să facă spectacol în expoziţii spre deosebire de englezi, pentru că ei au învăţat lecţia cum că o expozişie de succes nu trebuie să fie doar educativă, ci şi distractivă, spre deosebire de englezi care şi acum au frica asta de a nu combina cele doua nivele.
Şi de unde vine teama asta a englezilor, mai scriem altă dată.

Întrebare: ce Dali vă place?
(E retorică!)