Despre spatiul potential si joc

In psihanaliza exista o teorie despre spatiul potential (a lui Winnicott), care mie mi s-a parut ca se poate aplica acelor muzee speciale (care ne plac), pe care le-am vazut sau doar imaginat...muzeelor antidot la muzeul clasic.

Spatiul potential e un spatiu liminal intre lumea interioara (a fanteziei) si realitate. Un spatiu care este vizibil in special la copii in faza in cere "incep sa fie", adica sa se joace cu obiectele din jurul lor, sa se inventeze, cunoasca pe ei insine. In acel moment, spune Winnicott, ei nu mai traiesc nici in lumea lor interioara (a fanteziei), dar nici in cea pe care noi o numim reala (a obiectelor si oamenilor din jur).  Fantezie, spune Winnicott, nu e sinonima cu imaginatia sau creativitatea, ci este: the biologically determined psychological representation of instinct.

Ce intra in acest spatiu potential?

Pai jocul.

Experimantarea. Si ceea ce Winnicott mai numeste "area of transitional phenomena", "area of creativity", "the dream space", "tehnic analytic space", "area of cultural experience".

Tot ce este intre externul -real si internul-fanteziei, tot ceea ce cream cu totii atunci cand ne experimentam prin joc visele cu ochii deschisi.  

Eu una m-am jucat de multe ori de-a cantareata. Stateam cu orele in fata oglinzii si vorbeam ca in fata unei mari audiente, sau cantam pe o scena fiind. Cantecele, erau de cele mai multe ori, productie proprie.  Vise cu ochii deschisi cred ca avem cu totii si azi...sau poate am avut pana de curand. Ce n-as vrea sa fiu acum nu stiu unde, sa pot primi slujba aia... si sa fac asta si asta... . Casa in care ma voi muta va arata asa... Si bucuria cea mai mare vine nu atunci cand realitatea chiar devine ce-ai visat, dar cand incepi sa iti urmaresti visele cu ochii deschisi, jocurile de-a... si vezi ca se poate, ca da, si tu poti cu puterea dorintelor si jocurilor izvorate din tine, da o anumita consistenta realitatatii. 

Bun,

acum ce are asta cu muzeele?

Pai mare parte din muzeele pe care le stim cu totii sunt spatii deosebit de serioase si atoase, cum spuneam in proclamatie. Spatii ale unor discursuri ale unei realitati brute, dure, serioase. De parca n-ar lucra cu obiecte frumoase sau interesante?!

Doar cateva reusesc sa se scuture de ... seriozitate si sa fie "vii" (spun MTR-istii) adica sa experimenteze, sa se joace serios, creativ (asa cum fac si copiii, si noi in fata oglinzii): cu ideea de muzeu, cu noi vizitatorii, cu ele insele.

Exista cateva care, dupa parerea mea, sunt muzee ale spatiului potential: Museum of Jourassic Technology si ultimele doua camere din stanga de la parterul MTR. Intra, dincolo de usa incepe timpul!

Ele sunt mai mult decat spatii interactive in care vizitatorul se poate juca de-a x sau y. Sunt muzee dialogice, liminale, care leaga lumea noastra interioara a fanteziei de cea a realitatii, sunt locuri care ne tin suspendati intre acestea doua. 

Intrebarea si provocarea e: simtiti si voi ca muzeele astea sunt antidot la muzeul serios?

Le simtiti potentialitatea destabilizatoare, jucausa?

Si daca da, ce e de facut cu asta?