marți, 30 decembrie 2008

Muzeul de rame

Împreună cu o seamă impresionantă de lucruri, numele muzeului nu mai stă pe limba fiecăruia în aceeaşi poziţie. Ce putem să spunem cu toţii despre muzeu, astfel încât vreun străin care nu ne ştie, să înţeleagă că vorbim despre acelaşi lucru? Depăşind graniţele, ba chiar şi dacă rămânem între noi, vedem că muzeele nu mai sunt astăzi de-acelaşi fel. Unele au rămas, intr-adevăr aceleaşi sanctuare cu zei de mucava, ascunşi sub legende de manual, câte un pic vulgare prin felul de a înfăţişa piesele expuse. Altele şi mai rău, însă printre ele şi câteva unde pereţii sunt ca paginile cărţii, care se deschid prin citire, prin dezvăluirea noimelor de la rădăcina felurilor de etalare. Oricât de diferite, prin statură, logici de desfăşurare, stare de alterare etc., totuşi despre muzeu mai putem spune că reprezintă un cadru, un loc, -fie!, potrivit expunerii. Dar asta vine aşa bine pentru că ştim deja ce este un muzeu. Cum ar fi, dacă altfel, nu am fi văzut vreun muzeu? Am începe să credem că şi apartamentul e un muzeu, în aceeaşi măsură în care, un raft, un iconostas, un paspartu de tablou, un piept, o coafură sau o ramă, ar fi toate muzee. În adâncime, probabil că şi acestea sunt muzee, iar la rigoare, ba. Să ne mai oprim o dată la „ramă”.
Ramă, muzeu, amândouă cadre. Prima de luat în mână, al doilea de intrat în el, ca să o vezi pe prima, cum închide şi cum deschide alte obiecte din alte lumi. Un fel de Matrioşca. Nu cumva rama şi muzeul folosesc la aceleaşi treburi? Nu sunt ele tava pe care stau fructele zemoase ale curiozităţii? Nu sunt ele cripta lumii vechi şi a lumii care se-nvecheşte, unde revenim mereu cu flori şi lumânări ca să ne aducem aminte şi să întoarcem pe toate părţile cele ce nu mai ştim atât de bine?
In periplurile mele pe picioare prin Bucureşti, el însuşi un muzeu inclasabil, am găsit multe obiecte părăsite, ori pentru futilitatea lor, uzura sau lipsa de spaţiu ori pentru că nu mai sunt îngăduite de lumea de azi, mereu neatentă. Cele mai multe dintre ele erau rame. Câteva cu imagini, câteva goale, toate atinse de trecerea timpurilor. Niciuna intactă şi aproape toate din materiale modeste. Iar imaginile cu atât mai greu de înghiţit: ilustrate kitsch cu temă religioasă, buchete de flori în ulei, naturi moarte cu struguri şi pepeni, nimic să merite. Fapt curios, ramele acestea, transformate mai apoi în excelente suporturi pentru câteva lucrări proprii de pictură, fotografie sau desen, s-au arătat mai tari decît se putea crede. S-a dat peste cap ideea precum că imaginile înrămate se pun în valoare prin rame doar armonioase, mereu mai slabe şi mai modeste faţă de subiectul înrămat. De altfel, daca aţi mers la Luvru, Ermitaj sau măcar la Muzeul Naţional de Artă al României, fără îndoială că aţi remarcat şi lucrări cu rame grele şi aurite, mai potrivite decît unele abia vizibile. Lucrările mai puţin spectaculoase, mai neutre ca impuls, devin mai strălucitoare şi nu se sting, tocmai pentru ramele acelea aurite. Ce-ar spune, în schimb o ramă goală într-un muzeu plin de rame? S-ar putea să fie o chestiune de viaţă şi de moarte. A imaginii.

Bogdan Teodorescu

5 comentarii:

Gabinetto Uezum spunea...

Foarte faina ideea asta de a privi catre rama, mai degraba decat catre imagine/continut.
Uneori marginea, periferia, neimportantul poate sa spuna mai mult decat continutul in sine.
Pt mine rama e ca un spatiu de trecere catre o alta lume. De obicei chestiile care au legatura cu arta au rame. Tablourile, piesele de teatru - scenele-, rama televizorului/ ecranul - in cazul filmelor...
Si muzeul e o rama in sine, da, dar catre ce fel de realitate... asta e interesant de aflat!
Ai vazut vreodata pictura lui Gustave Coubert - L'Atelier du peintre (1854-55)?

Simbad spunea...

In primul rand, bine ai venit, Bogdan! Sper sa ne mai scrii despre muzee, ca scrii bine!

Muzeul e o rama, da, imi place comparatia! Si, da, de multe ori privim ce e continut de rama doar pentru ca e inramat, doar pentru ca e la muzeu

eu spunea...

cititi Victor Ieronim Stoichita, Instaurarea Tabloului. Apoi continuati discutia...

Bogdan Teodorescu spunea...

Multumesc pentru comentarii si incurajari. Promit sa mai scriu despre muzee sau despre alte lucruri care sa merite vreo atentie. Am vazut tabloul lui Courbet, insa doar in reproduceri. Lui "eu spunea" n-am ce sa-i spun decit ca poate am citit cartea si nu inteleg indemnul sau de a-l citi pe Stoichita. Ori textul meu bate cimpii, ori Stoichita e un reper peste care nu poti deloc sa treci asa semet, ori de-atitea ori "ori"...Daca ati citit deja cartea, primim cu bine orice completare si rezistam la toate comparatiile. Vom relua discutia!
Bogdan Te

Simbad spunea...

recunosc ca n-am citit Stoichita. Ne zice cineva pe scurt care e teoria lui?