Liar's Poker: Representations of Politics, Politics of Representation by Brian Holmes

Liar\'s Poker
		Representation of Politics/Politics of Representation
		Brian Holmes
		Basically, what I have to say here is simple: when people talk about politics in an artistic frame, they\'re lying. Indeed, the lies they tell are often painfully obvious, and worse is the moment when you realize that some will go forever unchallenged and take on, not the semblance of truth, but the reliability of convention. In a period like ours when the relationship to politics is one of the legitimating arguments for the very existence of public art, the tissue of lies that surrounds one when entering a museum can become so dense that it\'s like falling into an ancient cellar full of spider webs, and choking on them as you struggle to breathe. Now, the mere mention of this reality will make even my friends and allies in the artistic establishment rather nervous; but it is a reality nonetheless. And like most of the political realities in our democratic age, it has directly to do with the question of representation. Picture Politics Does anyone doubt there exists a politics of representation? Such people have clearly not looked at the television during a political campaign. But worse, they have not looked at social movements. They have not witnessed the endless capacity of people who do not occupy positions of elite power, and who do not enjoy direct access to major media, to project their messages nonetheless, by means of signs, images and gestures. Nor have they realized how effectively artists can work in such »outside« contexts: one need only think of Gran Fury, amidst the New York Aids activism of the eighties; of Ne Pas Plier, with the jobless people\'s movements in Paris in the nineties; or of the many artists who have participated in recent counter-globalization demonstrations and campaigns. Artists can play a vital role in this kind of »picture politics«. At the same time, it is easy for artists to heed the injunction of the museum, the magazines and the market, which say: »Picture politics for me.« Do a picture or a sculpture of politics, carry out the representation of political conflict, as in the installation piece by Thomas Hirschhorn, Wirtschaftslandschaft Davos, shown at Kunsthaus Zürich when Hirschhorn won the prize for »Young Swiss Art« in 2001. This work uses model houses, toy soldiers, real barbed wire and other ready-made materials to represent the besieged Swiss valley where the world\'s most powerful people annually meet. Hirschhorn\'s style can be referenced to »dadaist collage«, observes one critic; but his major source is »the practice of excluded people who know perfectly well how to get their messages across, by using whatever they find.« [1] In this case the excluded people are those who confront the barbed wire at the World Economic Forum. And since counter-globalization has been a hot subject, representing them is a perfect way to become popular in a museum. Hirschhorn goes further, though, because he turns a bit of ordinary life into a representation of politics, with his Bataille Monument in a Turkish quarter of Kassel. This life-sized library, snack bar and makeshift TV studio is a participatory project, whose effects in the neighborhood itself I won\'t presume to judge from a distance. What concerns me is the way he manages its relations to the artistic frame. On the »taxi stand« where visitors awaited to be ferried from the Documenta 11 to the site of the monument, Hirschhorn placed a quotation from the American artist, David Hammonds: »The art audience is the worst audience in the world. It\'s overly educated, it\'s conservative, it\'s out to criticize, not to understand and it never has any fun... So I refuse to deal with that audience, and I\'ll play with the street audience. That audience is much more human, and their opinion is from the heart. They don\'t have any reason to play games, there\'s nothing gained or lost.« Hirschhorn claims to have abandoned the framing structures of contemporary art, for a more authentically engaged social practice. But if that\'s the case, why the taxi, why the exposure of the site to visitors\' eyes, which turns the social project into a representation? What kind of game is he playing? In his case there are certainly things to be won - like the prize for Young Swiss Art, or the Marcel Duchamp prize for the promotion of French artists, awarded to Hirschhorn by the ADIAF association in the year 2000. The Duchamp prize is sponsored by PriceWaterhouseCoopers, a transnational consulting company, specializing in mergers and acquisitions. Kunsthaus Zürich, where Wirtschaftslandschaft Davos was shown, is regularly funded by the Private Banking subsidiary of Crédit Suisse, which ranks 31st on Fortune\'s Global 500 list. Documenta 11 was sponsored by Volkswagen, Deutsche Telekom and Sparkassen-Finanzgruppe. Does all this sound familiar? In the contemporary art game, the picture of excluded people\'s politics is worth a lot to the included - including transnational corporations. Of course I\'m aware that the prize commissions are independent, just like exhibition curators. Their independence supports the notion of an autonomous artistic sphere, separate from the economic nexus that sustains it. These kinds of separations, between abstract financial decisions and their substantive effects, are exactly what the protestors at the Davos meetings refuse. Hirschhorn retains an interest in the artistic frame he claims to leave behind. Yet he seems particularly uncomfortable there; and it\'s intriguing to see how he ups the symbolic stakes in the Davos piece, formulating a direct critique of transnational capitalism even as he is pursued and courted by the corporate-backed prize commissions. How does picture politics work, when it is associated with a proper name and presented within the contemplative frame of the art institution? Invariably it produces statements like these: »I represent the people«, or »I represent a social movement«, or »I represent the excluded« - which are the classic lies of representative democracy, when it serves to conceal private interests. [2] Of course, this root fact makes myself, a self-styled »critic« writing in catalogues and magazines about the relations of art and politics, into one of the baldest liars of them all. And for some perverse reason I want to tell you how it\'s done. Rules of the Game Liar\'s poker is easy to play. The deck is composed of kings and aces. One person draws, and names the card in his hand; the other judges if he\'s telling the truth. If you draw an ace, it\'s easy: you have no choice but to say it\'s an ace. If you draw a king, then the game begins: because you can always bluff. Each time you claim to hold an ace, the other player must look in your eyes and decide if it\'s real. If he thinks it\'s not, he calls your bluff; and if he\'s right he wins a dollar, or ten, or a hundred, depending on how high you\'ve set the stakes. If he\'s wrong, you win the same. And if he doesn\'t do a thing, he loses fifty cents, or five bucks, or fifty dollars, and the card goes back into the pack, so that no one ever knows if you were telling the truth. For our purposes, the artist draws the cards, and the public calls the bluffs. Nowadays, of course, the artist often plays as a team with the curator or the critic; so those relations are never entirely certain. As for the cards, the ace is political reality, and its image in the museum is highly attractive. This gives the artist a great advantage: because to prove an ace is a bluff, you have to go out looking, whereas the public prefers to stay inside the museum. The artist, however, also has a great disadvantage, which is that the house - I mean the people who run the game, the founders, the funders, the boards and directors - actually can\'t stand aces, and if they think the artist really has one, they will never let him or her set foot inside the museum. So in both cases the artist has to bluff his way through, either claiming political engagement to live like a king inside the white cube, or hiding it to siphon off money, resources and publicity for use by a social movement. Occasionally, when the lie is too grotesque, the public will call the bluff; and then the artist has to give up some cultural capital. Even more rarely, it turns out that the artist is really involved in a social movement, in which case he or she is soon fated to disappear from the museum. Now there\'s an obvious question: Why would anyone want to play such a game? In fact the question can be asked about anyone playing by the unbearable rules that hold in almost every social field today. These are the rules of inequality, exploitation, domination - those nasty realities we have to lie about in polite democratic society. # For the entire article please follow the link: Retrieved from: http://www.springerin.at/dyn/heft_text.php?textid=1276&lang=en on 20th of June 2017

