arts + society

Mobilizează-te!

„Pentru fiecare copac tăiat în oraş se plantează alţi patru“ este acum o lege şi cu aplicabilitate artistică. La Muzeul Naţional de Artă Contemporană, expoziţia Lemn.ro atrage atenţia asupra defrişărilor masive din mediul urban.

De câte ori merg la Muzeul de Artă Contemporană din Bucureşti, aflat într-o latură a clădirii Casei Poporului, practic un exerciţiu al imaginaţiei. Mă întreb: ce se poate face cu clădirea asta mare şi cu maidanul mai mult sau mai puţin verde ce o înconjoară?...

Ideile jucăuşe apar şi pentru că îmi imaginez Muzeul de Artă Contemporană ca o coastă înfiptă neserios de artistic în seriozitatea impunătoare a clădirii... După ce vă povestesc în ce constă expoziţia la care am participat ultima oară, vă las să ghiciţi ce idee mi-a venit.

Sensibilitate în lemn

Lemn.ro e o expoziţie în trei părţi: o colecţie de fotografii alb-negru cu defrişările din Moldova anilor 1920, manifestul artistic 412 x 4 şi sculpturi în lemn din colecţia MNAC. (Sculpturile sunt de Apostu, Bitzan, Călinescu-Arghira, Ceara, Ciobanu, Covrig, Crişan, Dup, Gorduz, Iliescu Călineşti, Maitec, Păsat, Pârvu, Roman, Rusu, Şaptefraţi, Tiron, Vlad, Zidaru). Ce a unit toate aceste trei elemente nu este doar materialul vizat - evident, lemnul -, ci lemnul alăturat ideii de sacrificiu.

Sacrificiul recent

În anul 2006, în luna iunie, când toţi cireşii sunt în floare sau în rod, 412 copaci dintr-o livadă din cartierul Berceni din Bucureşti au fost retezaţi cu acte în regulă. Se dorea să se facă loc unei construcţii cu caracter comercial. Nu e suficient că Bucureştiul a fost declarat în 2008 cel mai poluat oraş al Uniunii Europene sau că bucureşteanul trăieşte într‑un sfert din spaţiul verde care îi este alocat unui cetăţean european... Pentru că lucrurile se grăbeau, trunchiurile celor 412 cireşi în floare au fost tăiate şi trimise repejor la groapa de gunoi unde urmau să fie arse.

Statul stă, arta face şi desface

Arta şi domeniul ei preiau din nou ceea ce statul prin reprezentantul lui legal - municipalitatea - nu trebuia să lase să se întâmple sau ceea ce o dată lăsat să se întâmple, trebuia să‑şi şi asume. Dar, evident că nu a făcut-o. Aşa că Şerban Sturdza, preşedintele Ordinului Arhitecţilor din România, în calitate de persoană privată se împrumută de bani, răscumpără trunchiurile retezate şi se pune pe aşteptat... o idee.

După câţiva ani buni, sculptorul Virgil Scripcariu împreună cu alţi oameni din localitatea Piscu, de lângă Bucureşti, iau trunchiurile în primire şi le transformă în operă de artă. Ca să ce? Ca să fie revândute, şi cu banii obţinuţi eu şi tu, şi el, şi ea să plantăm pomi. Câţi? 412 x 4.

"Pentru fiecare copac tăiat în mediul urban se plantează alţi patru" (Art 6, Hot.10 din 25/01/2001), spune legislaţia în vigoare. Te poţi întreba: şi legea asta pentru cine e? N‑ar trebui să fie pentru cei care îi taie? Sau pentru cei care au cumpărat pământul pe care au fost copacii?

Puteţi merge să vedeţi grozăvia, dar şi proiecţia video care spune povestea instalaţiei, sau să intraţi pe site-ul proiectului www.412x4.ro. Cu surprindere amară o să găsiţi câţiva mucenici în lemn, cu inimi şi braţe largi deschise...

Povestea ajunge la Bruxelles

În ianuarie 2010, sculptorul Virgil Scripcariu este invitat la Tippingpoint, o întâlnire între artişti şi oameni de ştiinţă pe tema schimbărilor climaterice. Aici se crede că proiectul 412 x 4, prin resorturile lui, poate avea impact asupra conştiinţei colective în România.

„Câţi copaci au fost plantaţi?" a fost întrebarea mea către Virgil şi Adriana Scripcariu. Cu ştirea lor - niciunul. Actul artistic are nevoie de mediatizare şi de bani, şi, nu în ultimul rând, de oameni care să creadă în cauza asta - că în Bucureşti se poate respira cu toţi plămânii, nu numai cu un sfert din ei, încet şi repede, fapt ce ne face să trăim cu patru ani mai puţin decât media de vârstă pe România.

Ce ziceţi, se poate? Vă las cu întrebarea asta până la toamnă, când se pot planta iar copaci. Sper să ne întâlnim la sapă şi cazma în curtea Casei Poporului. Nu la muncă patriotică, ci la sculat din somn şi mobilizat autorităţile: să mai plantăm un copăcel!

Notă: În urma mediatizării expoziţiei, în ultimele zile au fost plantaţi 200+16 copaci. Povestea celor 16 merită atenţie deosebită: David Achim, un băieţel de 12 ani, a vândut prăjituri ca să cumpere şi să planteze împreună cu colegii de şcoală 16 arbuşti (dintre care 4 cireşi).

Articol publicat in Adevarul Literar si Artistic de miercuri 28 Aprilie 2010http://www.adevarul.ro/cultura/literar_si_artistic/arte_vizuale/Mobilizeaza-te_0_251375326.html

States of spirit

"I dream of a school in which what will be taught is, quite frankly, nothing: where people will leave peacefully and modestly, in a corner of some town, and a few young people will come there to free themselves of the tyranny of professors... Don't you see that they too have something to say, to affirm? And that we do not always have anything to tell them? We are merely mediators between them and themselves... States of spirit, that's what must be given to others; not contents, not advice, not teachings." (Constantin Noica translated by Catherine Verdery in National Ideology under Socialism. Identity and Cultural Politics in Ceusescu's Romania)

Nu stiu cat e de ok sa mai citezi din protocronisti in ziua de azi... si cat de perfida poate fi oa stfel de manipulare, prin stari de spirit...
Stiu doar ca atunci cand eu m-am luminat de la unul si alta, asa am facut-o. Si muzeele, ca si oamenii, induc stari de spirit.

