Ce ma enerveaza pe mine la muzee este ca pot fi nespus de autoritare, dirigiste si inevitabil auto-elitiste. Prin ultimul termen inteleg o anumita suveranitate a proprietatii asupra mijloacelor de productie si expresie intelectuala sau culturala, insotita de ingradirea minutioasa si ingenioasa, dar de cele mai multe ori frustranta pentru public, a insasi actului de consum cultural. Reproducerea nesfarsita a acestui mecanism, ca parte a unui sistem mai larg politic, cultural si economic, constrange si educa. In asta consta puterea sociala a muzeelor, ca institutii care 'gandesc' in sensul lui Mary Dauglas. Mai mult, si ceea ce ma intereseaza pe mine aici, acest conservatorism al expunerii nu invita, ci de multe ori obliga la un mult mai periculos conservatorism al receptarii de catre publicul vizitator. Asa cum expunerea nu este niciodata inocenta, nici privirea sau macar simpla plimbare prin muzeu nu este defel. Din fericire, privitul si plimbatul tin de social, asa ca sunt inerent critice.
S-a vorbit mult despre originile si dezvoltarea moderna a muzeelor, ca institutii in primul rand nationale, cu pretentii totalizante si supuse inevitabil diferitelor interese politice ale vremurilor. Nu ma amestec aici, unde problemele sunt mari si serioase. Ma arunc de partea mea a baricadei, adica de aceea a vizitatorului. Nu este important daca vizitatorul este intamplator sau interesat, daca frecventeaza rar sau deloc, si asa mai departe. Nu ma intereseaza nici vreo anumita calitate a acestei vizite, ci in ce raport se afla aceasta cu modul de expunere si implicit cu muzeul insusi. Cat de separate sunt cele doua inocente de care vorbeam mai sus? Cat de autonom este vizitatorul in a-si apropria actul cultural, avand in vedere enorma presiune sociala exercitata de muzeu? Cat de eficient o poate deconstrui pentru a se proteja (de aceasta presiune) si a-si afirma preferintele (in actul de consum)?
Cred ca tensiunea cea mai evidenta intr-o astfel de confruntare apare la granita problematica dintre asteptarile publicului si oferta muzeului. Cred ca este importanta stradania ambilor actori pentru atenuarea acestei tensiuni nu in sensul unor delimitari din ce in ce mai precise ale granitelor, ci din contra in sensul topirii si transgresarii acestora. Cum putem face asta? Spre exemplu, cum putem trece de la criticile sau exaltarile private ale publicului vizitator cu privire la o expozitie la o reala conversatie intre acesta si muzeul insusi? Cu alte cuvinte, care ar fi drumul de la 'mi-a placut' sau 'nu mi-a placut' la 'ce ai vrut sa zici? Si de ce asa?” Evident, fara urecheala.
Incercari de a face muzeul 'mai' social au aparut in ultimii ani, fie inovand, fie reluand idei abandonate in urma cu 30-40 de ani. Astfel au aparut muzee de comunitate, ocupationale, eco-muzee, live museums, sau muzee-atelier. Sau mai simplu, ici-colo, mari si anchilozate institutii muzeale cunosc un succes neasteptat (si inca disputat) al conferintelor si dezbaterilor publice initiate in sprijinul sau completarea ofertei lor culturale, intalniri semi-informale, cafenele literare, artistice sau nu, intalniri de tot soiul, ce sa mai, activitati menite in principiu a-i trage de maneca pe curatori din culise, ori a prelungi anumite expuneri sau discursuri. Eu spun ca se poate face mai mult pentru ca muzeele sa devina cu adevarat sociale. Altfel, practicate doar ca moda, aceste incercari vor trece; iar toate initiativele si pledoariile pentru umanizarea institutiilor pot sfarsi prin a fi si mai eficient integrate (si fals justificate) intr-un nou sistem hegemonic mai nuantat. Iar aici sporul in asuprire este dat exact de aceasta aparenta deschidere care in fapt totalizeaza si exclude.1
Pe scurt, ca institutii birocratice de stat insarcinate sa 'genereze' sau 'gestioneaze' cultura (in competitie dupa legitimare si resurse), cred ca muzeele ar trebui sa stie ca presteaza in primul rand un serviciu social. Dupa cum publicul vizitator ar trebui sa pretinda ca acest serviciu sa fie intr-adevar livrat. Cultura, sau aroganta accesului la cultura, inaintea modestiei socialului a generat suficiente conflicte doar in epoca moderna a muzeelor. Ar trebui sa le dezbracam de infumurarea culturii inalte pentru a le aduce exact in mijlocul oamenilor, a comunitatii, sau a individului (!) pe care doreste sa-l serveasca. Evident, un asa demers ar fi in conflict cu felul in care statul sustine ceea ce numeste cultura, cu micul ei dopozitar muzeul, actuala sa organizare si functionare, si nu in ultimul rand politicile sale culturale si de prestigiu. In concluzie, atata timp cat statul nu este social, nu are rost sa ne suparam ca muzeul nu este prea prietenos.
Eu cred ca gustul este social (Bourdieu), adica tine de lucruri cum ar fi clasa, educatie si preocupari. Cu cat vor afla si muzeele mai repede acest lucru, cu atat mai mult productiile lor vor fi mai digerabile si conflictele culturale mai putine. Cred ca oamenii s-ar plimba mai liberi prin astfel de proiecte cu adevarat umaniste.
Razvan.
1vezi spre exemplu ceea ce in literatura sociala se numeste deja dictatura ecologista, a corectitudinii politice sau a compasiunii, iar in plan politic criticile aduse regimurilor mult mai radicale atat neo-conservatoare cat si nou-stangiste din spatiul anglo-saxon de la sfarsitul secolului trecut ce au avut la baza inovatii cu pretentii asemanatoare, consolidate in regimurile populare de astazi
Un comentariu:
Cred ca ideile inserate in articol sunt foarte juste. Ele duc catre o concluzie care mie mi se pare ca trebuia sa fie de mult acceptata in spatiul muzeal: Astazi, muzeele sunt centre sociale, depasind chiar si stadiul de centre culturale.
Fac prezicare ca in acest context, social are acceptiunea de ceva ce tine de societate in sens larg, nu are semnificatia restrictiva si poate intr-o anumita masura peiorativa de "asistenta sociala"
Trimiteți un comentariu