Textile Fragments

I think it is always fascinating to think that museums have fragments of things, and not entire things. Like for example, in the Museum of the Romanian Peasant there is an entire store full of textile fragments, called MOSTRE. The display in the museum and artists such as Lena Constante took the idea of fragments and patchwork and made extremely powerful pieces of art.
This idea made me think of a conference on textile fragments, their use and display (in museums) held at the University of Wolverhampton in 2014.


http://www.wlv.ac.uk/research/research-institutes-and-centres/centre-for-historical-research/centre-for-the-history-of-retailing-and-distribut/conferences-workshops--past-events/workshop--textile-fragments-incomplete-textiles/
But also, of the idea that sometimes clothes themselves contain fragments, and that the most useful form of textile fragment is the patch, especially the patches on the clothes of the poor. The following image comes from the Book cover of Vivienne's Richmond's book: Clothing the Poor, Cambridge University Press, 2013.

Are textile fragments so different from archives of image and text?
Does the closeness of the body impact in any way the way textiles are valued and displayed?
Can poverty be put on display? Maybe, an interesting way to put it would be through the work of patches...and textile fragments, the quintessence of need, care (love) and work.

Hai – hui prin mintea altora: Wisława Szymborska despre muzee

Oricât mă străduiesc, toamna nu este pentru mine: nu-mi place frigul, nu-mi plac zilele tot mai scurte şi nici copacii tot mai golaşi. Plăcinta cu dovleac e doar o palidă consolare. N-am chef să mă mişc, n-am chef să critic....şi totuşi.

Toate cele de mai sus reprezintă o scuză minunată ca să scriu despre Wisława Szymborska, o fermecătoare doamnă şi poetă din Polonia, care întâmplător a şi „încasat” un Nobel pentru literatură în 1996. Pentru detalii şi fotografii a se utiliza google search – n-am să intru în detalii despre cât este de minunată şi de insuficient cunoscută, deşi asta cred.

Wisława Szymborska s-a preocupat (şi) de tema muzeelor, în orice caz suficient încât să scrie o poezie în care face zob ideea de conservare a obiectelor în ceea ce s-ar aseamăna cu un muzeu al vieţii sociale:

MUSEUM[1]

Here are plates but no appetite.

And wedding rings, but the required love

has been gone now for some three hundred years.

Here’s a fan – where is the maiden’s blush?

Here are swords – where is the ire?

Nor will the lute sound at the twilight hour.

Since eternity was out of stock,

ten thousand aging things have been amassed instead.

The moss – grown guard in golden slumber

props his moustache on the Exhibit Number…

Eight. Metals, clay, and feathers celebrate

their silent triumph over dates.

Only some Egyptian flapper’s silly hairpin giggles.

The crown has outlasted the head.

The hand has lost out to the glove.

The right shoe has defeated the foot.

As for me, I am still alive, you see.

The battle with my dress still rages on.

It struggles, foolish thing, so stubbornly!

Determined to keep living when I’m gone!

N-aş putea spune că sunt de acord cu punctul de vedere (poetic, dar destul de clar) al Wisławei Szymborska. Cred că ,,muzeele cu obiecte” au un loc al lor în spaţiul public, şi mai ales un farmec aparte – farmec care, în treacăt fie spus, poate avea un rol educativ cât se poate de concret, deoarece visarea duce în unele cazuri la acţiune. Dar în acelaşi timp nu pot să nu mă întreb dacă ceea ce merită păstrat poate fi expus într-un muzeu. Tot ce apare într-un muzeu îşi are locul acolo deoarece este încărcat de o anumită semnificaţie pe care i-o dăm în cadrul propriei culturi. Aşadar, veşnica dilemă: expunem pentru alţii, sau ne expunem pentru alţii? Oare merită efortul? A se discuta, de preferinţă la o cană cu vin fiert.

---

[1] Szymborska, Wisława (1998) Poems New and Collected, Hartcourt Inc : US, page 30.

Templul adevărului vs. muzeul inclusiv?

La inceputul lui sepmtembrie am participat la o școală de vară pe teme de expunere/ muzeografiere a regimului comunist în România.  Vezi site aici. S-a pus la un moment dat problema faptului că o expunerea e și ea o artă – ca și cea a discursului, sau scrierii de cărți (bune). Și că așa cum în domeniul academic ne confruntăm cu sursele, citatele, referințele corecte, așa și în expoziții trebuie să fim cât mai obiectivi posibil. Se poate? Nu, au spus unii. Mai bine o expoziție o faci clar subiectivă, și cel ce o privește înțelege că este un punct de vedere. Sau... prezinți mai multe păreri – așa, ca și când ai aborda subiectul din mai multe unghiuri de vedere.

O a treia soluție sugerată a fost cea a asumării poziției pe care tu ca (echipă de) muzeograf/ curator o ai. Spui undeva: asta e treaba, eu/ noi asta vrem să arătăm, pentru că asta e părerea mea și apoi lași omul/ vizitatorul să decidă singur dacă ai avut dreptate sau nu.

Toate aceste preocupări tocmai pentru că unii dintre cei prezenți la dezbatele au devenit brusc (auto) critici si responsabili pentru mesajul vizual pe care o astfel de expozitie/ muzeu il transmite. Asa, e. Nu?

Personal, această a treia opțiune mi se pare cea care dovedește "critical thinking."Nu stiu cum anume poate fi realizată, dar rămâne să găsim soluții, sau să le împrumutăm de la alții. Un text poate ar fi suficient să arate și să desconspire mâna la lucru?! Mâna la lucru, vrea să fie, așa cum spune Gamboni în Iconoclash (cartea editată de Bruno Latour și Peter Weibel) – concepția celui care a așezat/ pictat/gândit o treabă într-un anume fel și nu în altul.