Trans-Siberian Capturing the Moving Mind

La începutul anilor 90 mulți români experimentau noul și transgresarea granițelor. Mergeau în China să cumpere marfă pe care să o vandă în piețe, tarabe, mai apoi Prisma, Pavilionul H, Europa.
Făceau câteva săptamani bune cu trenul. Pe atunci nu erau nici bani de avion și nici curse directe la Beijing.
Traversau Republica Moldova,Ucraina,Federația Rusă...tacatac...tacatac... tacatac...mâncau mâncare la pachet și într-un final, când li se tocise și fundul de atâta stat...ajungeau la Beijing.Citesc acum în "The Artistic Device" - Brian Holmes, despre un experiment... artistic, sa-l numesc, care a avut loc exact in Trans-siberian in 2005. Iata cum arăta anunțul:

"In September 2005 a meeting will take place on the Trans-Siberian train from Moscow via Novosibirsk to Beijing. The purpose of this meeting is a ‘cosmological’ one. We would like to gather a group of people, researchers, philosophers, artists and others interested in the changes going on in society and engaged in changing society as their own moving image, an image of time.17
This ‘organizational experiment’ begins from the state of existential anxiety and ontological restlessness that inevitably ensues with any suspension of the control structures and production imperatives that normally act to channel the hypermobility of flexibilized individuals. What would happen to the mobility of a multiple mind inside the long, thin, compartmentalized space of a train snaking across the Siberian wasteland? What forms of intellectual discourse and artistic practice might arise between the members of a linked and disjointed group? And what would happen at the stoppages, in Moscow, Novosibirsk and Beijing, where conferences were organized with stable university colleagues? By trying to embody the contemporary sense of life’s precariousness, while infusing it with a poetics of mobility and flight, the project sought to generate an imaginary of the encounter. Two participants, reflecting on the “explicit and hidden hierarchies” of the different forms of precarious labour, expressed this imaginary in directly political terms: “One of the most urgent tasks is for these different types of precariat … to come together in a real meeting. What is needed is a class consciousness among all precarious labour that lets all the precariat see their mutuality and inter-dependence” (Böhm and Fernández, 2005: 787).

Martzy shore!

sau
Arta la colt de strada

Imaginaţi-vă parterul din Tate Modern, Museum of Modern Art NY sau Centre Pompidou plin de mărțișoare la vânzare! Parcă și văd sute de vânzători ambulanți, înghesuiți și înfrigurați, cu măsuțe de lemn, geamantane Duchampiene și alte plase și plăsuțe (cafeluțe, de ce nu), șevalete și pancarde pline de (mici) obiecte aducătoare de plăceri, făcute să încânte și în consecință, să se vândă.

Păi dacă asta nu e artă, atunci ce e?
Introducerea asta am scris-o ca sa vă spun mai voalat că umilul mărțișor de la colțul străzii brusc ar putea fi privit altfel. Să aduci mărțișorul în muzeu este, după părerea mea, echivalent cu a coborî conceptul de artă la ceea ce se fabrică în și pentru stradă. Mi s-ar părea un experiment în artă foarte interesant!

Nu voi intra în povestea şi istoria mărţişorului ca obiect şi tradiţie. (Deşi povestea asta a purtării firului răsucit, a celor două principii alb şi negru sau alb şi roşu, care nu pot face să meargă lumea mai departe unul fără de celălalt... e şi ea e tulburătoare, poetică şi de-a dreptul plină de înţelesuri înalte.) Eu nu despre înalt în artă vreau să scriu, ci despre artefact ca obiect de artă considerat de mulți ca fiind jos, mic, al strazii și plebei și în consecință neimportant. Dar din moment ce se află în toate piețele, la colțuri de stradă și în muzeu, se vede treaba că e cât se poate de important – cel puțin pentru lumea orașului.
Aţi cumpărat mărţişoare anul ăsta? Câte şi pentru cine? Diferite unele de altele? De unde? Iată câteva întrebări la care chiar vreau să vă gândiţi şi să răspundeți, pe cât posibil, chiar pe site-ul ziarului. Vă întreb pentru că arta mărţişorului prezent, dacă mi se permite această observaţie, stă nu numai în confecționare, ci și în selecție. Eu una am mers de curiozitate la Muzeul Țăranului Român unde știu că în fiecare an se face târg de mărțișor. Nu avea de gând să cumpăr nimic. Voiam să văd ce mai numește lumea mărțișor, ce se mai întâmplă în urbe, curiozități din astea feminine... Ei, dar din momentul în care am intrat pe poarta muzeului, mi s-a rupt filmul! Adică, bucurie mai mare ca asta de a mă plimba pe la toate măsuțele și a vedea toate mărțișoarele a celor peste o sută de artiști nu am mai avut de mult în niciun muzeu în care am intrat în ultimii ani. Și nu spun să mergeți acolo să vedeți și voi, pentru că poate voi nu veți vedea nimic. Spun doar că eu am rămas suspendată într-o plăcere și bucurie imensă. O fi și creativitatea mai mare, acum pe timpuri de criză!
Îmi imaginez că plăcerea mea se aseamănă întru câtva cu a celor ce vizitau camerele de curiozități de secol 18, 19... Să vă dau niste exemple? Am văzut și pipăit niște cărticele mici mici, cât o ghindă, făcute din hârtie manuală și legate cu șnur alb-roșu din lână, am văzut broșe pe post de nasturi mari cât o palmă, dungați, pistruiați, bulinați... Am văzut ceainice și broșe ca ceainice făcute din lemn și pictate lila și roz cu flori. Și dacă am pomenit de ceinic poate ar trebui să spun și de dulcețuri și gemuri de fructe făcute la mânăstire. Știți, din acelea legate cu material frumos colorat peste capace...Am văzut linguri de lemn cât un deget de copil și simbolul dragostei, al maternității și alte simboluri transpuse tot în lemn de către un meșter popular(habar nu aveam de așa ceva). Am văzut pinguini cu ochi de nasturi, cercei guguloaie,pietricele, mărgeluțe, zgărdane, răvașe, ghicitori, pănuș de răchită facută cerc și prins cu alamă, macrame în cerculețe, piei în floricele, portofele și gentuțe, șnurulețe, șnurulețe, șnurulețe, broderii, petice și iconițe, cruciulițe... Gata m-am oprit! A, ba nu, asta e super tare: niște broșe consistente care conțineau piese de radio, cipuri, un ceas stricat cu Barbie, o foarfecă și chiar un nasture auriu de la un palton militar de pe vremea RPR. Știți de care?
Ei, bănuiesc că dacă mergea altcineva vedea altceva.
Oricum, când vorbesc despre mărțișor ca obiect de artă nu mă refer doar la plăcerea estetică pe care o provoacă sau nu, ci la această acumulare enormă de bizarerii care atrag un public atât de variat și fascinează într-atât de tare încât să se vândă. Arta mărșișorului cred că constă în momentul de încântare pe care îl produce. Încântare și din partea cumpărătorului cțnd cumpără, dar și a producătorului când îl face. Antropologul Alfred Gell, chiar asta și numește arta: o capcană de încântare! (trap of enchantment) De unde vine încântarea? Păi de la procesul de selecție, zic eu. Mărțișoarele se cumpără pentru a fi dăruite – fiecare câte unei persoane (de obicei de sex feminin, la noi). Și sunt relativ ieftine, ca să poți dărui multe. Cumpărătorul se încântă în momentul în care alege: mărțișorul ăsta cutărei persoane, ăsta, alteia cred că i-ar plăcea. Ce fel de asocieri se pot face în mintea umană? De ce mărțișorul ăsta ca un colac de sfoară i se potrivește mai bine mătușii mele decât mamei? Mamei trebuie să-i iau ceva cu roșu, dar nu mare – ei cam asta îi place. Și nepoțelei mele – mâ gândesc la ea, la hainele pe care le poartă, la cum râde și i se luminează toată fața. Are o geacă albă ...pe ea ar sta bine floricica asta de piele... Trifoiul ăsta vernil țipă a o prietenă de-a mea. Are culoarea și forma care mă fac să mă gândesc la ea. Și tot așa... În momentul alegerii se produc niște legături sensibile. Se apelează la memorii, la observații, se fac asocieri. Cineva îmi spunea că vrea să cumpere două mărțișoare pentru două doamne doctor, mai nonconformiste. O iau de braț și o duc la standul cu animăluțe făcute din plante. Îi arăt un porcușor făcut dintr-o floare uscată cu bot de bob de fasole roșie. Foarte fromoase spune doamna, dar nu pot! Dacă doamna doctor e grasă și se interpretează...
Când pleci de la cumpărăturile de mărțișor parcă te întorci cu tolba plină de asociații. Omul și mărțișorul, puși unul lângă altul... și la mijloc,cel ce dăruiește!
Și să mai spună cineva că la noi nu se cumpără artă- chiar și conceptuală! E pe toate străzile (fiecare cu gustul lui) și uite, că și în muzee.

vizita obligatorie

De ce seamana muzeele cu puscariile? De ce unele muzee sunt puscarii? Si invers. Ma urmareste imaginea aceasta dintr-un album al muzeului Doftana, o inchisoarea devenita muzeu devenita ruina. "Oamenii muncii in vizita la muzeul Doftana" par mai degraba deportati, cel mult refugiati; dar mai ales obligati.

Privirea mohorata si plouata a singurului om care infrunta camera, care ne priveste in ochi. Restul se lasa manati.

Materialitate. Sunt multe scrieri in domeniul muzeologiei care vorbesc despre simturi si perceptia vizitatorului asupra obiectului expus. Muzeul cu care suntem noi obisnuiti, cel clasic si prafuit cum spun multi, este de fapt un muzeu pe modelul celui din secolul al 19-lea. Aici vizitatorii puteau doar privi obiectele clasificate, protejate, oraganizate in vitrine si evident, citi etichetele explanatorii, ca sa se lumineze pe dinauntru, intelectual, si sa se cuminteasca corporal. A fost si asta o mare revolutie la vremea ei! Ca toate panopticoanele....Sa te plimbi printre vitrine cu mainile la spate, sa nu atingi obiectul, sa-l scoti din borcan, sa-l mirosi si sa-l zdruncini - caci cam asa erau incercate obiectele pe vremea camerelor de curiozitati - in secolele 16,17,18...
Da, si in secolul al 19-lea, cum spuneam, cand muzeele au devenit spatii publice, adica tot omul putea intra in ele, simturile prin care obiectele puteau fi percepute au fost inregimentate si ele. Vazul a ramas singura unealta de cunoastere - intelectual, masculin, superior, civilizator, occidental - spre deosebire de celelalte... Vizitatorul vedea.
Dar, de cand cu efuziunile fenomenologice, unii si altii au inceput sa spuna ca vazul e un simt care il face pe vizitator sa fie pasiv, sa nu se implice in actul de cunoastere, la fel cum ar face-o daca ar atinge obiectul, de exemplu. In consecinta, si muzeele astea din jurul nostru, prafuite si clasice au inceput sa vrea sa democratizeze felul in care vizitatorii se pot raporta la obiecte. Asa se face ca ne intoarcem la materialitate, la miros, gust-uneori...
Unele o fac pe bune, altele mai de forma. Materialitatea in muzee ma bucura, ma gadila in palma si la buric. Ma face sa simt ca vreau si eu sa cos un buzunar la o perdea, sau sa fac o carte groasa cu coperti cartonate. Stiti un muzeu in care materialitatea sa fie pusa pe pereti? Da, stiti!
Numai ca nu toate muzeele inteleg prin liberalizarea simturilor intoarcerea la natural si materialitate. Unele produc doar interactivitate. Iar mie chestia asta cu interactivitatea nu-mi prea place! Multe muzee sau expozitii se doresc interactive - si cred curatorii lor - ca asta se obtine apasand pe buton, accesand tehnologia! Asta, dupa mine, nu e reintoarcere la simturi si la a fi un vizitator activ - ca cel de secol 18 de exemplu-, e tot un fel de vizualitate cu buton.

Conf: Museums and Civil Society

Martin Kippenberger
Museum of Modern Art Syros, 1993-97
Sign: Christopher Wool
Courtesy: Estate Martin Kippenberger

Museums and Civil Society
The Role of Artists, Institutions
and Politics Now!

Symposium

Date: February 12, 2-7p.m.

Location: the New Museum,
Sky Lounge, 235 Bowery,
New York, NY 10002

Within the framework of the exhibition 'The Artist as Troublemaker –
the Museum and Civil Society' at the Austrian Cultural Forum NYC
(December 7th, 2008 – March 28th, 2009), the Kunsthaus Graz / LM
Joanneum organizes in co-operation with the New Museum and the
Austrian Cultural Forum a symposium on scenarios of recent and future
museum practice and theory. Curators, artists and scholars will
discuss urgent and fundamental issues, regarding the functioning of
museums in a world of crisis.

Undoubtedly, we are facing fundamental changes in the art- and museum
world. After a period of unprecedented growth, the new realities,
triggered by immense economic transformations, appear on the horizon.
Art has evolved over the years from modernism's avant-garde to a
highly popular phenomenon in a visual culture that easily absorbs
critical and dissident views within its institutional structure. A
wide range of institutions underwent changes and redefinitions that
matched many of the developments in the media- and art markets. Within
the framework and under the term "museum" we are continuously
witnessing striking developments that oscillate between the
commercialisation and the creation of new, so far unknown public
spaces, as well as the emergence of a whole range of often
contradictory formats, from "sheer entertainment" to "academic
education".

All of this is built upon rather marginally reflected notions of the
various museums' statuses, between the American donor-based "private"
model and the European public situation, driven by "cultural
politics". What options are available for museums in a situation of
drastically changing parameters of institutional realities? How do we
want our institutional practice to look in the next years to come? How
will the museum as a part of civil society act in the near and further
future? What consequences it might have for the artistic practice?

The symposium concentrates on the most urgent issues, generated by
this situation. It investigates the role of "cultural politics" in the
functioning of museums and it collects reflections on various
positions in the US and Europe as well as globally under the auspices
of drastic financial and economic changes. It considers critical
artistic approaches and their presence in the museum perceived as a
location of contradictions. Is the museum still able to go beyond
borders of disciplines and to create connecting platforms for various
fields of knowledge? How can a museum nowadays be perceived as an
educational vehicle versus the general public, the schools,
universities and a professional field? What is the future of the
museum within educational politics? Last but not least, the symposium
investigates the museum's role as a dispositif to create new forms and
qualities of public space. Are there any innovative models able to
generate new definitions and developments of new for ms and dynamics
of the open public space?


2.00-3.15p.m.
Panel I: the artist and his/her critical position towards museum practice

Ann Temkin (curator, MOMA, NYC), Laura Hoptman (curator, the New
Museum, NYC), Elisabeth Fiedler (curator, LM Joanneum, Graz), Martin
Prinzhorn (professor, art critic, Vienna), Michael Clegg (artist,
Berlin).

Moderated by Peter Pakesch (artistic director, Kunsthaus Graz/LM Joanneum)

3.45-5.00p.m.
Panel II: the museum education and the development of the public

Maria Lind (director, CCS, Bard College, Annandale-on-Hudson NY),
Eugenie Joo (director of education and public programmes, the New
Museum, NYC), Marco de Michelis (professor, Columbia University, NYC),
Dieter Bogner (the New Museum's board member, museum consultant,
Vienna)

Moderated by Katrin Bucher-Trantow (curator Kunsthaus Graz/LM Joanneum

5.30-6.45p.m.
Panel III: the museum's future perspectives

Lisa Phillips (director, the New Museum, NYC), Peter Pakesch (artistic
director, Kunsthaus Graz/LM Joanneum), Donald Preziosi (professor,
UCLA), Claire Farago (professor, University of Colorado Boulder),
Diana Thater (artist, LA)

Moderated by Adam Budak (curator, Kunsthaus Graz/LM Joanneum)


Cooperation:

Kunsthaus Graz / LM Joanneum
The New Museum, NYC
Austrian Cultural Forum NYC

With the support of the departement for culture at the regional
governement of Styria

CfP: Invisible History of Exhibitions

INVISIBLE HISTORY OF EXHIBITIONS - symposium

21-22 May 2009, Budapest

tranzit.hu-artalways.org project

CALL FOR PAPERS

"Invisible History of Exhibitions", a symposium organized bytranzit.hu (HU) aims at the formation of shared knowledge and discourse on Eastern European art exhibitions from the 1960s until now.The framework of this project is a long-term international collaboration, "art always has its consequences", that focuses on invisible, alternative histories through exhibition history, artists' texts, archives, and conceptual design, which have had restricted international visibility and accessibility so far and thus are often missing from the canonized narratives of contemporary art.

The symposium investigates the history and the current interpretations of the exhibition, as the dominant format of contemporary art production and presentation. "History" in this context is interpreted as a group of constructed narratives based on events that constitute shifts in

the notions of art (art history) and the modes of its presentation (exhibition history). In Eastern Europe progressive art events between 1945 and 1989 could often only happen in the "second

publicity", so they are embedded in the historical conditions of the public sphere. While in western countries mainstream art institution hosted curatorial group exhibitions that constitute the landmarks in the history of exhibitions, in Eastern Europe paradigmatic events

often happened in private flats and off-site spaces outside of official art institutions. Consequently, a different methodology must be introduced to be able to include Eastern-European events in the international discourse of exhibition history.

