Nu ştiu mare lucru despre muzee. Îmi plac fără să ştiu neapărat de ce – înafară de un motiv evident şi vag, şi anume că mă interesează subiectul muzeului pe care se întâmplă să-l vizitez.
Am reflectat la ideea de muzeu în timp ce împachetam multe lucruri pentru o mare mutare, şi mi-am dat seama că într-un fel fiecare din noi este muzeograf, şi casa noastră este muzeul. Cărăm după noi peste tot câteva cărţi de care nu ne putem lipsi chiar dacă le-am citit de 10 ori şi ştim cu siguranţă că nu le vom mai deschide în anul care urmează...şi totuşi, poate un neiniţiat o să audă câteva pasaje din respectiva carte, pentru că ne place şi...ne reprezintă. Luăm în ultimul colţ rămas liber din poşetă o eşarfă veche, pe care părinţii ne imploră să o aruncăm, pentru că ne aduce aminte de cutare sau cutare eveniment esenţial pentru devenirea noastră. Decorăm pereţii noii locuinţe cu anumite fotografii, într-o anumită ordine, în funcţie de valoarea pe care o au pentru noi (şi am vrea ca musafirii să înţeleagă acest lucru!) persoanele sau locurile din poze.
Aş menţiona că în acelaşi timp suntem, că ne place sau nu, exponate în muzeul vieţii sociale. Unii sunt exemple de „monedă din perioada clasică”, alţii un element bizar, atipic, dar generalizând (urâtă apucătură, de altfel!) ne dăm seama că felul în care ne prezentăm este foarte asemănător, până la un anumit nivel, cu modul de expunere muzeografică. Poate azi nu avem chef să ne punem tocuri sau cravată, dar s-ar putea să „dea bine la public”.
Da, unii mai des, alţii mai rar, cu toţii suntem uneori exponatele şi muzeografii propriei imagini.
Aşadar, ce mi-ar plăcea la un muzeu ideal? În mare, ceea ce mi-ar plăcea să descopăr şi la o persoană pe care tocmai am cunoscut-o, persoană care mi-ar putea fi apropiată într-o zi : un ambalaj clasic/interesant/excentric/şocant/normal, orice, numai vulgar să nu fie; o sinceritate neutră, care vede ideea de „adevăr” ca pe o datorie de onoare, nu ca mijloc de a epata/de a manipula/de a obliga; un vector de stimulare a inteligenţei, şi nu o privire superior-dispreţuitoare („oricum, tu nu poţi să pricepi”) sau superior-complezentă („te ajut eu, găgăuţă, nu-ţi face griji”).
Mai departe, de gustibus.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu