Dimitrie Gusti se pare că a preluat ideea unui muzeu social de la Frederic le PLay – comisar general al Expoziţiei Universale din 1867 de la Paris, Le Play a amenajat aici un stand cu obiecte utile pentru „a ameliora condiţiile fizice şi morale ale populaţiei.”
Câţi dintre voi nu ati fost în Muzeul Satului? Dar ceea ce e azi acest muzeu, se pare că are foarte puţină legătură cu ce a fost destinat să fie. Povestea spune că, în 1936, Dimitrie Gusti îşi începuse campaniile monografice de vreo 10 ani. Avea echipe de oameni bine pregătiţi pe teren în multe zone din ţară, resurse, informaţie în ce priveşte muzeografia. Cu ocazia Zilelor Bucureştiului, care se organizau de câţiva ani în zona parcurilor de pe lângă lacurile Bucureştiului (lacuri recent asanate) se făceau câte un oraş al piticilor, sau reconstrucţia unei străzi vechi… Aşa apare ideea de a integra acest proiect al muzeului satului în bâlciul mai sus numit. Domnii şi doamnele se puteau plimba prin căsuţele ţăranilor - animate şi ele.
Pe lângă şoseaua Kiseleff, pe un maidan viran plin de bălării – unde fuseseră mai demult nişte grajduri ale lui Marghiloman – Gusti primeşte aprobarea să facă un muzeu al satului românesc - temporar, fireste.
Îl face în două luni, ca pentru noul bâlci ce avea să înceapă. Voia să conţină 3 părţi: Pavilionul central, satul actual, şi satul nou – zis şi satul model. Nu a apucat să le facă decât pe primele două. Şi, o dată ce le-a făcut, acolo le-a lăsat. Că doar nu se putea dărâma o asemenea minunăţie!?
Oricum, ideea de a crea un muzeu al satului viitor vine dintr-un proiect mai vechi al său de modificare a condiţiilor de viaţă ale ţăranilor. Tot de aici şi ideea de muzeu social.
„În principiu, orice „muzeu” nu este – aşa cum greşit întârzie să creadă mulţi – un loc unde se strâng mai mult sau mai puţin sistematic, colecţii de obiecte, alese pentru frumuseţea, raritatea sau caracterul lor de curiozitate sau pitoresc; ci este un mod de a înfăţişa o serie de prelegeri publice, o formă de învăţământ a maselor, prin prezentarea logică a unei serii de idei, expuse cu ajutorul obiectelor. Cu alte cuvinte, un mijloc de pedagogie socială.” – asta înseamnă că ultimul cuvânt în organizarea unui muzeu îl are omul de ştiinţă.” (Stahl, 1981: 361 – Amintiri şi gânduri) Asta spune Stahl, dar se pare că asta credea şi Gusti.
Eu m-aş mai apuca de proiecte de muzeografie socială, dar acum după povestea asta, parcă îmi dau seama că una e să vrei un lucru şi ata e să-ţi iasă - şi cum anume, bien sur.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu