Musée du Quai Branly, instituţia muzeală şi interculturalitatea

Cu fericita ocazie a unui examen (şi nu numai, pentru că ,,păşisem’’ şi înainte pe acolo) am vizitat MUZEUL antropologic (cred că merită totuşi acest apelativ…hmmm…discutabil) Quai Branly din Paris, denumit şi Muzeul Artelor Primare (şi nu ,,Primitive’’ !!!). Cu aceeşi fericită ocazie am şi scris o mică-mică lucrare, pe care o redau mai jos în (semi) integralitate, şi (aproape) fără calcuri lingvistice…vine primăvara, merg să observ specia umană în mediul său contemporano – natural, asfaltul. Lectură placută !

Muzeul Quai Branly a suscitat polemici aprinse încă de la inaugurarea sa din 2006. Multe critici sunt bazate pe faptul că acest muzeu pune în evidenţă trecutul colonial al Franţei prin expunerea în colecţia permanentă a unui număr mare de obiecte care au fost ,,recuperate’’ în acea perioadă. Deşi faptul este real, acest aspect nu alterează, în sine, semnificaţia iniţială a acestor obiecte. Dar există alte elemente care dăunează înţelegerii semnificaţiei obiectelor.

Primul semn de întrebare face referire la însuşi numele muzeului : Muzeul Artelor Primare. Acest nume face implicit faptul că obiectele expuse au fost create ca opere de artă, dar acest fapt nu este, în majoritatea cazurilor, deloc adevărat. Deşi aceste obiecte au într-adevăr o valoare estetică incontestabilă, a sugera că funcţia lor primară er auna estetică reprezintă o trunchiere a realităţii. Făcând referire la funcţia obiectelor ajungem la definiţia deculturaţiei în viziunea etnopsihiatrul Georges Devereux [născut în Lugoj sub numele György Dobó de altfel !] : ,,Înţeleg prin deculturaţia unui element cultural procesul prin care acest element este ,,jumulit’’ de sensul pe care în are în cultura de origine. Astfel, dacă folosesc o vioară pe post de lemn de foc, o deculturalizez.’’.

Publicul Muzeului Quai Branly nu are întotdeauna instrumentele necesare înţelegerii utilizării iniţiale a obiectelor pe care le vede. Să citeşti ,,stâlp funerar’’ sau ,,mască dogon’’ nu înseamnă mare lucru şi nu are acelaşi impact vizual cu felul în care sunt ,,amenajate’’ vitrinele cu obiecte...se sugerează din nou că este vorba de o expoziţie artistică, şi nu de obiecte care au cu totul altă semnificaţie în cultura lor de origine decât semnificaţia pe care le-o ,,lipim’’ noi.

Într-un articol publicat în revista French Politics, Culture and Society[1], profesorul Herman Lebovics de la State University New Zork subliniază (şi) problemele de traducere: faptul că o parte a colecţiei permanente se numeşte Moştenirea africană (African Heritage) în engleză şi Americile Negre (Les Amériques Noires) în franceză nu sugerează aceleaşi implicaţii.

Nu sunt nici prima nici ultima care subliniază dispunerea scenografică exoticizantă de la Musée du Quai Branly. Ar fi totuşi util să ne punem întrebări şi asupra părţilor bune ale colecţiei. Deşi obiectele sunt scoase din context, se poate totuşi păstra vreo formă de aculturaţie ? După cum afirmă Herskovits, Linton şi Redfield, ,,aculturaţia reprezintă ansamblul de fenomene care rezultă dintr-un contact continuu şi direct între grupuri de indivizi provenind din culturi diferite şi care determină schimbări în modelul cultural iniţial al unui sau al ambelor grupuri’’[2]. Dacă e să ne raportăm la această definiţie, este imposibil să vorbim de aculturaţie în cazul acestui muzeu, şi de altfel în cazul oricărui muzeu în general, deoarece nu există contact între culturile grupurilor în prezenţă (sau mai degrabă în absenţă). Totuşi, dacă aplicăm definiţia într-un sens mai larg, se poate ajunge la un fel de ,,aculturaţie unilaterală’’, deoarece se produce (sau cel puţin sper că se produce) o conştientizare culturală, şi modelele comportamentale ale unei părţi a publicului se modifică în urma vizitei la Musée du Quai Branly.

Trecând de la acest exemplu la contextul mai larg al spaţiului muzeal şi instituţional pus în legătură cu interculturalitatea, trebuie să începem prin a sublinia faptul că în majoritatea cazurilor decizia de a construi, modifica sau subvenţiona un anumit spaţiu muzeal reprezintă o decizie politică, economică sau ambele.

Cum Statul (prin diferitele sale forme de reprezentare) este cel care decide de facto orientările de urmat pentru a menţine ceea ce se numeşte ,,coeziunea socială’’ [amintesc că mă refer a exemplul Franţei, în primul rând, dar nu numai], Statul va dori să prezinte o versiune oficială, unificatoare şi unică asupra temelor delicate, mai ales istoria, antropologia culturală şi alte aspecte care pot fi, în anumite cazuri, ,,deranjante’’. În consecinţă, în majoritatea cazurilor un spaţiu muzeal riscă să devină o sursă de polemică, cu atât mai mult Statul va încerca să-şi impună punctul de vedere. Putem presupune că în cazul Muzeului Quai Branly Statul a încercat să joace cartea neutralităţii şi esteticii artistice, dar rezultatul a fost contrar intenţiei.

Mă întreb dacă există muzee în care interculturalitatea este cu adevărat posibilă. Ceea ce vedem ne comunică informaţii care, în cazurile fericite, duc la ceea ce numeam ,,aculturaţie unilaterală’’ ; dar aceasta va rămâne întotdeauna unilaterală şi incompletă, pentru că în câteva ore nu vom reuşi să ,,privim’’ altfel decât tot prin prisma propriei culturi. După cum arăta Malinowski (şi se pare că avea dreptate, deşi unii l-ar putea invoca pe Augé şi teoria non-locurilor drept contra-argument), nimic nu poate înlocui observaţia participantă şi experienţa de teren.

---

[1] French Politics, Culture and Society, Vol 24, Nr 3, 2006, pg 96 – 110.

[2] Definiţie prezentată în Memorandum for the Study of Acculturation (1936).

Bibliografie – în diverse limbi :

• Augé, Marc (1992) Non-lieux, introduction à une anthropologie de la surmodernité Editions du Seuil : Paris / (1995) Non-places – introduction to an anthropology of supermodernity Bookmarque Ltd : Croydon.
• Clastres, Pierre De l’Ethnocide în L’Homme, iulie-dec 1974, XIV (3-4), copyright : Universalia, Encyclopaedia Universalis.
• Curs Anthropologie Intercuturelle – prof. Emmanuelle Savignac, Sorbonne Nouvelle Paris III, 2010-2011.
• Curs Identitate, diversitate, comunicare - prof. Smaranda Vultur, Universitatea de Vest Timişoara, 2009-2010.
• Lebovics, Herman (2006) The Musée du Quai Branly: Art? Actifact? Spectacle! en French Politics, Culture and Society, Vol 24, Nr 3.
• Malinowski, Bronislaw (1922/2002) Argonauts of the Western Pacific Routledge : London.
• Mihăilescu, Vintilă (2009) Antropologie – cinci introduceri Polirom : Iaşi.

Europeana

Europeana e un portal de muzee, arhive, biblioteci europene. vezi Romania si CIMEC
Mi-a placut ca sunt puse la un loc o groaza de lucruri interesante despre muzee si nu numai.

Gold and My cocaine museum

My Cocaine Museum e o carte care vorbeste despre un gand. despre un : Ce ar fi daca... Daca am putea intelege ca in spatele obiectelor de aur care exista in marile muzee ale lumii este mult pamant si oboseala si apa si truda si iar apa si saracie si alcool si ... frunze de coca. Da, frunze de coca mestecate in coltul gurii, ca sa ma treaca oboseala si tot restul. Cartea asta este un altfel de carte de antropologie. O  etnografie pe care o citesti cu sufletul la gura pentru ca e in primul rand despre oameni, cu nume, cu povesti personale, istorii de viata. In Nordul Columbiei sunt oameni care muncesc cu zilele pentru un gram de aur. Aur pe care il vand imediat la magazinul din colt, pe un cantar in care de cealalta parte a balantei sta un bob - un bob de porumb. Primesc putini bani, sau mai degraba putina mancare.

Cat aur ai gasit azi?
Un gram.
Raspunsul e invariabil.
Chiar daca uneori au gasit mai mult sau mai putin. Superstitii. E multa invidie si ura si vraji de mana…

Soare, caldura, stat degeaba (decat munca ca sa muncesti, mai bine stai), sunet de muzica in surdina undeva la umbra si racoare, gust de fruze de coca mestecate intr-un colt de gura… Asta e! Ploaie...
despre water in water,
Julio arboleda’s stone,
Diging,
Mines,
“Paramilitary lover”,
Bocanegra si povestea teribila cu omul care a stat nu mai stiu cati ani in inchisoarea iaia renumita pentru ca a violat o femeie, apoi pentru ca ea l-a turnat politiei, omul s-a intors si …
im - ha!

Cica muzeul asta (My cocaine museum) ar avea un prototip - pe faimosul si extraordinarul Gold Museum care chiar exista in centrul Bogotei, cum urci la etajul 2 In Banca Republicii.

Ca sa scrie My Cocaine Museum Michael Taussig a petrecut cativa ani in Columbia si pe valea raului Timbiqui. Cartea a aparut in 2006. El si-a inceput cercetarea in 1969 si spune ca de atunci a mers acolo in fiecare an.

p. X: “To walk through the Gold Museum is to become vaguely conscious of how for millennia the mistery of Gold has through myth and stories sustained the basis of money worldwide. But one story is missing. The museum is silent as to the fact that for more than three centuries of Spanish occupation that the colony stood for and depended upon was the labour of slaves from Africa in the gold mines. Indeed, this gold, along with the silver from Mexico and Peru, was what primed the pump of the capitalist takeoff in Europe, its primitive accumulation. (…) It seems so monstruously unjust, this denial, so limited and mean a vision incapable of imagining what it was like diving for gold in the wild coastal rivers, moving boulders with your bare hands, standing barefoot in mud and rain day after day, so unable to even tip your hat to the brutal labor people still perform today alongside the spirits of their parents and grandparents and of all the generations that before them had dug out the countr’s wealth. (…) The Gold Museum is also silent about the fact that if it was gold that determined the political economy of the colony, it is cocaine – or rather US prohibition of it – that shapes the country today. Not to talk about cocaine, not to display it, is to continue with the same denial of reality that the museum practices in relation to slavery. Like gold, cocaine is imbued with violence and greed, glitter that reeks transgression. What’s more, cocaine has roots in prehistory too.

(((…)))

p. XiX: But I am not that interested in museums. I find them dead and even hostile places, created for a bored bourgeoisie bereft of life and experience. What I am interested in is the life of gold and the life of cocaine where one is dying and the other is taking off (…) What interests me and I hope you too (…) is to combine a history of things with a history of people forced by slavery to find their way through these things. What things? Heat and rain, forests and rivers, stones and swamps, colour and islands – those sort of things – and especially the miasma emanating from the swamp.(…)

si dupa ce a terminat de scris cartea Taussig spune
p. 315. scriind cartea asta am sperat ca voi trezi la viata toti cei 38 de mii 500 de zei si o data cu ei, se vor sparge vitrinele.
“This is my magic and this is why we write and why we write strange apotropaic texts like My Cocaine Museum made of spells, hundreds and thousands of spells, intended to break the catastrophic spell of things, starting with the smashing of vitrines whose sole purpose is to upload the view that you are you and over there is there and here you are – looking at captured objects, from the outside. But now, no more! (…) Ghosts and gods peel back the money, back into mud, then stone – hundreds and thousands and millions of white and orange stones like eggs flowing yolk by the riverbanks all over Columbia where kids tumbling home from school in the midday heat make the stones make their jigger-jigger music, grumbling yet happy like the mad wail of the bells crying out for the dead all day long and longer still ringing in your years.”

