Ce ne tulbură la pictura anilor '90?

La Galeria de Artă a Municipiului București este deschisă o expoziție de pictură a anilor '90. “10 pt deceniul X” cuprinde lucrări a 10 artiști cât pentru 10 ani de nebuloasă şi miraculoasă tranziție. Mai țineți minte anii '90? Despre pictura acelor ani niciun critic sau teoretician de artă nu s-a încumetat să scrie până acum.

Reușiți să vă imaginați cum ar arăta lucrările de diplomă a 10 artiști absolvenți de Academia de Arte (sau alte nume ce i-au fost date acestei instituţii) în 1990, 1991, 1992... 2000? Francisc Chiuariu, Constantin Cioc, Suzana Dan, Raluca Ilaria Demetrescu, Florian Lucan, Tudor Marinescu, Florin Mocanu, Cosmin Petru Paulescu, Octav Popescu-Pilat şi Roman Tolici (aici în ordine alfabetică) sunt cei 10. Cei ce intraseră înainte de 1989 dăduseră examenul de admitere câte 6 sau 10 ani la rând pe 3 locuri. Aveau 25-30 de ani. Cei ce au intrat după 1989 s-au bucurat de zeci şi sute de locuri. Evident, au intrat din prima!

În catalogul expoziției Mihai Plămădeală, curatorul expoziției scrie: “Un singur numitor comun între ei: au fost în aceeși instituție de învățământ superior pe parcursul aceluiași deceniu. Altfel, lucrările alese, ar fi putut la fel de bine să fi aparținut unor vremuri și locuri diferite.”

Anii efervescenţei

Poveștile pictorilor despre acei ani se suprapun peste conținutul volumului intitulat “Anii '90 și Bucureștenii” coordonat de Muzeul Țăranului Român și apărut la Editura Paideia în 2008. Se vorbește despre acei ani ca despre niște ani ai efervescenței. Atunci totul era posibil. Puteai vinde legume sau pufuleți pe tarabă, puteai să renunţi la meseria de inginer şi să devii om de afaceri, să te îmbogățești în trei luni de zile ca mai apoi să pierzi totul. “Erai curator dimineața și artist seara. Era o vreme când te simțeai multilateral dezvoltat” spune Suzana Dan.

“Anii '90, ani plini de contradicții. Confuzia generală era dată chiar de paradoxurile libertății” spune şi Florin Lucan. Această frământare duce firesc atât în viaţă cât şi în pictură la întrebări de genul: Eu încotro s-o apuc? Sau la metamorfoze din cele mai bizare. Mihai Plămădeală confirmă: “În goana după resursele primare numai artă nu se mai cumpăra atunci.”

Critic lipsă

Francisc Chiuariu mărturisește “Făceam parte dintr-o generaţie de artiști prea tineri pentru a putea beneficia de renume și prea vârstnici pentru a se plia la noile tendințe; despre noi n-a vorbit nimeni.”

Constantin Cioc: “Cred că lipsim din cărți deoarece istoricii și teoreticienii de artă ai generațiilor noastre s-au axat mai degrabă pe rezolvarea unor conturi cu generațiile anterioare, decât pe ceea ce făceam noi, sau pe posibila carieră internațională.”

Tocmai din această lipsă de critică la adresa lor s-a născut ideea acestei expoziţii şi a catalogului ce o însoţeşte, spune Mihai Plămădeală.

Impuritatea limitei

Observ că lipsa de critică despre pictura anilor '90 și în general despre această generație se suprapune peste lipsa de discurs analitic public (a nu se confunda cu descrierea – şi ea meritorie) a acelei epoci. Generația '90 e una de graniță – sau în alţi termeni, liminală. Această generaţie face contactul între un trecut și un prezent de multe ori la fel de vehement contestate. De obicei trecerile, ca şi naşterile sunt fenomene sociale care presupun o trecere riguros controlată de la un stadiu trecut - foarte bine înţeleş şi acceptat – la unul prezent, şi el de asemenea asumat. Dar, pentru că în Romînia sde pare că nu e înţeles şi asumat trecutul recent- ci doar blamat-, cum am putea să înţelegem trecerea prin definiţie impură ? Dară mite să mai avem şi un discurs critic asupra ei? Aşa cum transpare din interviurile luate de Mihai Plămădeală şi publicate în catalogul expoziţiei, acești artiști nu aparțin doar noului, chiar dacă au început studiul în 1995, să zicem, – ci imixtiunii dintre nou și vechi. (Și) în acest context, atunci când le discută opera, orice critic sau istoric de artă este nevoit să facă referire la acest amestec deopotrivă pitoresc şi strivitor de temporalități și valori.

The end, my friend

În Galeria de Artă a Municipiului Bucureşti poţi să te opreşti pentru câteva minute. E ca un trotuar cu boltă – acoperit – adică. Simţi că aparține străzii şi asta e de bine. În felul ăsta, o expoziţie cu o tematică atât de tulburătoare poate fi trăită de un public cât mai larg. Aş numi galeriile ca aceasta – galerii ale străzii. Fac parte din viață, aşa cum trotuarele fac parte din mersul nostru cotidian.

Info:

Unde:Galeria de Artă a Municipiului București, str. Academiei, nr. 15 –
Când: deschisă până la 16 Mai 2010
Foto: Roman Tolici - One Planet
Octav Popescu-Pilat - Cuplul


http://www.adevarul.ro/cultura/literar_si_artistic/arte_vizuale/Ce_ne_tulbura_la_pictura_anilor_-90_0_259774458.html

uezum

Acum că am schimbat titlul blogului îmi vine să scriu mult mai ușor, textele curg mai lesne.  Înainte se numea Muzeu în România sau Muzeu Altfel. Responsabilitate prea mare și nu s-a înhămat niciun muzeograf plictisit să ne deplictisim împreună. Muzeul de Luni e mai soft. Luni, când toate muzeele sunt închise, pot respira și pot face lucrurile în voie. Inclusiv dans contemporan.

