Brâncuşi revisited, sau „Ce e gloria, se resemnează el, doar un pişat de vacă.”

Primul contact cu Brâncuşi: am aproximativ 10 ani, părinţii mă duc la Târgu Jiu să văd Poarta Sărutului, Masa Tăcerii şi Coloana Infinitului. Cel mai mult m-a impresionat, ca să mă exprim cu nuanţe de limbă de lemn, Masa Tăcerii.

Al 2-lea contact: 13-14 ani, cea mai bună prietenă, tocmai întoarsă din vacanţă, îmi întinde 2 talismane simple, din ceramică, să aleg eu care-mi place mai mult. Ea a rămas cu Domnişoara Pogany, eu, dintr-un elan feng shui-istic, încărcat de wishful thinking, am ales Sărutul. Între timp cu prietena respectivă am cam pierdut legătura, în schimb Sărutul lui Brâncuşi îmi atârnă adeseori la gât.

Al 3-lea contact: 16 – 17 ani, eu şi nişte colegi la Paris (schimb şcolar, etc etc etc). Am vizitat Atelierul Brâncuşi, aparţinând administrativ de Centre Georges Pompidou, dar din punct de vedere fizic fiind o micuţă clădire separată, aflată chiar lângă muzeu. Pe esplanada din faţa muzeului lume multă şi colorată cum nu mai văzuse neam de neamul meu (sau mai ştii??). Din frenezia momentului, am rămas totuşi cu o nelămurire: de ce o grămadă de boschetari dormeau sprijiniţi taman pe clădirea lui Brâncuşi??

Între timp am crescut şi am realizat o mică investigaţie: am cercetat influenţa statutului de emigrant asupra vieţii şi creaţiei lui Brâncuşi. Cu siguranţă acest „mic detaliu” a însemnat ceva. Nu am de gând să ma lansez aici în ipoteze, să dezvălui concluzii şi să-mi dau cu părerea despre acest subiect. Cert este că Brâncuşi a devenit un reper al sculpturii pe planeta Pământ. După 1989 statul român, din punct de vedere instituţional, şi-a turnat cenuşă în cap pentru nerecunoaşterea meritelor artistului în...ultimele decenii. În 1951 Brâncuşi a vrut sa-şi doneze opera statului român, dar a fost „tratat cu refuz”, conducătorii de atunci având alte probleme pe cap. Aşadar în 1956 artistul s-a văzut în situaţia de a-şi dona, de voie de nevoie, o mare parte din operă statului francez, acesta fiind mai dibace un pic în recunoaşterea meritelor culturale. După metaforica turnare de cenuşă în creştet statul român a mai avut încă vreo 20 de ani de altele pe cap, încă mai are. Înafară de nişte firave şi uneori jenante tentative de „popularizare în rândul maselor”, Brâncuşi are parte la el acasă de o tăcere infinită. Ei, pe când în Franţa...

Acum câteva săptămâni am vizitat din nou Atelierul Brâncuşi de la Paris, acesta fiind deschis patru ore pe zi, între 14 şi 18 (în treacăt fie spus, un orar tare nepotrivit). De data aceasta atelierul, cu aparatul său de fotografiat, domnişoarele Pogany, Coloanele, uneltele, Săruturile sale, mi s-a părut gol şi trist...ca o casă părăsită. Faptul că exponatele sunt „închise” în cutii uriaşe de sticlă nu ajută la reconstituirea atmosferei unui atelier viu. Pe de altă parte, ce soluţie s-ar putea adopta? Să se plimbe publicul printre sculpturi nepreţuite? Poate. Nici iluminarea nu mi-a plăcut. S-ar putea găsi o soluţie mai naturală, mai firească. Şi nici angajaţii de la intrare, adormiţi şi fără chef. Se pare că această letargie nu a trecut neobservată nici la Centre Pompidou, după cum remarc mai târziu „răsfoindu-le” site-ul şi observând că Atelierul e pus sub lupă anul acesta, pentru a-i sublinia importanţa.

Din păcate se pare că ideea aceasta nu a funcţionat, atelierul având, după cum spuneam, un aer obosit şi mai puţini vizitatori decât în anii anteriori. Ar fi interesant de ştiut cum ar putea fi readus la viaţă acest spaţiu care se doreşte un spaţiu al comunicării, şi în nici un caz o zonă muzeificată – mumificată cum este acum.

Şi acum despre vizitatori – ei puteau fi identificaţi foarte simplu: cei care comentau însufleţit erau de peste tot, cei care tăceau respirând greu şi evitând să se privească erau români. De ce? De ruşine că atelierul nu este în România? Din senzaţia că sunt deposedaţi de „ceva”? În dosarul pedagogic de pe site-ul mai sus menţionat există exact trei rânduri grăbite care atestă că Brâncuşi s-a născut altundeva decât în Franţa, un fapt lipsit de importanţă. Sau? Dacă se vrea ca situaţia să fie puţin (sau mult) mai nuanţată ar fi cazul ca numele Brâncuşi să însemne, în România actuală, ceva mai mult decât „reclamă” înafara graniţelor. Dacă acum o vreme discutam despre oportunitatea unui muzeu al comunismului, al dictaturii sau al cui o mai fi fiind, ar fi oportun cred şi să ne amintim că Brâncuşi a fost înaintea comunismului românesc. Totuşi, nu îndrăznesc să pun problema de „cum ar trebui să arate un muzeu Brâncuşi?” pentru că ar însemna să încep cu sfârşitul. Unul din demersurile iniţiale ar fi ca programa şcolară să explice în cursul orelor de educaţie plastică cine a fost Constantin Brâncuşi şi de ce opera lui este importantă. Dar staţi, nu se mai face educaţie plastică în licee!

PS bibliografic (citatul din titlu):
BUICAN, Alexandru (2007) Brâncuşi. O biografie, Bucureşti: Editura Artemis, pagina 87.