The symposium presents historical and contemporary case studies describing paradigmatic art events that significantly affected our understanding of exhibitions. Examples of Eastern-European art practices are suggested to be related to such topics of the international theoretical and curatorial discourse as:

* the spatial and temporal nature of the exhibition

* the ephemeral qualities and methodologies of reconstruction and documentation

* the role of the location from site-specificity to institutional critique

* authorship and artistic-, curatorial-, visitor positions

* exhibition as a historical, ideological, or political construction in relation to the transformations of the public sphere

* the collective/unifying concept and representation of Eastern-European art

Together with the symposium we intend to launch an Eastern-European online database of exhibitions. The first items in the database will be the references of the speakers at the conference and in the future the archive will grow by the submissions of other invited and

voluntary contributors.

The language of the symposium is English. Speakers are invited by the organizers and selected from the applications submitted to call below. The papers of the symposium will be published on www.artalways.org 

APPLICATIONS

If you are interested in participating in the symposium with a paper please submit a 200 word abstract.

Please send your proposal to office@tranzitinfo.hu  until 15 MARCH 2009.

concept: Dora Hegyi, Zsuzsa Laszlo, Emese Suvecz

http://www.artalways.org http://www.tranzit.org

Supported by the EU's Culture 2007 Program.

tranzit is a contemporary art initiative supported by Erste Bank Group

Revista Muzeelor

Articol postat pe H-Museum...
Call for papers
The Romanian Journal of Museums (RJM)Theme: Museum ProjectsSubmission deadline: March 1st, 2009
The Romanian Journal of Museums (RJM) invites museum specialists to submitpapers for publication consideration in the first issue of the Journal for2009, dedicated to successful projects developed in museums.
RJM is the only Romanian publication dedicated to all museum specialists andto all types of museums - Art, History, Archeology or Natural History,public or private, national, county's or local. Since 1965, the Journal hasbeen a forum for the specialists, a space of exchanging ideas, of presentingsuccessful projects in museum field, on the national or international level,of debating best practices or the latest museum standards. RJM has beengreeting contributions from all sectors of museum-related work - curatorial,design, conservation and educational programmes.
Among the contributors are Virgil Ştefan Niţulescu, secretary of state inthe Romanian Ministry of Culture and the President of the Romanian NationalCommitee of ICOM, Patrick Greene, who reorganise the Museum of Science andIndustry of Manchester, or Giovanni Pinna, Chairperson of ICOM Italy in2003.
The objective of this issue is to present projects that have been developedin museums and whose results have/had an impact on the museum audience or onthe museum work.
The topics could include:- the impact of the project on developing the audiences- rethinking the permanent exhibition- new approaches in exhibition design- outstanding temporary / travelling exhibitions- original educational programmes and other public programs- reaching out communities- cooperation with other organizations etc.
The paper should be between 10 and 15 pages long (TNR - 12 pt., spacing -1.5lines). Harvard citation system should be used. Author(s) should specifyfull name, institution, address of the institution, email address. Allpictures should be submitted separately, jpeg format, titled fig.no.1,fig.no.2 and so on. Inside the paper, figures' placement should be specifiedas follows: fig.no.1: title, source or other information if the case.
Timeline:Deadline of submission: 1st of March 2009Author notification: 7th of March 2009Final acceptance of paper: 14th of March 2009
Please submit an electronic version of the paper to:Mihaela Murgoci, editor in chief, email: mihaela.murgoci@revistamuzeelor.ro

Muzeul de rame

Împreună cu o seamă impresionantă de lucruri, numele muzeului nu mai stă pe limba fiecăruia în aceeaşi poziţie. Ce putem să spunem cu toţii despre muzeu, astfel încât vreun străin care nu ne ştie, să înţeleagă că vorbim despre acelaşi lucru? Depăşind graniţele, ba chiar şi dacă rămânem între noi, vedem că muzeele nu mai sunt astăzi de-acelaşi fel. Unele au rămas, intr-adevăr aceleaşi sanctuare cu zei de mucava, ascunşi sub legende de manual, câte un pic vulgare prin felul de a înfăţişa piesele expuse. Altele şi mai rău, însă printre ele şi câteva unde pereţii sunt ca paginile cărţii, care se deschid prin citire, prin dezvăluirea noimelor de la rădăcina felurilor de etalare. Oricât de diferite, prin statură, logici de desfăşurare, stare de alterare etc., totuşi despre muzeu mai putem spune că reprezintă un cadru, un loc, -fie!, potrivit expunerii. Dar asta vine aşa bine pentru că ştim deja ce este un muzeu. Cum ar fi, dacă altfel, nu am fi văzut vreun muzeu? Am începe să credem că şi apartamentul e un muzeu, în aceeaşi măsură în care, un raft, un iconostas, un paspartu de tablou, un piept, o coafură sau o ramă, ar fi toate muzee. În adâncime, probabil că şi acestea sunt muzee, iar la rigoare, ba. Să ne mai oprim o dată la „ramă”.
Ramă, muzeu, amândouă cadre. Prima de luat în mână, al doilea de intrat în el, ca să o vezi pe prima, cum închide şi cum deschide alte obiecte din alte lumi. Un fel de Matrioşca. Nu cumva rama şi muzeul folosesc la aceleaşi treburi? Nu sunt ele tava pe care stau fructele zemoase ale curiozităţii? Nu sunt ele cripta lumii vechi şi a lumii care se-nvecheşte, unde revenim mereu cu flori şi lumânări ca să ne aducem aminte şi să întoarcem pe toate părţile cele ce nu mai ştim atât de bine?
In periplurile mele pe picioare prin Bucureşti, el însuşi un muzeu inclasabil, am găsit multe obiecte părăsite, ori pentru futilitatea lor, uzura sau lipsa de spaţiu ori pentru că nu mai sunt îngăduite de lumea de azi, mereu neatentă. Cele mai multe dintre ele erau rame. Câteva cu imagini, câteva goale, toate atinse de trecerea timpurilor. Niciuna intactă şi aproape toate din materiale modeste. Iar imaginile cu atât mai greu de înghiţit: ilustrate kitsch cu temă religioasă, buchete de flori în ulei, naturi moarte cu struguri şi pepeni, nimic să merite. Fapt curios, ramele acestea, transformate mai apoi în excelente suporturi pentru câteva lucrări proprii de pictură, fotografie sau desen, s-au arătat mai tari decît se putea crede. S-a dat peste cap ideea precum că imaginile înrămate se pun în valoare prin rame doar armonioase, mereu mai slabe şi mai modeste faţă de subiectul înrămat. De altfel, daca aţi mers la Luvru, Ermitaj sau măcar la Muzeul Naţional de Artă al României, fără îndoială că aţi remarcat şi lucrări cu rame grele şi aurite, mai potrivite decît unele abia vizibile. Lucrările mai puţin spectaculoase, mai neutre ca impuls, devin mai strălucitoare şi nu se sting, tocmai pentru ramele acelea aurite. Ce-ar spune, în schimb o ramă goală într-un muzeu plin de rame? S-ar putea să fie o chestiune de viaţă şi de moarte. A imaginii.