"the critical mind is one that shows the hands of humans at work everywhere so as to slaughter the sanctity of religion, the belief in fetishes, the worship of transcendent, heaven-sent icons, the strength of ideologies. The more the human hand can be seen as having worked on an image, the weaker is the image's claim to offer truth." (Gamboni, Iconoclash)

Cum ar veni – asta duce la o negare a faptului că o asemenea expoziție, care desconspiră mâna la lucru – nu mai poate deveni un obiect fetiș/ crezut pentru ceea ce este?

Complicată problema, cu atât mai mult cu cât multe din muzeele din jurul nostru prezintă lucrurile de ca și când așa ar fi fost. – de parcă muzeele ar fi temple ale adevărului. Dar poate că unele sunt? Mă întreb care...

Ethnographical museums collect widely but do not dig deeply

 In his publication Museums of Influence (1987), Kenneth Hudson described how he had visited 37 museums that made significant changes in the 200 years of museology. He dismissed ethnographic museums as those that exhibited objects from exotic cultures without attempting to communicate essentials features of the societies more easily conveyed through film, video or even lectures. He laments the absence of ambitions, fears, poverty, disease, climate, cruelty, brutality, blood, sense, smell and therefore cohesion to the exhibits. “Ethnographical museums collect widely but do not dig deeply” (Hudson 1987:vii) Cambridge: Cambridge University Press.

Muzeul de rame

Împreună cu o seamă impresionantă de lucruri, numele muzeului nu mai stă pe limba fiecăruia în aceeaşi poziţie. Ce putem să spunem cu toţii despre muzeu, astfel încât vreun străin care nu ne ştie, să înţeleagă că vorbim despre acelaşi lucru? Depăşind graniţele, ba chiar şi dacă rămânem între noi, vedem că muzeele nu mai sunt astăzi de-acelaşi fel. Unele au rămas, intr-adevăr aceleaşi sanctuare cu zei de mucava, ascunşi sub legende de manual, câte un pic vulgare prin felul de a înfăţişa piesele expuse. Altele şi mai rău, însă printre ele şi câteva unde pereţii sunt ca paginile cărţii, care se deschid prin citire, prin dezvăluirea noimelor de la rădăcina felurilor de etalare. Oricât de diferite, prin statură, logici de desfăşurare, stare de alterare etc., totuşi despre muzeu mai putem spune că reprezintă un cadru, un loc, -fie!, potrivit expunerii. Dar asta vine aşa bine pentru că ştim deja ce este un muzeu. Cum ar fi, dacă altfel, nu am fi văzut vreun muzeu? Am începe să credem că şi apartamentul e un muzeu, în aceeaşi măsură în care, un raft, un iconostas, un paspartu de tablou, un piept, o coafură sau o ramă, ar fi toate muzee. În adâncime, probabil că şi acestea sunt muzee, iar la rigoare, ba. Să ne mai oprim o dată la „ramă”.
Ramă, muzeu, amândouă cadre. Prima de luat în mână, al doilea de intrat în el, ca să o vezi pe prima, cum închide şi cum deschide alte obiecte din alte lumi. Un fel de Matrioşca. Nu cumva rama şi muzeul folosesc la aceleaşi treburi? Nu sunt ele tava pe care stau fructele zemoase ale curiozităţii? Nu sunt ele cripta lumii vechi şi a lumii care se-nvecheşte, unde revenim mereu cu flori şi lumânări ca să ne aducem aminte şi să întoarcem pe toate părţile cele ce nu mai ştim atât de bine?
In periplurile mele pe picioare prin Bucureşti, el însuşi un muzeu inclasabil, am găsit multe obiecte părăsite, ori pentru futilitatea lor, uzura sau lipsa de spaţiu ori pentru că nu mai sunt îngăduite de lumea de azi, mereu neatentă. Cele mai multe dintre ele erau rame. Câteva cu imagini, câteva goale, toate atinse de trecerea timpurilor. Niciuna intactă şi aproape toate din materiale modeste. Iar imaginile cu atât mai greu de înghiţit: ilustrate kitsch cu temă religioasă, buchete de flori în ulei, naturi moarte cu struguri şi pepeni, nimic să merite. Fapt curios, ramele acestea, transformate mai apoi în excelente suporturi pentru câteva lucrări proprii de pictură, fotografie sau desen, s-au arătat mai tari decît se putea crede. S-a dat peste cap ideea precum că imaginile înrămate se pun în valoare prin rame doar armonioase, mereu mai slabe şi mai modeste faţă de subiectul înrămat. De altfel, daca aţi mers la Luvru, Ermitaj sau măcar la Muzeul Naţional de Artă al României, fără îndoială că aţi remarcat şi lucrări cu rame grele şi aurite, mai potrivite decît unele abia vizibile. Lucrările mai puţin spectaculoase, mai neutre ca impuls, devin mai strălucitoare şi nu se sting, tocmai pentru ramele acelea aurite. Ce-ar spune, în schimb o ramă goală într-un muzeu plin de rame? S-ar putea să fie o chestiune de viaţă şi de moarte. A imaginii.