Îmi e greu să îmi iau anumite pasiuni serioase în serios. Așa e cu arta contemporană sau dansul contemporan. Dar... de câte ori am mers pe drumurile astea două - în special cu dansul, am nimerit foarte bine. Ultima dată am gasit casă la Londra și un prieten rar și bun.

Uezum - adică muzeu pe dos -

Mamă, ai purtat ciorapi ridicoli?

La Institutului Cultural Român din București săptămâna trecută a fost deschisă expoziția: “De la sublim la ridicol. 70 de ani de reclamă în România. Reclame interbelice şi din perioada comunistă.” O să aflați de ce să consumi cacao Knorr pentru constipație și boli de stomac e sublim, iar să porți ciorapi Adesgo e ridicol.

Expoziția constă în niște fotocopii după afișe sau după anunțuri din ziare interbelice și comuniste, copii prinse în bolduri pe niște suporturi flaușate gri. Școlărește, cum intri în sala de expoziție începi vizitarea dinspre stânga. Aici sunt grupate așa-numitele „sublime reclame interbelice.” Pe peretele din dreapta, în perspectivă cronologică, “ridicolele” reclame comuniste. Categorisirea au făcut-o realizatorii expoziției: Ancuţa-Lăcrimioara Chiş (prof. Universitatea Babeş-Bolyai) şi Ucu Bodiceanu (prof. Universitatea Populară, Casa Municipală de Cultură Cluj).

A ieșit de-o comparație

In comunicatul de presă și apoi în articolele care au apărut deja despre această expoziție se pune foarte mult accentul pe limbajul reclamelor interbelice, pe rimele zglobii și mai puțin pe conținut sau pe realizarea grafică. Inclusiv realizatorii spun: “Am adunat reclame savuroase!” “Inițial interbelice... apoi ne-am gândit să adăugăm și perioada comunistă.” Și totuși, pentru că și reclamele comuniste au o savoare a lor... a ieșit de-o comparație.

Reclamele interbelice atrag, evident, printr-un limbaj de epocă ușor diferit de limba pe care o vorbim noi azi: șoșoni, briantină, ciucalată. Inclusiv obiectele la care se face reclamă par mai boeme decât “prozaicele” tractoare, autocare, iaurturi sau geamuri termopane... Cele “sublime” sunt desenate de mână, iar celelalte - “ridicolele” - făcute pe calculator. Se schimbă vremurile și chiar curentele artistice nu doar în România, ci în toată Europa. Reclame din astea ridicole dar moderne sunt cu duiumul în anii ’60,’70,’80 în toate țările occidentale, dar asta pare să nu conteze pentru comparația din ograda proprie.

Vorbim despre afișe sau despre viața în interbelic/comunism?

Chiș explică: “reclama interbelică are finețe, se adresează unui public rafinat pe când cea comunistă e plată, stângace și se adresează omului comun și gospodinei.” Mă întreb se referă la text, la compoziția grafică a reclamei, sau la o întreagă epocă? Ce e ridicolă: reclama la ciorapii Adesgo, ciorapii Adesgo sau toată epoca cu oamenii ei? După cum sesizez în discursul de la vernisaj și în titlul expoziției, eticheta de “ridicol” nu se reduce doar la reclamă, ci se face o trecere periculoasă între conținut și formă, între estetica reclamei și epoca pe care o reclamă o reprezintă.

Ciorapii ridicoli

Oare în comunism toți consumatorii erau oameni comuni, iar în interbelic toți rafinați? Reclama la săpunul Pisica se prea poate să se fi adresat și gospodinei din interbelic, iar reclama la ciorapii Adesgo... mamei mele.

Afișul publicitar e o formă de artă foarte specială. E făcut ca să aibă impact la public, să vândă. De aceea relația dintre societate, estetică și politică e foarte strânsă.

Chiar dacă în perioada comunistă nu a existat concurență și toți cetățenii patriei cumpărau ciorapi, benzină, televizoare sau radiouri de la aceleași surse, asta nu înseamnă că reclamele la acele produse, acele produse și noi toți erau/m comuni, blazați și ridicoli...

Memoria dezinvoltă bate stereotipia

Mă plimb cu Ucu Bodiceanu prin expoziție. Ne oprim și el povestește ce l-a atras și l-a făcut să aleagă fiecare afiș în parte. Aici e Vasile Roaită, aici primul camion... În dreptul unei reclame cu radio cu lămpi ... exclamă: “ce a fost când și-au luat ai mei radio în 1958... Era o mare treabă pe atunci!” Și rememorează momentul cu bucuria de atunci. În dreptul altei reclame, spre surprinderea mea, spune că unele reclame comuniste sunt făcute foarte bine.

Și atunci de ce au fost numite ridicole îl întreb?

Pentru că sună bine la ziariști, spune el. Nu sună bine?! “Imediat după război reclamele comuniste erau ridicole față de cele de dinainte.” Înțeleg – deci erau total diferite, din alt registru, pentru o altă lume – asta voia să spună. Și în loc de asta a ieșit ridicol...

E mai ușor să privim către trecutul recent blamând și folosind stereotipii în alb și negru. E un pic mai subtil de văzut că ciorapii mamei nu erau ridicoli, ci minunat de frumoși atunci când dansa în ei nu chiar în toată lumea ci...la Izvorul Mureșului, Căciulata sau Praga.
http://www.adevarul.ro/cultura/literar_si_artistic/Mama-ai_purtat_ciorapi_ridicoli_0_255574934.html