Monumentul Marmeladei

Ideea de a scrie un text despre expunerea și cunoașterea prin mâncare în muzeu mi-a venit venit de curând. Am aflat că pe undeva, pe lângă Barcelona există un astfel de muzeu unde poți alege să mănânci ca în secolul 16, 17, 18...  Sună apetisant!

Informația cu pricina s-a suprapus peste un articol despre regimul alimentar stalinist, peste brusca amintire a unor rețete de drob din pate - pe care le făcea mama în anii 80 și uite așa am ajuns la comunismul expus și la mâncare. -de ce? pt că treaba cu mâncarea roade. Si pentru ca si mancarea duce la un anume fel de intelegere - mai din stomac- a subiectului.

În 2004, în expoziția Roșu Domestic (Galeria Hag, București) a fost expusă o savarină și biscuiți la vrac dați vizitatorilor să guste. Un vizitator a criticat în barbă că savarina aduce a nostalgie. Savarina și biscuitele au făcut furori și au creat articol de Dilemă. Bananele, portocalele si ciocolata Milka erau suite undeva sus la etaj - acolo nu oricine putea sa ajunga!

În 2006 la Museum of Young Art in Viena, Ioana Popescu a pus la cale o cameră dedicată alimentației în stalinism - în România. Pe jos sala era acoperită cu pânză de americă - alb crem. Pe ea desenate urme de pași. În mijlocul sălii, de altfel complet goale, pe un soclu (1,5 m aprox) din dotarea muzeului o lădiță cu marmeladă la vrac - cleioasă și tare.
Vizitatorii se apropiau și apoi se retrăgeau curioși. Ce e asta? Monumentul Marmeladei spuneam noi. Doar niște copii, pe jumătate români, s-au apropiat de lădiță și au început să mănânce.

Mai recent la Muzeul Țăranului s-a pus serios problema facerii unei expoziții de proporții mai mari undeva în centrul capitalei despre viața domestică în comunism. S-a ajuns din nou la mâncare, involuntar, de data asta nu expusă, ci consumată - ca la un festival, cu buget. Ce? Păine cu parizer și bere, creveți vietnamezi, conservă de pește, șampanie Zarea...
Puteți adăuga și voi la listă, dacă știți, dacă, mai aveți ce.

Și pentru a purta discuția cu trei pași mai sus vă invit să citiți următorul articol, și cartea...


http://www.criticatac.ro/1233/bucataria-lui-stalin-a-existat-oare-o-gastronomie-comunsita/


Am senzația că obiectele conduc la o anumită expunere, iar teoria la alta... Până acum am plecat mai mult de la obiecte. Ce-ar fi să plecăm și de la teorie?

Templul adevărului vs. muzeul inclusiv?

La inceputul lui sepmtembrie am participat la o școală de vară pe teme de expunere/ muzeografiere a regimului comunist în România.  Vezi site aici. S-a pus la un moment dat problema faptului că o expunerea e și ea o artă – ca și cea a discursului, sau scrierii de cărți (bune). Și că așa cum în domeniul academic ne confruntăm cu sursele, citatele, referințele corecte, așa și în expoziții trebuie să fim cât mai obiectivi posibil. Se poate? Nu, au spus unii. Mai bine o expoziție o faci clar subiectivă, și cel ce o privește înțelege că este un punct de vedere. Sau... prezinți mai multe păreri – așa, ca și când ai aborda subiectul din mai multe unghiuri de vedere.

O a treia soluție sugerată a fost cea a asumării poziției pe care tu ca (echipă de) muzeograf/ curator o ai. Spui undeva: asta e treaba, eu/ noi asta vrem să arătăm, pentru că asta e părerea mea și apoi lași omul/ vizitatorul să decidă singur dacă ai avut dreptate sau nu.

Toate aceste preocupări tocmai pentru că unii dintre cei prezenți la dezbatele au devenit brusc (auto) critici si responsabili pentru mesajul vizual pe care o astfel de expozitie/ muzeu il transmite. Asa, e. Nu?

Personal, această a treia opțiune mi se pare cea care dovedește "critical thinking."Nu stiu cum anume poate fi realizată, dar rămâne să găsim soluții, sau să le împrumutăm de la alții. Un text poate ar fi suficient să arate și să desconspire mâna la lucru?! Mâna la lucru, vrea să fie, așa cum spune Gamboni în Iconoclash (cartea editată de Bruno Latour și Peter Weibel) – concepția celui care a așezat/ pictat/gândit o treabă într-un anume fel și nu în altul.

"the critical mind is one that shows the hands of humans at work everywhere so as to slaughter the sanctity of religion, the belief in fetishes, the worship of transcendent, heaven-sent icons, the strength of ideologies. The more the human hand can be seen as having worked on an image, the weaker is the image's claim to offer truth." (Gamboni, Iconoclash)

Cum ar veni – asta duce la o negare a faptului că o asemenea expoziție, care desconspiră mâna la lucru – nu mai poate deveni un obiect fetiș/ crezut pentru ceea ce este?

Complicată problema, cu atât mai mult cu cât multe din muzeele din jurul nostru prezintă lucrurile de ca și când așa ar fi fost. – de parcă muzeele ar fi temple ale adevărului. Dar poate că unele sunt? Mă întreb care...