Bogdan Teodorescu

Despre spatiul potential si joc

In psihanaliza exista o teorie despre spatiul potential (a lui Winnicott), care mie mi s-a parut ca se poate aplica acelor muzee speciale (care ne plac), pe care le-am vazut sau doar imaginat...muzeelor antidot la muzeul clasic.

Spatiul potential e un spatiu liminal intre lumea interioara (a fanteziei) si realitate. Un spatiu care este vizibil in special la copii in faza in cere "incep sa fie", adica sa se joace cu obiectele din jurul lor, sa se inventeze, cunoasca pe ei insine. In acel moment, spune Winnicott, ei nu mai traiesc nici in lumea lor interioara (a fanteziei), dar nici in cea pe care noi o numim reala (a obiectelor si oamenilor din jur).  Fantezie, spune Winnicott, nu e sinonima cu imaginatia sau creativitatea, ci este: the biologically determined psychological representation of instinct.

Ce intra in acest spatiu potential?

Pai jocul.

Experimantarea. Si ceea ce Winnicott mai numeste "area of transitional phenomena", "area of creativity", "the dream space", "tehnic analytic space", "area of cultural experience".

Tot ce este intre externul -real si internul-fanteziei, tot ceea ce cream cu totii atunci cand ne experimentam prin joc visele cu ochii deschisi.  

Eu una m-am jucat de multe ori de-a cantareata. Stateam cu orele in fata oglinzii si vorbeam ca in fata unei mari audiente, sau cantam pe o scena fiind. Cantecele, erau de cele mai multe ori, productie proprie.  Vise cu ochii deschisi cred ca avem cu totii si azi...sau poate am avut pana de curand. Ce n-as vrea sa fiu acum nu stiu unde, sa pot primi slujba aia... si sa fac asta si asta... . Casa in care ma voi muta va arata asa... Si bucuria cea mai mare vine nu atunci cand realitatea chiar devine ce-ai visat, dar cand incepi sa iti urmaresti visele cu ochii deschisi, jocurile de-a... si vezi ca se poate, ca da, si tu poti cu puterea dorintelor si jocurilor izvorate din tine, da o anumita consistenta realitatatii. 

Bun,

acum ce are asta cu muzeele?

Pai mare parte din muzeele pe care le stim cu totii sunt spatii deosebit de serioase si atoase, cum spuneam in proclamatie. Spatii ale unor discursuri ale unei realitati brute, dure, serioase. De parca n-ar lucra cu obiecte frumoase sau interesante?!

Doar cateva reusesc sa se scuture de ... seriozitate si sa fie "vii" (spun MTR-istii) adica sa experimenteze, sa se joace serios, creativ (asa cum fac si copiii, si noi in fata oglinzii): cu ideea de muzeu, cu noi vizitatorii, cu ele insele.

Exista cateva care, dupa parerea mea, sunt muzee ale spatiului potential: Museum of Jourassic Technology si ultimele doua camere din stanga de la parterul MTR. Intra, dincolo de usa incepe timpul!

Ele sunt mai mult decat spatii interactive in care vizitatorul se poate juca de-a x sau y. Sunt muzee dialogice, liminale, care leaga lumea noastra interioara a fanteziei de cea a realitatii, sunt locuri care ne tin suspendati intre acestea doua. 

Intrebarea si provocarea e: simtiti si voi ca muzeele astea sunt antidot la muzeul serios?

Le simtiti potentialitatea destabilizatoare, jucausa?

Si daca da, ce e de facut cu asta?

Provocare. The Unexhibitable

...primită pe H-Museum

Dear Colleagues,

We are working on an issue of "Exhibitionist," the journal of the National Association for Museum Exhibition (NAME), part of the American Association of Museums. The theme of the issue (Fall 2008) will be "The Unexhibitable."