Bogdan Teodorescu

inspirație

Tell me and I'll forget. Show me and I'll remember. Involve me and I'll understand. (Confucius)

Imagini care lipsesc

Imagini care lipsesc momentan dintr-un muzeu românesc al interbelicului, al vieţii cotidiene, al ţăranului, al Istoriei (mereu cu I mare). Iată că au apărut pe internet.

Revista LIFE şi-a pus arhivele de imagine pe internet. La liber. Iată câteva imagini surprinzătoare (unele apartin unei mari fotografe americane, Margaret Bourke White). Explicaţiile de mai jos aparţin revistei LIFE.

A view of a Rumanian prostitute standing in the doorway of a brothel picking up a customer. Image source

Location:	Romania
Date taken:	1938
Photographer:	John Phillips

Saxons marching in the Co-operative Procession parade and giving the Roman salute. Image source

Location:	Romania
Date taken:	1938
Photographer:	John Phillips

Rumanians in procession, while marching they give the Roman salute. Image source

Location:	Romania
Date taken:	1938
Photographer:	John Phillips

Uniform-clad pupils at the Chisinau School for Girls giving the official salute of the Straga Taree (Straja Țării, n.m.)(Watch of the Country), a compulsory fascistic Rumanian Youth Organization. Image source

Location:	Chisinau, Bessarabia, Romania
Date taken:	February 1940
Photographer:	Margaret Bourke-White

Rumanian orphan boys of Russian & Jewish extraction, eating soup & bread at tables at orphanage. Image source

Location:	Chisinau, Bessarabia, Romania
Date taken:	February 1940
Photographer:	Margaret Bourke-White

Cui ii e frica de Horia Bernea?

Muzeul Ţăranului Român este un muzeu serios. Nu în felul plictisitor-serios ci incitant-serios: te obligă să fi atent, să cauţi, să te întrebi, să te enervezi chiar. După părerea mea, îi lipseşte un strop de umor, de auto-ironie şi de situare în prezent.

Discursul actual al muzeului, discursul lui Bernea e plin de cusururi. Dar ceea ce face special muzeul meu este posibilitatea dialogului şi a contestării. Dacă poţi să vorbeşti coerent despre un alt ţăran decât ţăranul lui Bernea, fă-o!

În ultimii ani, muzeul s-a mai relaxat. Am început să vorbim despre „ţăranul recent“ şi să petrecem seri liniştite la Clubul Ţăranului. Şi mi-e ciudă că acum trebuie să ne încordăm din nou. Pe bune, cui îi e frică de Horia Bernea? Şi, mai ales, de ce?

Dacă ţie nu ţi-e frică, semnează petiţia: 

Cui ii e frica de Horia Bernea?

In urma cu cateva zile s-a incheiat controlul efectuat de o comisie a Ministerului Culturii si Cultelor la Muzeul National al Taranului Roman. In raportul inaintat oficial cu aceasta ocazie conducerii muzeului este formulat explicit „idealul” desfiintarii Muzeului Taranului Roman:

„In conditiile date, ideal ar fi ca, odata cu definitivarea lucrarilor de consolidare a cladirii, muzeul sa fie pregatit cu o expozitie permanenta noua ca tematica, prin care sa fie puse in valoare si alte obiecte din patrimoniul extrem de valoros, de aproape 90000 de bunuri culturale mobile, al muzeului si, bineinteles, cu alt mobilier pentru expunere” (mobilier conceput de Horia Bernea special pentru aceasta expunere si in conformitate cu stilul acesteia – n.n.).

Urmeaza o serie intreaga de alte recomandari ferme de desfiintare, de la Clubul Taranului la Targul Taranului, care „prezinta riscul ca toate manifestarile culturale initiate in curtea muzeului sa vireze spre derizoriu”.

Consideram acest act oficial al Ministerului Culturii si Cultelor nu numai un afront la adresa unei institutii culturale care a obtinut cea mai mare recunoastere internationala in domeniul sau de activitate, dar si o amenintare directa a insasi existentei muzeului in forma sa actuala, care este aceea care l-a facut faimos in tara si strainatate si singura pe care o acceptam ca legitima.

Aceasta situatie este cu atat mai grava cu cat ea repeta incercarea de acum patru ani de dezmembrare a discursului muzeal al intemeietorului muzeului, pictorul Horia Bernea. Se pare ca „erezia” pe care o reprezinta muzeul nostru in peisajul cultural romanesc deranjeaza in continuare – ba chiar tot mai mult – o categorie semidocta de „preoti ai patrimoniului”, care traieste cu si din amintirea nemarturisita a Cantarii Romaniei si pentru care muzeul ar fi un loc ideal daca n-ar exista publicul.

Museological Review, 'Cultural Property: Ownership, Restitution and Retention and its Impact on Museum Collections, their Care, Display and Interpre

tation

Issue 14

The Museological Review, edited by the PhD students of the Department of Museum Studies based at the University of Leicester, has launched an annual online journal. It is a forum for students and practitioners to share and debate innovative perspectives on museums and publishes original research in the field of museum studies and allied subject areas such as cultural studies, archaeology, conservation science, architecture, art history and social sciences, from a range of multi-disciplinary perspectives. We are seeking contributors from the international research community, to share experimental and creative ideas to cultivate debate and enhance museum practice. We actively encourage new thinking with the aim that the Museological Review will share experimental research and creative ideas within a constructive environment.
This issue will focus on the ownership, restitution and retention of cultural property and it's impact on museum collections; which includes related issues of care and conservation, display, exhibition, interpretation and visitor reception, as well as cultural diversity, representation and exclusion.

