Instrumentalizarea memoriei

Un articol interesant despre sondajul ICCMER, instrumentalizarea memoriei şi muzeul comunismului - de Florin Poenaru

http://www.criticatac.ro/2034/nostalgie-pedagogie-umor-sau-despre-a-doua-venire-a-anti-comunismului/#comments

Brâncuşi revisited, sau „Ce e gloria, se resemnează el, doar un pişat de vacă.”

Primul contact cu Brâncuşi: am aproximativ 10 ani, părinţii mă duc la Târgu Jiu să văd Poarta Sărutului, Masa Tăcerii şi Coloana Infinitului. Cel mai mult m-a impresionat, ca să mă exprim cu nuanţe de limbă de lemn, Masa Tăcerii.

Al 2-lea contact: 13-14 ani, cea mai bună prietenă, tocmai întoarsă din vacanţă, îmi întinde 2 talismane simple, din ceramică, să aleg eu care-mi place mai mult. Ea a rămas cu Domnişoara Pogany, eu, dintr-un elan feng shui-istic, încărcat de wishful thinking, am ales Sărutul. Între timp cu prietena respectivă am cam pierdut legătura, în schimb Sărutul lui Brâncuşi îmi atârnă adeseori la gât.

Al 3-lea contact: 16 – 17 ani, eu şi nişte colegi la Paris (schimb şcolar, etc etc etc). Am vizitat Atelierul Brâncuşi, aparţinând administrativ de Centre Georges Pompidou, dar din punct de vedere fizic fiind o micuţă clădire separată, aflată chiar lângă muzeu. Pe esplanada din faţa muzeului lume multă şi colorată cum nu mai văzuse neam de neamul meu (sau mai ştii??). Din frenezia momentului, am rămas totuşi cu o nelămurire: de ce o grămadă de boschetari dormeau sprijiniţi taman pe clădirea lui Brâncuşi??

Între timp am crescut şi am realizat o mică investigaţie: am cercetat influenţa statutului de emigrant asupra vieţii şi creaţiei lui Brâncuşi. Cu siguranţă acest „mic detaliu” a însemnat ceva. Nu am de gând să ma lansez aici în ipoteze, să dezvălui concluzii şi să-mi dau cu părerea despre acest subiect. Cert este că Brâncuşi a devenit un reper al sculpturii pe planeta Pământ. După 1989 statul român, din punct de vedere instituţional, şi-a turnat cenuşă în cap pentru nerecunoaşterea meritelor artistului în...ultimele decenii. În 1951 Brâncuşi a vrut sa-şi doneze opera statului român, dar a fost „tratat cu refuz”, conducătorii de atunci având alte probleme pe cap. Aşadar în 1956 artistul s-a văzut în situaţia de a-şi dona, de voie de nevoie, o mare parte din operă statului francez, acesta fiind mai dibace un pic în recunoaşterea meritelor culturale. După metaforica turnare de cenuşă în creştet statul român a mai avut încă vreo 20 de ani de altele pe cap, încă mai are. Înafară de nişte firave şi uneori jenante tentative de „popularizare în rândul maselor”, Brâncuşi are parte la el acasă de o tăcere infinită. Ei, pe când în Franţa...

Acum câteva săptămâni am vizitat din nou Atelierul Brâncuşi de la Paris, acesta fiind deschis patru ore pe zi, între 14 şi 18 (în treacăt fie spus, un orar tare nepotrivit). De data aceasta atelierul, cu aparatul său de fotografiat, domnişoarele Pogany, Coloanele, uneltele, Săruturile sale, mi s-a părut gol şi trist...ca o casă părăsită. Faptul că exponatele sunt „închise” în cutii uriaşe de sticlă nu ajută la reconstituirea atmosferei unui atelier viu. Pe de altă parte, ce soluţie s-ar putea adopta? Să se plimbe publicul printre sculpturi nepreţuite? Poate. Nici iluminarea nu mi-a plăcut. S-ar putea găsi o soluţie mai naturală, mai firească. Şi nici angajaţii de la intrare, adormiţi şi fără chef. Se pare că această letargie nu a trecut neobservată nici la Centre Pompidou, după cum remarc mai târziu „răsfoindu-le” site-ul şi observând că Atelierul e pus sub lupă anul acesta, pentru a-i sublinia importanţa.