CONF: The Museum as laboratory, catalist, forum

International Symposium

The "Principle of the Museum"

The Museum as laboratory, catalyst, forum
University of Bonn

February 11-12, 2011


"The museum might indeed become a place of interdisciplinary activity." -

Joseph Beuys (1980)


In times of changing demands, shifting challenges and high expectations

faced by universities and museums, experts will try to take stock of the

current situation in Bonn on 11–12 February 2011. In a comparative approach

between the concepts of "the museum of art" and / vs. "the museum of

cultures", the different actors and disciplines will question their own ways

to analyse and perform theory and practice of collecting and exhibiting.

As suspected by Joseph Beuys, "the museum" is supposed to become a place for

"a permanent conference". Our purpose is to reflect the museum's roles,

functions and practice in a shared self-questioning of all involved agents

and actors, i.e. scholars, managers and consumers. Beyond discussions about

a "boom", "reform" or "crisis of museums", the focus of our symposium is on

the present situation: in particular the collaboration of the art histories

of the museums and of the universities, the histories of culture,

ethnographies and ethnologies as well as museology and museum practice,

which become increasingly alienated from each other, deserve our interest.

The role and functions of the museum and the university, as well as their

manner of interaction, have to be redefined in the current shift of

challenges and expectations. The scientific cartography and the social

determinations / functions of the museum need to be revised, for example in

terms of education, training and "edutainment". While museum studies

experience a boom, in particular within the field of cultural sciences, and

history of art becomes increasingly involved in the history of museums and

collection - in a kind of trendy "museological turn" - the real museum

scene suffers from drastic watersheds and changes.

Museums, modernity, history of art and ethnology evolved both materially and

epistemologically in simultaneous and complex mutual interdependencies.

Museums are eminent "agencies of modernity" reflecting the social status and

the roles of art and sciences of their time. Within the context of the

present revision of traditional paradigms of western thinking and of the

upcoming reorganisation of our cartographies of knowledge, museum displays

and performances can be regarded as a catalyst for a theory of science and

society – and their practice. Challenges, functions and perspectives of

one’s own thinking and actions have to be reconsidered. This specifically

affects the disciplines of history of art and ethnology, since they are

agents of the indigenisation and commercialisation of their objects and

subjects. In Bonn, both protagonists and representatives of production,

distribution and reception of matters of "art and culture" will work

together to draw a current balance and to develop new perspectives.



The symposium will be held in German and English.

It is free and public.



Organized by Prof. Dr. Anne-Marie Bonnet, Prof. Dr. Karoline Noack, Prof.

Dr. Paul Geyer



Contact:

Jana Baumann M.A.

Research Project 'Prinzip Museum'

Department of History of Art, University of Bonn

prinzipmuseum@uni-bonn.de

www.khi.uni-bonn.de

Cum (aproape nu) am văzut expoziţia Larry Clark la Paris

31 decembrie 2010 – între revederea cu prieteni dragi si cumpărăturile repezite de la alimentara (sau să-i zic supermaketul?) din colţ, am decis să trag o fugă până la muzeul de artă modernă al oraşului Paris (http://mam.paris.fr/), să văd şi eu expoziţia foto Larry Clark. Gândul mă bântuia de multă vreme, pe de-o parte pentru că mă interesează punctul de vedere al acestui fotograf social (dixit eu), pe de altă parte pentru că expoziţia era interzisă celor sub 18 ani pe motiv că fotografiile prezintă tineri goi (vai ! cei sub 18 ani nu au, cu siguranţă, nici o altă metodă de a vedea tineri goi !!) şi pe deasupra drogaţi (idem cu paranteza precedentă). Bonus: unele poze au tentă pedofilică – păi atunci să interzicem expoziţia şi celor PESTE 18 ani, ca nu cumva să se gasească printre ei niscaiva pedofili.

Aşadar mă duc la muzeu, dar ce să vezi, era coadă! Coadă la artă! Speriată de perspectiva de a fi prinsă de 2011 într-un asemenea context hiper-cultural (am fost prinsă până la urmă într-un context hiper-proletar, în metrou), am decis să revin cu altă fericită ocazie.

