sau
Arta la colt de strada
Imaginaţi-vă parterul din Tate Modern, Museum of Modern Art NY sau Centre Pompidou plin de mărțișoare la vânzare! Parcă și văd sute de vânzători ambulanți, înghesuiți și înfrigurați, cu măsuțe de lemn, geamantane Duchampiene și alte plase și plăsuțe (cafeluțe, de ce nu), șevalete și pancarde pline de (mici) obiecte aducătoare de plăceri, făcute să încânte și în consecință, să se vândă.
Păi dacă asta nu e artă, atunci ce e?
Introducerea asta am scris-o ca sa vă spun mai voalat că umilul mărțișor de la colțul străzii brusc ar putea fi privit altfel. Să aduci mărțișorul în muzeu este, după părerea mea, echivalent cu a coborî conceptul de artă la ceea ce se fabrică în și pentru stradă. Mi s-ar părea un experiment în artă foarte interesant!
Nu voi intra în povestea şi istoria mărţişorului ca obiect şi tradiţie. (Deşi povestea asta a purtării firului răsucit, a celor două principii alb şi negru sau alb şi roşu, care nu pot face să meargă lumea mai departe unul fără de celălalt... e şi ea e tulburătoare, poetică şi de-a dreptul plină de înţelesuri înalte.) Eu nu despre înalt în artă vreau să scriu, ci despre artefact ca obiect de artă considerat de mulți ca fiind jos, mic, al strazii și plebei și în consecință neimportant. Dar din moment ce se află în toate piețele, la colțuri de stradă și în muzeu, se vede treaba că e cât se poate de important – cel puțin pentru lumea orașului.
Aţi cumpărat mărţişoare anul ăsta? Câte şi pentru cine? Diferite unele de altele? De unde? Iată câteva întrebări la care chiar vreau să vă gândiţi şi să răspundeți, pe cât posibil, chiar pe site-ul ziarului. Vă întreb pentru că arta mărţişorului prezent, dacă mi se permite această observaţie, stă nu numai în confecționare, ci și în selecție. Eu una am mers de curiozitate la Muzeul Țăranului Român unde știu că în fiecare an se face târg de mărțișor. Nu avea de gând să cumpăr nimic. Voiam să văd ce mai numește lumea mărțișor, ce se mai întâmplă în urbe, curiozități din astea feminine... Ei, dar din momentul în care am intrat pe poarta muzeului, mi s-a rupt filmul! Adică, bucurie mai mare ca asta de a mă plimba pe la toate măsuțele și a vedea toate mărțișoarele a celor peste o sută de artiști nu am mai avut de mult în niciun muzeu în care am intrat în ultimii ani. Și nu spun să mergeți acolo să vedeți și voi, pentru că poate voi nu veți vedea nimic. Spun doar că eu am rămas suspendată într-o plăcere și bucurie imensă. O fi și creativitatea mai mare, acum pe timpuri de criză!
Îmi imaginez că plăcerea mea se aseamănă întru câtva cu a celor ce vizitau camerele de curiozități de secol 18, 19... Să vă dau niste exemple? Am văzut și pipăit niște cărticele mici mici, cât o ghindă, făcute din hârtie manuală și legate cu șnur alb-roșu din lână, am văzut broșe pe post de nasturi mari cât o palmă, dungați, pistruiați, bulinați... Am văzut ceainice și broșe ca ceainice făcute din lemn și pictate lila și roz cu flori. Și dacă am pomenit de ceinic poate ar trebui să spun și de dulcețuri și gemuri de fructe făcute la mânăstire. Știți, din acelea legate cu material frumos colorat peste capace...Am văzut linguri de lemn cât un deget de copil și simbolul dragostei, al maternității și alte simboluri transpuse tot în lemn de către un meșter popular(habar nu aveam de așa ceva). Am văzut pinguini cu ochi de nasturi, cercei guguloaie,pietricele, mărgeluțe, zgărdane, răvașe, ghicitori, pănuș de răchită facută cerc și prins cu alamă, macrame în cerculețe, piei în floricele, portofele și gentuțe, șnurulețe, șnurulețe, șnurulețe, broderii, petice și iconițe, cruciulițe... Gata m-am oprit! A, ba nu, asta e super tare: niște broșe consistente care conțineau piese de radio, cipuri, un ceas stricat cu Barbie, o foarfecă și chiar un nasture auriu de la un palton militar de pe vremea RPR. Știți de care?
Ei, bănuiesc că dacă mergea altcineva vedea altceva.
Oricum, când vorbesc despre mărțișor ca obiect de artă nu mă refer doar la plăcerea estetică pe care o provoacă sau nu, ci la această acumulare enormă de bizarerii care atrag un public atât de variat și fascinează într-atât de tare încât să se vândă. Arta mărșișorului cred că constă în momentul de încântare pe care îl produce. Încântare și din partea cumpărătorului cțnd cumpără, dar și a producătorului când îl face. Antropologul Alfred Gell, chiar asta și numește arta: o capcană de încântare! (trap of enchantment) De unde vine încântarea? Păi de la procesul de selecție, zic eu. Mărțișoarele se cumpără pentru a fi dăruite – fiecare câte unei persoane (de obicei de sex feminin, la noi). Și sunt relativ ieftine, ca să poți dărui multe. Cumpărătorul se încântă în momentul în care alege: mărțișorul ăsta cutărei persoane, ăsta, alteia cred că i-ar plăcea. Ce fel de asocieri se pot face în mintea umană? De ce mărțișorul ăsta ca un colac de sfoară i se potrivește mai bine mătușii mele decât mamei? Mamei trebuie să-i iau ceva cu roșu, dar nu mare – ei cam asta îi place. Și nepoțelei mele – mâ gândesc la ea, la hainele pe care le poartă, la cum râde și i se luminează toată fața. Are o geacă albă ...pe ea ar sta bine floricica asta de piele... Trifoiul ăsta vernil țipă a o prietenă de-a mea. Are culoarea și forma care mă fac să mă gândesc la ea. Și tot așa... În momentul alegerii se produc niște legături sensibile. Se apelează la memorii, la observații, se fac asocieri. Cineva îmi spunea că vrea să cumpere două mărțișoare pentru două doamne doctor, mai nonconformiste. O iau de braț și o duc la standul cu animăluțe făcute din plante. Îi arăt un porcușor făcut dintr-o floare uscată cu bot de bob de fasole roșie. Foarte fromoase spune doamna, dar nu pot! Dacă doamna doctor e grasă și se interpretează...
Când pleci de la cumpărăturile de mărțișor parcă te întorci cu tolba plină de asociații. Omul și mărțișorul, puși unul lângă altul... și la mijloc,cel ce dăruiește!
Și să mai spună cineva că la noi nu se cumpără artă- chiar și conceptuală! E pe toate străzile (fiecare cu gustul lui) și uite, că și în muzee.