Din păcate se pare că ideea aceasta nu a funcţionat, atelierul având, după cum spuneam, un aer obosit şi mai puţini vizitatori decât în anii anteriori. Ar fi interesant de ştiut cum ar putea fi readus la viaţă acest spaţiu care se doreşte un spaţiu al comunicării, şi în nici un caz o zonă muzeificată – mumificată cum este acum.

Şi acum despre vizitatori – ei puteau fi identificaţi foarte simplu: cei care comentau însufleţit erau de peste tot, cei care tăceau respirând greu şi evitând să se privească erau români. De ce? De ruşine că atelierul nu este în România? Din senzaţia că sunt deposedaţi de „ceva”? În dosarul pedagogic de pe site-ul mai sus menţionat există exact trei rânduri grăbite care atestă că Brâncuşi s-a născut altundeva decât în Franţa, un fapt lipsit de importanţă. Sau? Dacă se vrea ca situaţia să fie puţin (sau mult) mai nuanţată ar fi cazul ca numele Brâncuşi să însemne, în România actuală, ceva mai mult decât „reclamă” înafara graniţelor. Dacă acum o vreme discutam despre oportunitatea unui muzeu al comunismului, al dictaturii sau al cui o mai fi fiind, ar fi oportun cred şi să ne amintim că Brâncuşi a fost înaintea comunismului românesc. Totuşi, nu îndrăznesc să pun problema de „cum ar trebui să arate un muzeu Brâncuşi?” pentru că ar însemna să încep cu sfârşitul. Unul din demersurile iniţiale ar fi ca programa şcolară să explice în cursul orelor de educaţie plastică cine a fost Constantin Brâncuşi şi de ce opera lui este importantă. Dar staţi, nu se mai face educaţie plastică în licee!

PS bibliografic (citatul din titlu):
BUICAN, Alexandru (2007) Brâncuşi. O biografie, Bucureşti: Editura Artemis, pagina 87.

Muzeul din mine, muzeul din tine…

Nu ştiu mare lucru despre muzee. Îmi plac fără să ştiu neapărat de ce – înafară de un motiv evident şi vag, şi anume că mă interesează subiectul muzeului pe care se întâmplă să-l vizitez.

Am reflectat la ideea de muzeu în timp ce împachetam multe lucruri pentru o mare mutare, şi mi-am dat seama că într-un fel fiecare din noi este muzeograf, şi casa noastră este muzeul. Cărăm după noi peste tot câteva cărţi de care nu ne putem lipsi chiar dacă le-am citit de 10 ori şi ştim cu siguranţă că nu le vom mai deschide în anul care urmează...şi totuşi, poate un neiniţiat o să audă câteva pasaje din respectiva carte, pentru că ne place şi...ne reprezintă. Luăm în ultimul colţ rămas liber din poşetă o eşarfă veche, pe care părinţii ne imploră să o aruncăm, pentru că ne aduce aminte de cutare sau cutare eveniment esenţial pentru devenirea noastră. Decorăm pereţii noii locuinţe cu anumite fotografii, într-o anumită ordine, în funcţie de valoarea pe care o au pentru noi (şi am vrea ca musafirii să înţeleagă acest lucru!) persoanele sau locurile din poze.

Aş menţiona că în acelaşi timp suntem, că ne place sau nu, exponate în muzeul vieţii sociale. Unii sunt exemple de „monedă din perioada clasică”, alţii un element bizar, atipic, dar generalizând (urâtă apucătură, de altfel!) ne dăm seama că felul în care ne prezentăm este foarte asemănător, până la un anumit nivel, cu modul de expunere muzeografică. Poate azi nu avem chef să ne punem tocuri sau cravată, dar s-ar putea să „dea bine la public”.

