Hai – hui prin mintea altora: Wisława Szymborska despre muzee

Oricât mă străduiesc, toamna nu este pentru mine: nu-mi place frigul, nu-mi plac zilele tot mai scurte şi nici copacii tot mai golaşi. Plăcinta cu dovleac e doar o palidă consolare. N-am chef să mă mişc, n-am chef să critic....şi totuşi.

Toate cele de mai sus reprezintă o scuză minunată ca să scriu despre Wisława Szymborska, o fermecătoare doamnă şi poetă din Polonia, care întâmplător a şi „încasat” un Nobel pentru literatură în 1996. Pentru detalii şi fotografii a se utiliza google search – n-am să intru în detalii despre cât este de minunată şi de insuficient cunoscută, deşi asta cred.

Wisława Szymborska s-a preocupat (şi) de tema muzeelor, în orice caz suficient încât să scrie o poezie în care face zob ideea de conservare a obiectelor în ceea ce s-ar aseamăna cu un muzeu al vieţii sociale:

MUSEUM[1]

Here are plates but no appetite.

And wedding rings, but the required love

has been gone now for some three hundred years.

Here’s a fan – where is the maiden’s blush?

Here are swords – where is the ire?

Nor will the lute sound at the twilight hour.

Since eternity was out of stock,

ten thousand aging things have been amassed instead.

The moss – grown guard in golden slumber

props his moustache on the Exhibit Number…

Eight. Metals, clay, and feathers celebrate

their silent triumph over dates.

Only some Egyptian flapper’s silly hairpin giggles.

The crown has outlasted the head.

The hand has lost out to the glove.

The right shoe has defeated the foot.

As for me, I am still alive, you see.

The battle with my dress still rages on.

It struggles, foolish thing, so stubbornly!

Determined to keep living when I’m gone!

N-aş putea spune că sunt de acord cu punctul de vedere (poetic, dar destul de clar) al Wisławei Szymborska. Cred că ,,muzeele cu obiecte” au un loc al lor în spaţiul public, şi mai ales un farmec aparte – farmec care, în treacăt fie spus, poate avea un rol educativ cât se poate de concret, deoarece visarea duce în unele cazuri la acţiune. Dar în acelaşi timp nu pot să nu mă întreb dacă ceea ce merită păstrat poate fi expus într-un muzeu. Tot ce apare într-un muzeu îşi are locul acolo deoarece este încărcat de o anumită semnificaţie pe care i-o dăm în cadrul propriei culturi. Aşadar, veşnica dilemă: expunem pentru alţii, sau ne expunem pentru alţii? Oare merită efortul? A se discuta, de preferinţă la o cană cu vin fiert.

---

[1] Szymborska, Wisława (1998) Poems New and Collected, Hartcourt Inc : US, page 30.

Ce ma enerveaza de fapt

Ce ma enerveaza pe mine la muzee este ca pot fi nespus de autoritare, dirigiste si inevitabil auto-elitiste. Prin ultimul termen inteleg o anumita suveranitate a proprietatii asupra mijloacelor de productie si expresie intelectuala sau culturala, insotita de ingradirea minutioasa si ingenioasa, dar de cele mai multe ori frustranta pentru public, a insasi actului de consum cultural. Reproducerea nesfarsita a acestui mecanism, ca parte a unui sistem mai larg politic, cultural si economic, constrange si educa. In asta consta puterea sociala a muzeelor, ca institutii care 'gandesc' in sensul lui Mary Dauglas. Mai mult, si ceea ce ma intereseaza pe mine aici, acest conservatorism al expunerii nu invita, ci de multe ori obliga la un mult mai periculos conservatorism al receptarii de catre publicul vizitator. Asa cum expunerea nu este niciodata inocenta, nici privirea sau macar simpla plimbare prin muzeu nu este defel. Din fericire, privitul si plimbatul tin de social, asa ca sunt inerent critice.

S-a vorbit mult despre originile si dezvoltarea moderna a muzeelor, ca institutii in primul rand nationale, cu pretentii totalizante si supuse inevitabil diferitelor interese politice ale vremurilor. Nu ma amestec aici, unde problemele sunt mari si serioase. Ma arunc de partea mea a baricadei, adica de aceea a vizitatorului. Nu este important daca vizitatorul este intamplator sau interesat, daca frecventeaza rar sau deloc, si asa mai departe. Nu ma intereseaza nici vreo anumita calitate a acestei vizite, ci in ce raport se afla aceasta cu modul de expunere si implicit cu muzeul insusi. Cat de separate sunt cele doua inocente de care vorbeam mai sus? Cat de autonom este vizitatorul in a-si apropria actul cultural, avand in vedere enorma presiune sociala exercitata de muzeu? Cat de eficient o poate deconstrui pentru a se proteja (de aceasta presiune) si a-si afirma preferintele (in actul de consum)?

Cred ca tensiunea cea mai evidenta intr-o astfel de confruntare apare la granita problematica dintre asteptarile publicului si oferta muzeului. Cred ca este importanta stradania ambilor actori pentru atenuarea acestei tensiuni nu in sensul unor delimitari din ce in ce mai precise ale granitelor, ci din contra in sensul topirii si transgresarii acestora. Cum putem face asta? Spre exemplu, cum putem trece de la criticile sau exaltarile private ale publicului vizitator cu privire la o expozitie la o reala conversatie intre acesta si muzeul insusi? Cu alte cuvinte, care ar fi drumul de la 'mi-a placut' sau 'nu mi-a placut' la 'ce ai vrut sa zici? Si de ce asa?” Evident, fara urecheala.

Incercari de a face muzeul 'mai' social au aparut in ultimii ani, fie inovand, fie reluand idei abandonate in urma cu 30-40 de ani. Astfel au aparut muzee de comunitate, ocupationale, eco-muzee, live museums, sau muzee-atelier. Sau mai simplu, ici-colo, mari si anchilozate institutii muzeale cunosc un succes neasteptat (si inca disputat) al conferintelor si dezbaterilor publice initiate in sprijinul sau completarea ofertei lor culturale, intalniri semi-informale, cafenele literare, artistice sau nu, intalniri de tot soiul, ce sa mai, activitati menite in principiu a-i trage de maneca pe curatori din culise, ori a prelungi anumite expuneri sau discursuri. Eu spun ca se poate face mai mult pentru ca muzeele sa devina cu adevarat sociale. Altfel, practicate doar ca moda, aceste incercari vor trece; iar toate initiativele si pledoariile pentru umanizarea institutiilor pot sfarsi prin a fi si mai eficient integrate (si fals justificate) intr-un nou sistem hegemonic mai nuantat. Iar aici sporul in asuprire este dat exact de aceasta aparenta deschidere care in fapt totalizeaza si exclude.¹

Pe scurt, ca institutii birocratice de stat insarcinate sa 'genereze' sau 'gestioneaze' cultura (in competitie dupa legitimare si resurse), cred ca muzeele ar trebui sa stie ca presteaza in primul rand un serviciu social. Dupa cum publicul vizitator ar trebui sa pretinda ca acest serviciu sa fie intr-adevar livrat. Cultura, sau aroganta accesului la cultura, inaintea modestiei socialului a generat suficiente conflicte doar in epoca moderna a muzeelor. Ar trebui sa le dezbracam de infumurarea culturii inalte pentru a le aduce exact in mijlocul oamenilor, a comunitatii, sau a individului (!) pe care doreste sa-l serveasca. Evident, un asa demers ar fi in conflict cu felul in care statul sustine ceea ce numeste cultura, cu micul ei dopozitar muzeul, actuala sa organizare si functionare, si nu in ultimul rand politicile sale culturale si de prestigiu. In concluzie, atata timp cat statul nu este social, nu are rost sa ne suparam ca muzeul nu este prea prietenos.

Eu cred ca gustul este social (Bourdieu), adica tine de lucruri cum ar fi clasa, educatie si preocupari. Cu cat vor afla si muzeele mai repede acest lucru, cu atat mai mult productiile lor vor fi mai digerabile si conflictele culturale mai putine. Cred ca oamenii s-ar plimba mai liberi prin astfel de proiecte cu adevarat umaniste.

Razvan.

1vezi spre exemplu ceea ce in literatura sociala se numeste deja dictatura ecologista, a corectitudinii politice sau a compasiunii, iar in plan politic criticile aduse regimurilor mult mai radicale atat neo-conservatoare cat si nou-stangiste din spatiul anglo-saxon de la sfarsitul secolului trecut ce au avut la baza inovatii cu pretentii asemanatoare, consolidate in regimurile populare de astazi