We invite abstracts, of no more than 300 words in length, for papers in English that explore these issues. The Museological Review is targeted towards PhD students from all over the world, but we would also welcome contributions from other researchers and professionals.

Please send an abstract of your proposed paper – along with a 100-word biography describing your current area of research or position of employment - by email to the Editors (cj36@leicester.ac.uk), or by post to the address given below, by February 1st, 2009. Please remember to include your email address and/or contact details as well as details of your institutional affiliation, if applicable. Successful contributors will be notified by email before March 1st, 2009 and final papers are due September 30th, 2009. All abstracts submitted will be subject to a rigorous selection process to maintain academic quality. We regret that we will be unable to accept all abstracts submitted.
The Editors, Museological ReviewDepartment of Museum StudiesUniversity of Leicester105, Princess Road EastLEICESTER, UKLE1 7LGE-mail:

La ce bun o expozitie?

De pe H-Museum... o conferinta la care mi-ar fi placut sa pot merge. E organizata de Max Planck Research Network History of Scientific Objects si Deutsches Museum. Are loc la Munchen, 27/28 November, 2008
Organizatorii sunt Helmuth Trischler, Christian Sichau, Susanne
Pickert; Deutsches Museum.

Sa vedem ce spun ei:  No exhibition without scholarship: Object based studies and the exploration of the cultural context of the object are prerequisites for the intelligible
showing. However, exhibitions do more than merely visualize the results of
research. They have the potential of stimulating scholarship and generating
knowledge by posing new research questions.
How can researchers take advantage of this opportunity? In which way can
scholarly arguments be translated into spatial arrangement and at the same
time kept serviceable for reading and citing by later recipients? What might
the results of the scholarly examination of an exhibition look like?
Unlike for printed texts, the traditional publication media of scholarship,
common standards of terminology and argumentation for exhibitions have yet
to emerge. What exactly is the role of the objects on display? Recent
history of science and technology has intensively interrogated the epistemic
quality of these material sources of research.
Yet how do the objects unfold their properties in being staged for
exhibition purposes?The conference will bring together exhibition makers, museum experts, designers, artists, experts in cultural studies and historians of science and technology to engage in a discussion about their experiences and expectations regarding the exhibition as product and generator of scholarship.

Conference talks will be given in English. If you would like to attend,

please send a short e-mail to Susanne Pickert,  s.pickert@deutsches-museum.de

(Selectez cateva titluri de prezentari din program):

I: What is this thing called exhibition? Reflections on object, text and space:Helmuth Trischler, Christian Sichau, Susanne Pickert(Munich) 

Ulrich Raulff (Marbach)

Old answers, new questions: What do exhibitions really produce?

Jochen Brüning (Berlin)

Exhibitions vs. publications. On scientific achievements and their

evaluation

Martha Fleming (Copenhagen/London)

Thinking through objects

II: Stories on display. What and how do we see in exhibitions?

Uwe W. Brückner (Stuttgart): Scenography – opera as model for integrative design

Stefan Iglhaut (Berlin):Story telling and scenography: Strategies of science communication in

exhibitions

III: History of science, objects, exhibitions: Interrelations, transitions,

transformations

Hans-Jörg Rheinberger (Berlin)

Making visible. Visualization in the sciences – and in exhibitions?

Ulrich Großmann (Nuremberg)

The Challenge of Objects - CIHA Congress 2012. The object in the focus of

arthistorical studies

Thomas Söderqvist (Copenhagen)

Do things talk?

IV: More than history of science?! Exhibitions, research, and the public

Volker Mosbrugger (Frankfurt/M.)

Natural history research and exhibitions – a hermeneutical cycle

Robert Bud (London)

Power, belief and trust: a context for scholarly priorities in the history

of science

Ad Maas (Leiden)

Tearing down the altar. A new view of displaying scientific instruments in

Museum Boerhaave

V: Making exhibitions: Concepts, constraints, critiques

Jürgen Renn (Berlin)

Exhibitions as history of science in action

Walter Hauser (Munich)

Artefacts, visuals and topography as evidence: Working on an exhibition on

nano- and biotechnology

Thomas Schnalke (Berlin)

Arguing with objects. The exhibition as a scientific format of publication

Despre spatiul potential si joc

In psihanaliza exista o teorie despre spatiul potential (a lui Winnicott), care mie mi s-a parut ca se poate aplica acelor muzee speciale (care ne plac), pe care le-am vazut sau doar imaginat...muzeelor antidot la muzeul clasic.

Spatiul potential e un spatiu liminal intre lumea interioara (a fanteziei) si realitate. Un spatiu care este vizibil in special la copii in faza in cere "incep sa fie", adica sa se joace cu obiectele din jurul lor, sa se inventeze, cunoasca pe ei insine. In acel moment, spune Winnicott, ei nu mai traiesc nici in lumea lor interioara (a fanteziei), dar nici in cea pe care noi o numim reala (a obiectelor si oamenilor din jur).  Fantezie, spune Winnicott, nu e sinonima cu imaginatia sau creativitatea, ci este: the biologically determined psychological representation of instinct.

Ce intra in acest spatiu potential?

Pai jocul.

Experimantarea. Si ceea ce Winnicott mai numeste "area of transitional phenomena", "area of creativity", "the dream space", "tehnic analytic space", "area of cultural experience".

Tot ce este intre externul -real si internul-fanteziei, tot ceea ce cream cu totii atunci cand ne experimentam prin joc visele cu ochii deschisi.  