Da, unii mai des, alţii mai rar, cu toţii suntem uneori exponatele şi muzeografii propriei imagini.

Aşadar, ce mi-ar plăcea la un muzeu ideal? În mare, ceea ce mi-ar plăcea să descopăr şi la o persoană pe care tocmai am cunoscut-o, persoană care mi-ar putea fi apropiată într-o zi : un ambalaj clasic/interesant/excentric/şocant/normal, orice, numai vulgar să nu fie; o sinceritate neutră, care vede ideea de „adevăr” ca pe o datorie de onoare, nu ca mijloc de a epata/de a manipula/de a obliga; un vector de stimulare a inteligenţei, şi nu o privire superior-dispreţuitoare („oricum, tu nu poţi să pricepi”) sau superior-complezentă („te ajut eu, găgăuţă, nu-ţi face griji”).

Mai departe, de gustibus.

Gusti şi muzeul social

Dimitrie Gusti se pare că a preluat ideea unui muzeu social de la Frederic le PLay – comisar general al Expoziţiei Universale din 1867 de la Paris, Le Play a amenajat aici un stand cu obiecte utile pentru „a ameliora condiţiile fizice şi morale ale populaţiei.”

Câţi dintre voi nu ati fost în Muzeul Satului? Dar ceea ce e azi acest muzeu, se pare că are foarte puţină legătură cu ce a fost destinat să fie. Povestea spune că, în 1936, Dimitrie Gusti îşi începuse campaniile monografice de vreo 10 ani. Avea echipe de oameni bine pregătiţi pe teren în multe zone din ţară, resurse, informaţie în ce priveşte muzeografia. Cu ocazia Zilelor Bucureştiului, care se organizau de câţiva ani în zona parcurilor de pe lângă lacurile Bucureştiului (lacuri recent asanate) se făceau câte un oraş al piticilor, sau reconstrucţia unei străzi vechi… Aşa apare ideea de a integra acest proiect al muzeului satului în bâlciul mai sus numit. Domnii şi doamnele se puteau plimba prin căsuţele ţăranilor - animate şi ele.
Pe lângă şoseaua Kiseleff, pe un maidan viran plin de bălării – unde fuseseră mai demult nişte grajduri ale lui Marghiloman – Gusti primeşte aprobarea să facă un muzeu al satului românesc - temporar, fireste.

Îl face în două luni, ca pentru noul bâlci ce avea să înceapă. Voia să conţină 3 părţi: Pavilionul central, satul actual, şi satul nou – zis şi satul model. Nu a apucat să le facă decât pe primele două. Şi, o dată ce le-a făcut, acolo le-a lăsat. Că doar nu se putea dărâma o asemenea minunăţie!?
Oricum, ideea de a crea un muzeu al satului viitor vine dintr-un proiect mai vechi al său de modificare a condiţiilor de viaţă ale ţăranilor. Tot de aici şi ideea de muzeu social.

„În principiu, orice „muzeu” nu este – aşa cum greşit întârzie să creadă mulţi – un loc unde se strâng mai mult sau mai puţin sistematic, colecţii de obiecte, alese pentru frumuseţea, raritatea sau caracterul lor de curiozitate sau pitoresc; ci este un mod de a înfăţişa o serie de prelegeri publice, o formă de învăţământ a maselor, prin prezentarea logică a unei serii de idei, expuse cu ajutorul obiectelor. Cu alte cuvinte, un mijloc de pedagogie socială.” – asta înseamnă că ultimul cuvânt în organizarea unui muzeu îl are omul de ştiinţă.” (Stahl, 1981: 361 – Amintiri şi gânduri) Asta spune Stahl, dar se pare că asta credea şi Gusti.
Eu m-aş mai apuca de proiecte de muzeografie socială, dar acum după povestea asta, parcă îmi dau seama că una e să vrei un lucru şi ata e să-ţi iasă - şi cum anume, bien sur.