Cui ii e frica de Horia Bernea?

Muzeul Ţăranului Român este un muzeu serios. Nu în felul plictisitor-serios ci incitant-serios: te obligă să fi atent, să cauţi, să te întrebi, să te enervezi chiar. După părerea mea, îi lipseşte un strop de umor, de auto-ironie şi de situare în prezent.

Discursul actual al muzeului, discursul lui Bernea e plin de cusururi. Dar ceea ce face special muzeul meu este posibilitatea dialogului şi a contestării. Dacă poţi să vorbeşti coerent despre un alt ţăran decât ţăranul lui Bernea, fă-o!

În ultimii ani, muzeul s-a mai relaxat. Am început să vorbim despre „ţăranul recent“ şi să petrecem seri liniştite la Clubul Ţăranului. Şi mi-e ciudă că acum trebuie să ne încordăm din nou. Pe bune, cui îi e frică de Horia Bernea? Şi, mai ales, de ce?

Dacă ţie nu ţi-e frică, semnează petiţia: 

Cui ii e frica de Horia Bernea?

In urma cu cateva zile s-a incheiat controlul efectuat de o comisie a Ministerului Culturii si Cultelor la Muzeul National al Taranului Roman. In raportul inaintat oficial cu aceasta ocazie conducerii muzeului este formulat explicit „idealul” desfiintarii Muzeului Taranului Roman:

„In conditiile date, ideal ar fi ca, odata cu definitivarea lucrarilor de consolidare a cladirii, muzeul sa fie pregatit cu o expozitie permanenta noua ca tematica, prin care sa fie puse in valoare si alte obiecte din patrimoniul extrem de valoros, de aproape 90000 de bunuri culturale mobile, al muzeului si, bineinteles, cu alt mobilier pentru expunere” (mobilier conceput de Horia Bernea special pentru aceasta expunere si in conformitate cu stilul acesteia – n.n.).

Urmeaza o serie intreaga de alte recomandari ferme de desfiintare, de la Clubul Taranului la Targul Taranului, care „prezinta riscul ca toate manifestarile culturale initiate in curtea muzeului sa vireze spre derizoriu”.

Consideram acest act oficial al Ministerului Culturii si Cultelor nu numai un afront la adresa unei institutii culturale care a obtinut cea mai mare recunoastere internationala in domeniul sau de activitate, dar si o amenintare directa a insasi existentei muzeului in forma sa actuala, care este aceea care l-a facut faimos in tara si strainatate si singura pe care o acceptam ca legitima.

Aceasta situatie este cu atat mai grava cu cat ea repeta incercarea de acum patru ani de dezmembrare a discursului muzeal al intemeietorului muzeului, pictorul Horia Bernea. Se pare ca „erezia” pe care o reprezinta muzeul nostru in peisajul cultural romanesc deranjeaza in continuare – ba chiar tot mai mult – o categorie semidocta de „preoti ai patrimoniului”, care traieste cu si din amintirea nemarturisita a Cantarii Romaniei si pentru care muzeul ar fi un loc ideal daca n-ar exista publicul.