In this issue we hope to publish some of your replies to the question below, along with other articles on a variety of topics some might consider "Unexhibitable." We are talking with museum colleagues from all over the world, and we'd like to ask you to add your voice to the discussion. We give a number of ideas below, just to get you thinking, but don't feel you have to discuss any or all; you may have other thoughts. It's up to you. We need your responses by June 15, 2008. 

No more than 200 words, please. Also please give name, and affiliation/organization if any, and country.

For any comments we publish, we will run article by you for review before printing.

Question:

Is there any idea or topic that you consider to be "Unexhibitable"? That is, incapable of being made into an engaging museum exhibition? If so, please say why and give an example(s). Or if you think there is nothing that cannot be exhibited, please also explain and give an example(s):

Some of the reasons people have already discussed are the following. You may talk about one or several of these, or provide your own example. Is there a topic or idea that is:

- too controversial or sensitive

- too violent

- too revolting or disgusting

- too abstract

- too ordinary or insignificant

- untimely - could/could not have been exhibited years ago, as opposed to now; or perhaps in a few years, but not now.

- constrained by place- my museum/country could/could not do it, as opposed to another museum/country

- unexhibitable for some other reason?

Please send responses to gretchenjennings@rcn.com and mmcconnell@mos.org 

We also encourage you to go to www.exhibitfiles.org where there is a blog on this subject. We will be collecting comments from the blog as well.

Thanks and we look forward to hearing from you.

Gretchen Jennings

Editor

Exhibitionist  www.n-a-m-e.org

Washington, DC

Maureen McConnell

Senior Exhibit Developer

Museum of Science, Boston

 

Obiectul, antidot la plictiseala!

Cand v-ati plictisit ultima data?

Plictiseala de nefacut nimic, sau plictiseala de facut ceva ce nu va place...
Daca iti dai un timp de gandire (1,2,3,4)
o sa fii destul de surprins sa aflii ca tu, el, ea, foarte multi dintre noi s-au plictisit sa faca multe din lucrurile pe care le fac (sa se scoale in fiecare zi de dimineata ca sa mearga la munca, sa faca piata, sa faca conversatii, sa faca ce fac profesional, personal, social) sau, mai rau, s-au plictisit pt ca nu au nimic de facut (nici in bine, nici in rau).

Ce zice Kirkegaard in 1843:
“What wonder, then, that the world goes from bad to worse, and that its evils increases more and more, as boredom increases, and boredom is the root of all evil. The history of this can be traced from the very beginning of the world. The gods were bored, and so they created man. Adam was bored because he was alone, and so Eve was created. Thus boredom entered the world. And increased in proportion to the increase of population. Adam was bored alone; then Adam and Eve were bored together, then Adam and Eve and Cain and Abel were bored en famille; then the population of the world increased, and the peoples were bored en masse. To divert themselves they conceived the idea of constructing a tower high enough to reach the heavens. This idea is itself as boring as the tower was high, and constitutes a terrible proof of how boredom gained the upper hand. The nations were scattered over the earth, just as people now travel abroad, but they continued to be bored.”
Kierkegaard, Either/Or (1843)

-M-am plictisit, ce sa fac?! isi intreaba copilul parintele?
-Ia-te cu mainile de fund si sari in sus! vine raspunsul prompt.

Remediul...: fa ce-ti place!
Unora le plac obiectele, altora ideile. Sa le amestece, coasa, lipeasca, coleze. Obiectele, spune si Irina atat de frumos, sunt puternice, sunt vii, tridimensionale, au striatii, ascunzisuri, pete, culori, defecte, petice, cusaturi. Viata ideilor parca nu poate fi citita atat de usor; le vezi mai greu peticele si rosaturile (morale!). Dar cand le vezi, parca devin si ele ideile, tridimensionale, si atunci e mai bine... Si atunci, chiar si muzeul lui Maurizio Catellan, cel "invizibil" e mai usor de suportat! Ba chiar pare poetic sa-ti decorezi mintea pe dinauntru inainte sa adormi, cu obiecte din muzeele pe care le-ai vazut in colturi diferite de oras sau de lume.

Ma gandesc: oamenii au inventat arta tocmai ca sa scape de plictiseala, ca sa sparga realitatea conventionalului. Si atunci cum se face ca pana si spatiile in care arta se odihneste, adica muzeele, sunt atat de plictisitoare!? Sa fie pelicula de praf care acopera obiectele de vina pentru platitudinea la care au fost aduse, sau etichetele afirmative si totalitare, sau vitrinele turtitoare.

