Poarta care scapă, plasa care prinde

La Galeria Laika, într-un “artist run space” dintr-un imobil interbelic din centrul Bucureștiului, Vlad Nancă expune ultima sa lucrare intitulată „Sfârșit.” Pot fi două porți de handbal artă sau nu?

Două porți

Urc spre galerie la ora prânzului iar pe scara de lemn a blocului din spatele Muzeului Literaturii Române miroase a borș de pui. Din holul clădirii intru direct în camera de expoziție luminată în alb neon. Mă așteptam să întâlnesc un obiect pe care să-l pot cuprinde... măcar cu privirea. Dau în schimb de două structuri identice masive de lemn – „ca două porți de handbal”, îmi spune Vlad Nancă, „înalte de doi metri și late de trei.” Porțile sunt îmbrăcate în plasă albă de poliester cu ochiuri mari. Mă opintesc într-una din ele, să văd dacă se clintește din loc. Nici măcar un centimetru. Cele două structuri de lemn stau nas în nas, strâns lipite în mijlocul încăperii ca într-un final de joc. Ca o îmbrățișare de tip “happy ending” scrie Mica Gherchescu în foaia de sală. Să fie ăsta Sfârșitul?

Handbal versus fotbal

In galerie Vlad Nancă povesteste despre cele două porți de handbal, care stau așezate complementar ca un sărut. Asocierile care se pot face între aceste porți ale sărutului și Brâncuși îl amuză. Oricum, fiecare privitor alege să vadă în aceasta compoziție ceva diferit. Unii văd un adăpost, alții o colivie de înăuntru și una de afară – pentru că și tu privitor, o dată intrat în galerie te simți prins ca într-o plasă deloc confortabilă.

Pe site-ul Modernism.ro apar mai multe reacții ale vizitatorilor sau amatorilor de artă la această lucrare. Sunt unii care susțin în scris că asta nu e artă, că acest obiect compozit al lui Vlad Nancă e nul. Alții, în schimb, se entuziasmează și vorbesc despre porțile de fotbal (sic!) și cultura română contemporană.

E interesant din punctul de vedere al antropologiei artei că un obiect atât de simplu se poate încărca de semnificații atât de diferite, în funcție de privitor. Și că porțile de handbal sunt privite ca două porți de fotbal închise. Chiar și Vlad Nancă mărturisește că s-a gândit ca pe viitor să expună lucrarea modificată – porțile de handbal să devină porți de fotbal. Asta ar face ca o astfel de lucrare, expusă într-un spațiu mult mai generos, de genul unui muzeu cu camere ample, să aibă un altfel de impact fizic și o altfel de relevanță conceptuală și culturală. Din păcate, ar pierde mirosul de borș de pui și zumzetul televizorului deschis al vecinei de la etajul trei. Din imobilul de unde vă spuneam că e localizată galeria.



Capcane de încântare

Într-un faimos articol numit „Plasa lui Vogel” din volumul „The Art of Anthropology”, Alfred Gell argumentează că un obiect de artă este acel obiect care se constituie într-o capcană de încântare – trap of enchantment. Capcana nu este folosită în sens metaforic, ci într-un sens cât se poate de propriu. Parcurgând mai multe tipuri de capcane fabricate de diverse civilizații din toate colțurile lumii, descrise de antropologi aflați în cercetări de teren, Gell explică rațiunea pentru care, în confecționarea capacanei, vânătorul aplică un raționament artistic: observă cu atenție comportamentul pradei și își confecționează capcana astfel încât prada însăși să își aducă aportul la propiul sfârșit...

In mod similar, vizitatorul se lasă vrăjit de un anumit înțeles artistic precum animalul se lasă prins în capcană. Astfel, încântarea artei poate da forma, culoarea și gustul a ce permiți să te vrajească. În cazul nostru două porți de handbal (– care) erau cât pe ce să fie, (-) și poate vor deveni din moment ce imaginarul colectiv o cere, două porți de fotbal.

Dacă vizitatorii din prezenta galerie ori din vreuna viitoare vor cădea pe gânduri prinși în plasa de handbal/ fotbal a lui Nancă, atunci putem fi siguri că asistăm la o prindere în capcana de încântare. Eu spre exemplu pot să fiu prinsă în capcană de ideea că mare parte din societatea română poate fi (cu)prinsă, în două paranteze generoase, de porți de fotbal. Aici ne este îndreptată atenția, bucuria și frustrările, modelele și reperul în modă, mașini, femei și viață.



Info:

Unde: Galeria Laika, Bucuresti, Str. Christian Tell 21, etaj 1, apt 2

Când: Marți și joi, cu programare: +40723320931 sau info@laika.ro

Sitting with Marina de Arthur Danto

http://opinionator.blogs.nytimes.com/2010/05/23/sitting-with-marina/?hp

Joaca de lut. Pentru un altfel de muzeu

La Muzeul Țăranului Român copiii expun pentru câteva zile obiecte lucrate de ei în lut. Ce e spectaculos în a expune un porcușor în pijamale sau o bombonieră râmă? Tocmai povestea facerii lor! Adică ceea ce a făcut ca aceste obiecte să ajungă să fie făcute bine de către niște copii care, în unele cazuri, nu mai fuseseră niciodată într-un muzeu.

