vineri, 7 ianuarie 2011

Cum (aproape nu) am văzut expoziţia Larry Clark la Paris


31 decembrie 2010între revederea cu prieteni dragi si cumpărăturile repezite de la alimentara (sau să-i zic supermaketul?) din colţ, am decis să trag o fugă până la muzeul de artă modernă al oraşului Paris (http://mam.paris.fr/), să văd şi eu expoziţia foto Larry Clark. Gândul mă bântuia de multă vreme, pe de-o parte pentru că mă interesează punctul de vedere al acestui fotograf social (dixit eu), pe de altă parte pentru că expoziţia era interzisă celor sub 18 ani pe motiv că fotografiile prezintă tineri goi (vai ! cei sub 18 ani nu au, cu siguranţă, nici o altă metodă de a vedea tineri goi !!) şi pe deasupra drogaţi (idem cu paranteza precedentă). Bonus: unele poze au tentă pedofilică – păi atunci să interzicem expoziţia şi celor PESTE 18 ani, ca nu cumva să se gasească printre ei niscaiva pedofili.

Aşadar mă duc la muzeu, dar ce să vezi, era coadă! Coadă la artă! Speriată de perspectiva de a fi prinsă de 2011 într-un asemenea context hiper-cultural (am fost prinsă până la urmă într-un context hiper-proletar, în metrou), am decis să revin cu altă fericită ocazie.

2 ianuarie 2011 – mă întorc la muzeu. Fiind ultima zi de Larry Clark eram hotărâtă să fac faţă cozii. Se pare că la fel de hotărâţi au fost mulţi alţii, deoarece coada era lungă cât strada...dar am rezistat eroic timp de 50 de minute – le-am petrecut meditând profund asupra motivelor care determină nişte oameni de diverse naţionalităţi să aştepte în frig pentru a intra într-un muzeu: ce fel de iluminare cred ei că îi aşteaptă acolo, de sunt dispuşi să rişte o gripă zdravănă? N-am ajuns la o concluzie clară, a se discuta...

Intrând în universul Larry Clark-ian mi-am dat seama că într-adevăr expoziţia fusese interzisă aiurea minorilor şi pedofililor (se găsesc suficiente imagini cu fotografiile lui Larry Clark pe net, pentru o idee mai clară asupra a ceea ce face el, câţi ani are, etc). Pe de-o parte pentru că tinerii trebuie să vadă că poate nu e o idee bună să bage într-înşii droguri până la pierderea totală a oricărui control. Dacă pe urmă dânşii, tinerii, decid că aşa e bine pentru ei, asta e treaba lor, dar măcar să fie în cunoştinţă de cauză. Pe de altă parte cunoştinţele mele minime despre pedofili mă fac să cred că acestora le plac copiii pentru că sunt puri şi inocenţi, iar în opera lui Larry Clark nu vedem aşa ceva.

Tocmai acest fapt mi s-a părut interesant, ba chiar impresionant: absenţa aproape totală a candorii copilăreşti/adolescentine. Tinerii din poze nu mai erau, demult, copii, chiar dacă unii nu aveau mai mult de 13 ani. Nici măcar adolescenţi nu prea erau....poate un fel de struţo-cămilă, undeva între adult şi epavă. Poate mă înşel, poate mesajul expoziţiei era unul de speranţă, iată, viaţa e mai puternică decât orice. La urma urmei de unde să ştiu ce se petrecea în minţile şi sufletele lor, poate erau fericiţi, iubeau, râdeau...Dar ceea ce m-a zguduit a fost lipsa unei şanse de a fi altfel - mai buni sau mai răi - decât au fost născuţi să fie...mi s-a părut că aceşti oameni au fost „semănaţi” în viaţă aşa cum semeni pe câmp: arunci cu grăunţe în dreapta şi stânga, şi fiecare grăunţă nimereşte pe undeva (în fine, tehnica de a semăna propusă de mine poate fi contestată din punct de vedere tehnic...). Cred că majoritatea celor din pozele lui Larry Clark au fost privaţi de dreptul, şi mai ales de mijloacele, de a alege.

Din punct de vedere muzeo-scenic nu mi-a plăcut faptul că fotografiile mai mici erau atât de înghesuite una în alta încât nu mai reuşeai să vezi pozele în unicitatea lor, ci rămâneai cu impresia unei aglomerări neclare de imagini. Şi din nou, lumina - se pare că am probleme cu luminile prin muzee şi galerii. Dacă am apreciat faptul că ramele fotografiilor erau simple, ca să nu se piardă conţinutul în ambalaj, ei bine cred că o mai mare atenţie tehnică acordată iluminării ar fi crescut valoarea estetică a punerii în scenă.

PS: fotografia reprezintă afişul expoziţiei. Tânărul din imagine este Jonathan Velasquez, pe care Larry Clark l-a fotografiat pe parcursul a mai multor ani.

3 comentarii:

Gabriela NC spunea...

afisul mi se pare interesant. pt ca nu spune totul. ci mai mult cheama. as fi vrut sa vad expozitia

Iuliana spunea...

Spre deosebire de urbea noastra mic pariziana, maretul Paris surpinde si prin numarul mare de vizitatori care fac coada la muzee.
Poate ca n-ar fi rau sa reformulam celebrul proverb "spune-mi la ce stai la coada, ca sa-ti spun cine esti".
Ce se da la muzeele pariziene, insa, nu e chiar ceea ce ne-am fi asteptat. Muzeografia franceza e imbatranita si necreativa. Iar vizitarea unei expozitii este tipic fenomenului "banda rulanta": intrat in rand, vazut la rand, exit.

O carte interesanta despre fenomenul cultural francez din prezent este:
Philippe Dagen
"L'art impossible. De l'inutilité de la création dans le monde contemporain"

Malina Z spunea...

Intr-adevar, in Franta ultimele tendinte (2010 - 2011) in materie de politica culturala (ca sa folosesc o expresie-cliseu + o cacofonie) sunt bazate pe ideile de cerere si oferta, INDUSTRIE culturala, etc etc, ceea ce are deja un impact clar asupra amatorilor de cultura, acestia avand adeseori un comportament consumerist cand vine vorba de muzee. Sunt multe de spus pe tema asta...

Totusi, nu se poate nega ca ai de unde alege. Mai departe, depinde de fiecare ce pricepe :).

Si multumesc de referinta, suna foarte interesant titlul.