Trebuie sa fie ceva legat de puterea asta a obiectului, de tridimensionalitatea lui...

.......................
"Dacă în Rai nu sînt foarte multe obiecte, apăi chiar că nu mă interesează! Adică să plutesc numai aşa, peste norişori şi peste lucruri foarte inconsistente şi pozitive? Un loc fără tensiuni? Pentru numele lui Dumnezeu, dar cum poate fi posibil un loc fără tensiuni?! Un loc în care nu are nici un rost să te opui, să invenţi ceva, să răstorni totul cu susul în jos?" (Irina Nicolau)

muzeul mic, imaginar al lucrurilor mici si chiar imaginare

"Museums should be invisible. I like art works and institutions that escape any physical presence. Things you can carry in your mind or in your pockets. It's not a matter of laziness or frustration: maybe it's a form of ascetism. With an imaginary museum you can do whatever you want, you can think about it before falling asleep, or you can go out in the morning and build it from scratch. And if it doesn't work, there is nothing to be ashamed of. You can always say that it was simply an exercise of loss. In the end, I just think there is a certain strength in being invisible." (Maurizio Catellan, Palais de Tokyo, apud Calum Storrie, The Delirios Museum, introduction)

Ce parere aveti despre un astfel de muzeu/ un astfel de fel de a face lucruri?
Ma gandesc la Horia Bernea care spunea ca nu trebuie sa-ti spui proiectele pe care le visezi, gandesti. Trebuie sa le lasi sa dospeasca in interior si apoi, cand sunt gata, sa le asterni pe hartie/panza/piatra/lemn. Adica sa le faci.
Ce ma intriga la citatul de mai sus e ca, in cazul muzeului visat, nu exista o forma ideala care sa existe in realitate. Un muzeu frumos si bun, ar exista doar in vis. Asa o fi?

Copie sau original?

Îmi place foarte mult Egon Schiele. Iar Muzeul Leopold din Viena are cea mai importantă colecţie de lucrări ale lui Schiele. După ce văzusem tablourile lui în expunerea permanentă de la Leopold (vreo 3 săli numai Schiele) am revenit acum doi ani şi am avut o surpiză plăcută: expoziţie temporară cu desenele lui Schiele.

Când vizitez o expoziţie de desene, îmi place să mă apropii mult, mult de tot până văd tremuriciul creionului pe hârtie, ezitarea, îngroşarea, corectura. Ceea ce am făcut şi în acest caz.

Plină de încântare părăseam expoziţia când ochii mi-au căzut pe un ultim panou explicativ: din motive de conservarea a desenelor originale, cele expuse erau copii, făcute cu o super-nouă tehnică care reproduce cel mai mic detaliu. M-am simţit trădată. Oricât de fidele ar fi fost copiile, eu mă holbasem timp de o oră la ceva ce mâna lui Schiele nu atinsese niciodată, nişte foi pe care creionul lui Schiele nu greşise şi nu tremurase niciodată.

               

Mi-am amintit de întâmplarea asta de acum doi ani citind pledoarii, din anii ’70, pentru folosirea copiilor în muzeele de istorie.

Îmi dau seama că există nenumărate argumente pro dar mie tot mi se pare ceva în neregulă. Atât de în neregulă încât pune în chestiune ideea de muzeu. Ce fel de muzeu e acela care expune copii?

Muzeul de hârtie

Există un iz al comunismului pe care unii îl identifică imediat. Un magazin poate fi „comunist“ pentru că e prăfuit şi vânzătoarele sunt acre. Un oraş e „comunist“ pentru că are multe blocuri şi e murdar. Cred că fiecare are criteriile lui de identificare a nivelului de „comunism“ al unui loc sau al unei situaţii.

Pe mine mă interesează de ceva vreme ce face un muzeu „comunist“. Ce te face să strâmbi din nas la intrarea într-un muzeu şi să spui… Vai, dar ce expoziţie comunistă!?

Cred că am reuşit deja să identific un element: hârtia. Muzeele „comuniste“ sunt muzee de hârtie, muzee ale bidimensionalului: panouri, documente, text, mult text, fotografii, reproduceri, scheme, grafice.

Cu atât mai mult pentru expunerile unor teme contemporane. Iată un fragment din Revista Muzeelor, leat 1972.