2 ianuarie 2011 – mă întorc la muzeu. Fiind ultima zi de Larry Clark eram hotărâtă să fac faţă cozii. Se pare că la fel de hotărâţi au fost mulţi alţii, deoarece coada era lungă cât strada...dar am rezistat eroic timp de 50 de minute – le-am petrecut meditând profund asupra motivelor care determină nişte oameni de diverse naţionalităţi să aştepte în frig pentru a intra într-un muzeu: ce fel de iluminare cred ei că îi aşteaptă acolo, de sunt dispuşi să rişte o gripă zdravănă? N-am ajuns la o concluzie clară, a se discuta...

Intrând în universul Larry Clark-ian mi-am dat seama că într-adevăr expoziţia fusese interzisă aiurea minorilor şi pedofililor (se găsesc suficiente imagini cu fotografiile lui Larry Clark pe net, pentru o idee mai clară asupra a ceea ce face el, câţi ani are, etc). Pe de-o parte pentru că tinerii trebuie să vadă că poate nu e o idee bună să bage într-înşii droguri până la pierderea totală a oricărui control. Dacă pe urmă dânşii, tinerii, decid că aşa e bine pentru ei, asta e treaba lor, dar măcar să fie în cunoştinţă de cauză. Pe de altă parte cunoştinţele mele minime despre pedofili mă fac să cred că acestora le plac copiii pentru că sunt puri şi inocenţi, iar în opera lui Larry Clark nu vedem aşa ceva.

Tocmai acest fapt mi s-a părut interesant, ba chiar impresionant: absenţa aproape totală a candorii copilăreşti/adolescentine. Tinerii din poze nu mai erau, demult, copii, chiar dacă unii nu aveau mai mult de 13 ani. Nici măcar adolescenţi nu prea erau....poate un fel de struţo-cămilă, undeva între adult şi epavă. Poate mă înşel, poate mesajul expoziţiei era unul de speranţă, iată, viaţa e mai puternică decât orice. La urma urmei de unde să ştiu ce se petrecea în minţile şi sufletele lor, poate erau fericiţi, iubeau, râdeau...Dar ceea ce m-a zguduit a fost lipsa unei şanse de a fi altfel - mai buni sau mai răi - decât au fost născuţi să fie...mi s-a părut că aceşti oameni au fost „semănaţi” în viaţă aşa cum semeni pe câmp: arunci cu grăunţe în dreapta şi stânga, şi fiecare grăunţă nimereşte pe undeva (în fine, tehnica de a semăna propusă de mine poate fi contestată din punct de vedere tehnic...). Cred că majoritatea celor din pozele lui Larry Clark au fost privaţi de dreptul, şi mai ales de mijloacele, de a alege.

Din punct de vedere muzeo-scenic nu mi-a plăcut faptul că fotografiile mai mici erau atât de înghesuite una în alta încât nu mai reuşeai să vezi pozele în unicitatea lor, ci rămâneai cu impresia unei aglomerări neclare de imagini. Şi din nou, lumina - se pare că am probleme cu luminile prin muzee şi galerii. Dacă am apreciat faptul că ramele fotografiilor erau simple, ca să nu se piardă conţinutul în ambalaj, ei bine cred că o mai mare atenţie tehnică acordată iluminării ar fi crescut valoarea estetică a punerii în scenă.

PS: fotografia reprezintă afişul expoziţiei. Tânărul din imagine este Jonathan Velasquez, pe care Larry Clark l-a fotografiat pe parcursul a mai multor ani.

Spațiul modernității românești

Recenzia asta de expoziție a fost anunțată încă de miercuri. Încep prin câteva întrebări: Ce expoziții altfel decât de artă ați vizitat pentru ultima oară? Merită să vezi expoziții? Ce te aștepți să primești și ce capeți până la urmă?

Vă întreb toate astea pentru că multe din expozițiile pe care le-am văzut în ultimul timp în România îmi par doar o adunătură de obiecte. Nedocumentate sau ne traduse prin text și imagine, eforturile de strângere și realizare se pierd pe drum și cu ele parcă se pierde și ideea...care poate că ar fi fost... într-un fel! Expoziția apare ca un gen desuet, ieftin și un pic boem de a propaga un sfert de idée. Poate că la început proiectul în mintea curatorilor ar fi avut form aunei idei întregi, cu ceva provocare, dar, din lipsă de fonduri, de oameni, timp, documentare expozițiile se pierd pe drum...