Eu una m-am jucat de multe ori de-a cantareata. Stateam cu orele in fata oglinzii si vorbeam ca in fata unei mari audiente, sau cantam pe o scena fiind. Cantecele, erau de cele mai multe ori, productie proprie.  Vise cu ochii deschisi cred ca avem cu totii si azi...sau poate am avut pana de curand. Ce n-as vrea sa fiu acum nu stiu unde, sa pot primi slujba aia... si sa fac asta si asta... . Casa in care ma voi muta va arata asa... Si bucuria cea mai mare vine nu atunci cand realitatea chiar devine ce-ai visat, dar cand incepi sa iti urmaresti visele cu ochii deschisi, jocurile de-a... si vezi ca se poate, ca da, si tu poti cu puterea dorintelor si jocurilor izvorate din tine, da o anumita consistenta realitatatii. 

Bun,

acum ce are asta cu muzeele?

Pai mare parte din muzeele pe care le stim cu totii sunt spatii deosebit de serioase si atoase, cum spuneam in proclamatie. Spatii ale unor discursuri ale unei realitati brute, dure, serioase. De parca n-ar lucra cu obiecte frumoase sau interesante?!

Doar cateva reusesc sa se scuture de ... seriozitate si sa fie "vii" (spun MTR-istii) adica sa experimenteze, sa se joace serios, creativ (asa cum fac si copiii, si noi in fata oglinzii): cu ideea de muzeu, cu noi vizitatorii, cu ele insele.

Exista cateva care, dupa parerea mea, sunt muzee ale spatiului potential: Museum of Jourassic Technology si ultimele doua camere din stanga de la parterul MTR. Intra, dincolo de usa incepe timpul!

Ele sunt mai mult decat spatii interactive in care vizitatorul se poate juca de-a x sau y. Sunt muzee dialogice, liminale, care leaga lumea noastra interioara a fanteziei de cea a realitatii, sunt locuri care ne tin suspendati intre acestea doua. 

Intrebarea si provocarea e: simtiti si voi ca muzeele astea sunt antidot la muzeul serios?

Le simtiti potentialitatea destabilizatoare, jucausa?

Si daca da, ce e de facut cu asta?

Muzeul jocului si al copilariei

Ati auzit sau vazut muzee ale copilariei sau ale jucariilor?

In marile orase ale lumii exista cel putin cate unul. Eu am vizitat Museum of Childhood la Londra (care e parte - nu fizica- din institutia Tate Museum) si am ramas impresionata de bucuria si harmalaia din jur. Zeci de copii la ora aia din zi se uitau la tot felul de vitrine, se inghesuiau sa cumpere flecustete de la magazinul din hol, alergau pe scari spre disperarea parintilor sau a invatatorilor/ profesorilor, mancau si vorbeau in acelasi timp la mesele destinate pauzei lor de pranz.  Sunt lucruri care mi-au placut si altele care nu. Oricum, nu pot sa nu spun ca muzeul asta era o treaba destul de serioasa, cu vitrine si jucarii organizate tematic (jucarii din lemn/ jucarii din teatrul de papusi/ jucarii care vorbesc despre spatiul cosmic etc) sau zonal (Africa, Europa, Asia...). Parea un muzeu destinat educarii copiilor pe post de copii care au constiinta situarii lor in spatiu si timp, a trecutului, istoriei Imperiului Britanic, etc. Pe alocuri, in niste colturi mai vedeai cate o instalatie - joc de care puteai trage,si ei da, trageau!!! apasa pe butoane, dansa in ea, sau da cu pumnul. La asta se rezuma interactivitatea si jocul!

Cred ca as tremura de placere sa pot participa la facerea unui astfel de muzeu. Dar nu o facere grabita! Ci una care sa dureze cel putin cativa ani, sa fie un proces, nu o ... cum se zice, treaba de mantuiala, improvizatie.

Daca stau bine sa ma gandesc, orice muzeu as face eu, chiar si pentru oamani mari, as vrea intr-un fel sa semene cu unul al copilariei. Adica sa fie un spatiu in care noi cei ce-l pasim ne reinventam, imaginam, jucam (serios sau nu). Camera Timpului din MTR e un astfel de loc.E ultima de la parter, cum intri pe stanga. Cred ca poate foarte bine sa fie parte si din Muzeul Copilariei, si din unul pentru oameni mari (asa cum este). Ati vazut ce scrie pe usa?

Intra, dincolo de usa incepe timpul!

Ce-ai simtit prima oara cand ai pus mana pa clanta si ai tras usa ca sa vezi ce e dincolo?

Pe mine m-a luat cu fiori. Adica cum vine asta: intra!? Adica unde, si de ce eu, si de ce vorbeste asa cu mine, si cine?

Si daca intri o sa vezi. Fiecare vede in felul lui. Eu am vazut peretii pictati in anotimpuri, dar nu oricum, ci asa cum imi imaginam/desenam/recitam eu anotimpurile in gradinita sau primii ani din scoala generala. 

Si calutul ala de plastic, ce-i cu el?

Uite, Roland Bartes in Mythologies are un articol despre jucarii. Zice el ca jucariile francezilor prefigureaza lumea adultilor. Adica sunt jucarii cu soldati, masini, motociclete, postasi... Exista papusi care urineaza, altele care se macheaza si-si schimba toaletele, precum cucoanele, altele care gatesc si au cratite precum mamele gospodine. Zice Barthes, cu aceste jucarii copilul nu poate sa se imagineze decat ca posesor al lor, folositor al lor, nu demiurg/creator. El nu inventeaza lumea, ci doar o foloseste. Si de aici, cica si jocul e mai putinaventuros, bucuros, minunat. (cum era lumea copilariei la gura sobei, ce povesti se spuneau si ascultau acolo?)

Si mai spune el, ca nici macar materialitatea obiectelor jucarii nu mai e cum a fost o data. Plastice septice si nezornaitoare. Cand folosesti un calut de plastic nu mai tropaie ca un calut de lemn sau de tinichea. Lemnul, lemnul, spune el are poiezie (!), umanitatea atingerii si tot asa...

Haideti sa ne gandim. Daca voi ati fi din nou copii - si intr-un fel mai sunteti - , ce v-ar placea sa gasiti intr-un astfel de muzeu?