„Oricât am pleda şi oricât am dori să expunem piese tridimensionale, soluţionarea eficientă a problemei nu poate veni decât tot de la hârtie (ne gândim la documente, la presă şi alte tipărituri, fotografii) căreia i se mai poate alătura şi macheta, singura soluţie de aducere în muzeu a unor obiective de dimensiuni mari, cu valoare istorică. Suntem nevoiţi să subscriem la acest punct de vedere deoarece pentru asigurarea conţinutului tematic a acestei părţi de istorie, hârtia rămâne totuşi cea mai „grăitoare“. Faţă de un obiect al unui demnitar sau al unui conducător de mişcare muncitorească noi preferăm hârtia pe care este scrisă o lege, un manifest, o chemare… Marile probleme sociale, economice, politice, etc., ce au frământat epoca în discuţie sunt oglindite în mod real şi complet în hârtie.“

Acum înţeleg mai bine hotărârea cu care Irina Nicolau scria despre al său muzeu-antidot în 1994: „La muzeul-antidot vii să te întâlneşti cu obiectele.“ (de citit si descărcat integral aici)

Imagine din expoziţie temporară (1979) la Muzeul de istorie a partidului comunist, a mişcării revoluţionare şi democratice din România (Şoseaua Kiseleff 3, actualul Muzeul al Ţăranului Român)

ce Dali vă place?

Trebuie să vă povestesc asta, că-i prea tare sa nu fie spusa mai departe...

În anii 1980 o expozitie retrospectivă cu lucrări importande de-ale lui Dali e adusă la Centre Pompidou şi apoi la Tate Gallery.
"La Paris deschiderea expozitiei a fost senzaţională. Staful muzeului tocmai intrase în grevă pentru salarii mai mari şi condiţii mai bune de muncă. Dar, în loc să boicoteze propriu-zis dreptul privat al vizitatorilor de a vedea, s-au adunat cu sutele la etajul al patrulea al clădirii, şi de la balcon au început să arunce cu confetti în Dali şi în cei din anturajul artistului. Pe fiecare bucăţică de hârtie ce credeţi că scria? GREVĂ (greve). Dali le-a făcut cu mâna şi-a izbugnit în râsete zgomotoase, mii de oameni cântau împrejur iar cele două mari partide franceze în opoziţie reciprocă au căzut de acord că acţiunea stafului e în acord cu evenimentul. În interior, o lingură de douăzeci de metri lungime era suspendată în aer, iar în căuşul lingurii stătea nici mai mult nici mai puţin decât o maşină Volkswagen. Cu aceeaşi ocazie municipalitatea deschisese oficial o staţie de metrou în stil Art-Nouveau. În interiorul foaierului au construit un munte, pe care trebuia să-l urci dacă voiai să vezi anumite exponate. Un cinematograf la etaj arăta unele din filmele făcute de Dali, muzica cânta şi picturile erau susţinută de nişte texte cât să înţelegi ceva. Trebuia să stai la coadă câteva ore ca să poţi intra în expoziţie. Banii încasaţi din bilete au fost suficienţi cat să recupereze costul transportului artefactelor.
La Londra, pe de altă parte, nu era nicio lingură, niciun munte, niciun cinematograf, şi foarte puţină informaţie despre artist şi viaţa lui. Picturile erau aranjate cuminte pe rânduri, într-o manieră austeră respectuoasă. Chiar dacă era expus faimosul Dali, nimeni nu a stat la coadă ca intre în galerie.
Parizienii au tratat expoziţia ca pe un festival. A fost politiyată, veselă, şi, cel mai important, deosebită pentru că suprarealistă. Spectacolul londonez a avut pretenţii de seriozitate şi de pedanticism. E ca şi cum au încercat deliberat să ia vizitatorului bucuria privitului (...). De fapt, organizatorii londonezi au negat audienţei posibilitatea de a experimenta Suprarealismul într-un cadru Suprarealist." (Paul Greenhalgh - Education, Entertainment and Politics: Lessons from the Great International Exhibitions - p.97- in The New Museology, (ed.) Peter Vergo, Reaktion Books, London. 1989)

Mă rog, şi ce spune scriitorul mai departe, e că francezii ştiu să facă spectacol în expoziţii spre deosebire de englezi, pentru că ei au învăţat lecţia cum că o expozişie de succes nu trebuie să fie doar educativă, ci şi distractivă, spre deosebire de englezi care şi acum au frica asta de a nu combina cele doua nivele.
Şi de unde vine teama asta a englezilor, mai scriem altă dată.

Întrebare: ce Dali vă place?
(E retorică!)