Cu totul altfel stă treaba în cazul unei expoziții pe care am remarcat-o de curând și care a fost vernisată pe 23 Noiembrie în Sala Oaspeţi a Muzeului Ţăranului Român. Spatiul Modernității Românești 1906-1947, realizată de Fundația pentru Arhitectură și Urbanism SIMETRIA și Ordinul Arhitecţilor din România în colaborare cu o seamă de arhive, biblioteci, muzee și institute de cercetare din România este genul de expoziție pe care Ordinul Arhitecților o realizează o dată la 10 ani. Așa se laudă ei...



Zic “am remarcat”, pentru că am rămas profund impresionată de cât de elaborat și totodată de readus la simplu este conceptul expoziției, de felul ingenius și în același timp practic de simplu de panotare, de tehnologia folosită, fondurile implicate (uite ca se poate si asa ceva!), timpul și energia unei întregi echipe investite în acest proiect expozițional. Bașca, proiectul nu are un curator cum se spune la noi, ci un comisar general de expoziție! De pe site-ul Modernism.ro am aflat că munca de cercetare și realizare a acestui proiect a durat un an și jumătate!

Da, ați văzut bine... un an și jumătate!

Oau. Și se vede! Pe de o parte cât de bine pusă la punct și pieptănată succesiv este această expoziție și cât de puțin sunt marea majoritate a expozițiilor care se fac de obicei în instituțiile culturale din România. Aici, dacă te interesează subiectul, scoți agenda și pixul și te pui pe scris. Eu una am aflat lucruri pe care nu le știam, ci pe care doar le băniam, am făcut conexiuni, m-am minunat. E ca si cand am citit mai multe carti bune la un loc. Aș avea de făcut și niște critici, legate de conținut, dar nu o voi face aici.

Ce anume se poate vedea în expoziție? Mai bine mergeți voi și vedeți. Pe scurt, eu spun doar atât: trei arhitecți și viața lor în tabel, comparat, cu desene de epocă, planuri și construcții realizate. Un context istoric, cultural și artistic al acelor clădiri și proiecte. Tablouri din perioada respectivă, multe fotografii de epocă, colaje de imagini, jurnale de știri sau filme de propagandă pe ecrane instalate în expoziție, multe multe informații din ziare, reviste, arhive, arhive și câteva obiecte pe tema modernitate și tradiție.

Nu-mi mai rămâne să spun decât că artei îi șade tare bine documentată. Pentru cine vrea să afle mai multe, a se vedea Boris Groys. Art Power. Un articol care se numește Documenting art, mi se pare.

Cât timp durează...documentarea

un text despre expoziția Spațiul Modernității Românești 1906 - 1947 care va apărea Joi, 2 decembrie.Oricum azi de 1 decembrie,  muzeul e închis.

Hai – hui prin mintea altora: Wisława Szymborska despre muzee

Oricât mă străduiesc, toamna nu este pentru mine: nu-mi place frigul, nu-mi plac zilele tot mai scurte şi nici copacii tot mai golaşi. Plăcinta cu dovleac e doar o palidă consolare. N-am chef să mă mişc, n-am chef să critic....şi totuşi.

Toate cele de mai sus reprezintă o scuză minunată ca să scriu despre Wisława Szymborska, o fermecătoare doamnă şi poetă din Polonia, care întâmplător a şi „încasat” un Nobel pentru literatură în 1996. Pentru detalii şi fotografii a se utiliza google search – n-am să intru în detalii despre cât este de minunată şi de insuficient cunoscută, deşi asta cred.

Wisława Szymborska s-a preocupat (şi) de tema muzeelor, în orice caz suficient încât să scrie o poezie în care face zob ideea de conservare a obiectelor în ceea ce s-ar aseamăna cu un muzeu al vieţii sociale:

MUSEUM[1]

Here are plates but no appetite.

And wedding rings, but the required love

has been gone now for some three hundred years.

Here’s a fan – where is the maiden’s blush?

Here are swords – where is the ire?

Nor will the lute sound at the twilight hour.