Învățăm să ne jucăm

In proiectul Joaca de Lut au participat 75 de copii din București, educatoarele lor și 25 de voluntari ai muzeului. Toți cei implicați în proiect au învățat să facă diferența între lut și pământ, ce se poate lucra din lut și cum anume să facă jucării dar și oale astfel încât obiectul, o dată băgat la cuptorul de ars să reziste și să nu se spargă. „E mare lucru să înveți să respecți o metodă de lucru, ca să iasă obiectul întreg”, spune Monika Pădureț, profesoara în lut a micilor artiști. „Și să înțelegi că și în viață dacă ceva nu iese bine din prima, asta nu înseamnă că nu va ieși deloc. Ba din contră!”

Patru din cele cinci grupe de copii sunt asistate de Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Sector 6. Copiii provin din familii cu venit foarte mic. Asta face ca statul să se implice în educația lor și peste programul școlar, în activități extra școlare. Dacă de obicei cei mici își petrec timpul făcându-și temele pentru a doua zi, cu ocazia proiectului au ajuns să cunoască Bucureștiul, să-și pună imaginația și creativitatea la încercare, dar nu în ultimul rând îndemânarea și priceperea artistică.

Ce e un muzeu?

Cel mai important câștig, spun realizatoarele proiectului Ana Maria Iuga și Raluca Oprea-Minoiu, e că unii dintre copii – deși născuți și crescuți în București- cu ocazia aceastui proiect au văzut centrul orașului pentru prima dată în viața lor și, nu în ultimul rând, au vizitat un muzeu. Când au intrat în Muzeul Țăranului au fost profund impresionați de mărime și de fast, de multe din obiectele expuse. Să vă dau doar un exemplu: La intrare, la vederea porții de lemn cu motiv de dinți de lup toți, dar toți au spus în cor „ Oau!”

In anii ’70 in America de Nord s-a revoluționat și criticat conceptul de muzeu în sens clasic, ca spațiu serios în care publicul este invitat să vină, să vadă și apoi să plece mai educat acasă. Au luat naștere atunci ceea ce se numesc muzeele de cartier – neighborhood museums – le spun ei – sau ulterior muzeele de comunitate, ca Anacostia Museum de exemplu. Aici publicul vizat nu era cel cultivat, ci, din contra, omul de rând, din cartier, care era invitat să participe la actul de expunere, să se implice cu timp, idei și imaginație, pricepere și nevoia de a rezolva probleme alături de alți membri ai comunității. Unii dintre ei au încetat să fie voluntari și au devenit angajați ai muzeului, în timp. Muzeul de cartier e ceea ce poate vă imaginați ca un centru de protecție socială ar face într-un spațiu artistic: o cunoaștere îndeaproape a oamenilor și a problemelor lor, o apropiere a publicului tânăr de ceea ce presupune un act cultural, o implicare a celor mici in activități nonconformiste care să le stimuleze imaginația și încrederea de sine. Indirect, muzeul rezolva nevoi de comunicare și nevoi ale comunității. Face să fie posibilă o mai mare egalitate de șanse, o dizolvare a preconcepțiilor rasiale, economice, culturale.

De la teorie la practică

Așa și cu proiectul nostru. Prin Joaca de Lut, Muzeul Țăranului Român se apropie de conceptul de muzeu de cartier, sau de muzeu comunitar. Dacă vă imaginați că acești copii își pot aduce părinții, bunicii, vecinii, prietenii, colegii de școală să vină să vadă expoziția – gratis – atunci e de înțeles de ce muzeul devine centru comunitar.

Mai mult decât atât, cele două realizatoare ale proiectului spun că, alte câștiguri ale proiectului au fost și munca cu volunarii dar și cu educatoarele copiilor. Proiectul acesta le arată învățătorilor că poți atrage atenția copiilor și cu altfel de jucării decât cele de cumpărat. Că și copiii au capacități de creare ca niște artiști veritabili. Și că actul în sine de modelare apoi de pictare a lutului poate ține pe scaun mulți neastâmpărați. “Învățarea se poate face folosindu-ți priceperea, răbdarea, imaginația, prin joc și prin exemplu,” spun ele.

Tot la realizări au fost trecute și vizita în afara orașului, în satul Piscu. Poate vă vine să credeți, sau nu, dar unii dintre ei nu fuseseră niciodată nici în afara orașului. Și ce puteau să facă la Piscu? Să alerge prin iarba, să joace fotbal și să facă oale din lut la o roată de olar adevarată cu nea Mitică, olarul, alăturea!

Info: expoziție deschisă până pe 10 iunie.

Unde: Muzeul Țăranului Român, Sala Acvariu, intrare prin str Monetăriei între orele 10-18


http://www.adevarul.ro/cultura/literar_si_artistic/arte_vizuale/Joaca_de_lut_pentru_un__altfel_de_muzeu_0_276572811.html#