vizitator - curator

Intr-unul din mesajele pe care le-am primit acum cateva zile pe blog se punea aceasta problema a vizitatorului caruia nu trebuie sa i se dea "ce cere," ci care trebuie educat de catre muzeu (curator): "publicul se mai si educa ca daca i se ofera "ce cere" o sa ajungem sa avem muzee gen emisiunile de la OTV (exagerez putin, desigur). Si mai e o chestie... majoritatile intotdeauna gresesc."

Nu stiu cum gresesc majoritatile. Stiu doar cum gresesc unii indivizi. (e mai usor de detectat)

O sa incep prin a va intreba: Ati vazut vreo expozitie in care sa i se dea publicului ce cere?
Dar ca sa fi vazut o astfel de expozitie trebuie sa presupuneti ca muzeografii si curatorii din Romania stiu ce vrea publicul. Nu?
Sau daca doar intuiesc, cam ce ar vrea, cum ar arata o astfel de expozitie, existenta sau nu?
Hai sa ne gandim impreuna...

Numai dupa ce ne vom fi imaginat/ vazut o astfel de expozitie putem face urmatorul pas, si anume sa ne intrebam daca e o expozitie care merita sau nu, ridica intrebari sau nu, etc.

Nu pot decat sa ma gandesc la sutele de expozitii care sunt facute de curator doar pentru ca asa vrea el si toate, dar toate nu spun mai nimic. Sunt astea mai presus de cele in care i se da publicului ce vrea?!

Nicolas Bourriaud in "Realational Aesthetics" (Les presses du reel, 2002) spune ca orice vizitator are dreptul sa se intrebe urmatoarele intrebari o data aflat in fata operei de arta/ a instalatiei/ a expozitiei de muzeu sau galerie: "Does it give me a chance to exist in front of it, or, on the contrary, does it deny me as a subject, refusing to consider the Other in its structure. Does the space - time factor suggested or described by this work, together with the laws governing it, tally with my aspirations in real life? Does it criticize what is deemed to be criticisable? Could I live in a space-time structure corresponding to it in reality?"

Vizitatorul contemporan vrea sa fie bagat in seama, el e "the Other" (Celalalt) de care trebuie tinut seama. Asta stim mai mult sau mai putin. Dar ceea ce putem cu greu concepe e ca artistii/ curatorii contemporani au nevoie de vizitatori, de prezenta, de raspuns. Artistul nu se mai suie sus pe soclul Renascentist al omului de geniu si spune: priviti-ma, priviti-mi arta! A constientizat ca cel mult, el este un mediator pentru un mesaj care trebuie sa ne apartina tuturor. Cu atat mai mult cand e vorba de curatori, care reaseaza obiectele si construiesc un concept.Nu cer sa fiti de acord cu Bourriaud sau cu Felix Guattari (din care Bourriaud se inspira), ci doar pun o problema...

De asemenea, nu cred chestionarele sau sonadajele in muzee sunt solutia perfecta. Ar trebui sa vedem cum anume sunt concepute, ce fel de intrebari: deschise/inchise contin, etc.
Intuiesc si eu ca si altii ca un artist bun/ curator de expozitie nu isi intreaba la intrare vizitatorii: voi ce vreti, ce cereti? (desi unii o fac - ei se numesc mai nou "artisti antropologi").
Sunt si unii curatori care au simturile foarte ascutite si intuiesc "problema". Am in minte doua exemple, dar nu le spun. Vrea sa aflu si de la voi astfel de nume si povestile lor, pe care eventual sa le trimiteti la muzeu.in.romania@gmail.com spre a fi publicate pe blog.

Imi vine in minte ce spunea o doamna foarte inteligenta si plina de viata la o conferinta: "mie nu-mi pasa ce spun spectatorii!" Daca esti genial, poate (dar poate) ca poti sa nu-ti pese, pentru ca intuiesti... Dar daca nu esti, atunci ce iese?