Since eternity was out of stock,

ten thousand aging things have been amassed instead.

The moss – grown guard in golden slumber

props his moustache on the Exhibit Number…

Eight. Metals, clay, and feathers celebrate

their silent triumph over dates.

Only some Egyptian flapper’s silly hairpin giggles.

The crown has outlasted the head.

The hand has lost out to the glove.

The right shoe has defeated the foot.

As for me, I am still alive, you see.

The battle with my dress still rages on.

It struggles, foolish thing, so stubbornly!

Determined to keep living when I’m gone!

N-aş putea spune că sunt de acord cu punctul de vedere (poetic, dar destul de clar) al Wisławei Szymborska. Cred că ,,muzeele cu obiecte” au un loc al lor în spaţiul public, şi mai ales un farmec aparte – farmec care, în treacăt fie spus, poate avea un rol educativ cât se poate de concret, deoarece visarea duce în unele cazuri la acţiune. Dar în acelaşi timp nu pot să nu mă întreb dacă ceea ce merită păstrat poate fi expus într-un muzeu. Tot ce apare într-un muzeu îşi are locul acolo deoarece este încărcat de o anumită semnificaţie pe care i-o dăm în cadrul propriei culturi. Aşadar, veşnica dilemă: expunem pentru alţii, sau ne expunem pentru alţii? Oare merită efortul? A se discuta, de preferinţă la o cană cu vin fiert.

---

[1] Szymborska, Wisława (1998) Poems New and Collected, Hartcourt Inc : US, page 30.

Ce ma enerveaza de fapt

Ce ma enerveaza pe mine la muzee este ca pot fi nespus de autoritare, dirigiste si inevitabil auto-elitiste. Prin ultimul termen inteleg o anumita suveranitate a proprietatii asupra mijloacelor de productie si expresie intelectuala sau culturala, insotita de ingradirea minutioasa si ingenioasa, dar de cele mai multe ori frustranta pentru public, a insasi actului de consum cultural. Reproducerea nesfarsita a acestui mecanism, ca parte a unui sistem mai larg politic, cultural si economic, constrange si educa. In asta consta puterea sociala a muzeelor, ca institutii care 'gandesc' in sensul lui Mary Dauglas. Mai mult, si ceea ce ma intereseaza pe mine aici, acest conservatorism al expunerii nu invita, ci de multe ori obliga la un mult mai periculos conservatorism al receptarii de catre publicul vizitator. Asa cum expunerea nu este niciodata inocenta, nici privirea sau macar simpla plimbare prin muzeu nu este defel. Din fericire, privitul si plimbatul tin de social, asa ca sunt inerent critice.

S-a vorbit mult despre originile si dezvoltarea moderna a muzeelor, ca institutii in primul rand nationale, cu pretentii totalizante si supuse inevitabil diferitelor interese politice ale vremurilor. Nu ma amestec aici, unde problemele sunt mari si serioase. Ma arunc de partea mea a baricadei, adica de aceea a vizitatorului. Nu este important daca vizitatorul este intamplator sau interesat, daca frecventeaza rar sau deloc, si asa mai departe. Nu ma intereseaza nici vreo anumita calitate a acestei vizite, ci in ce raport se afla aceasta cu modul de expunere si implicit cu muzeul insusi. Cat de separate sunt cele doua inocente de care vorbeam mai sus? Cat de autonom este vizitatorul in a-si apropria actul cultural, avand in vedere enorma presiune sociala exercitata de muzeu? Cat de eficient o poate deconstrui pentru a se proteja (de aceasta presiune) si a-si afirma preferintele (in actul de consum)?

Cred ca tensiunea cea mai evidenta intr-o astfel de confruntare apare la granita problematica dintre asteptarile publicului si oferta muzeului. Cred ca este importanta stradania ambilor actori pentru atenuarea acestei tensiuni nu in sensul unor delimitari din ce in ce mai precise ale granitelor, ci din contra in sensul topirii si transgresarii acestora. Cum putem face asta? Spre exemplu, cum putem trece de la criticile sau exaltarile private ale publicului vizitator cu privire la o expozitie la o reala conversatie intre acesta si muzeul insusi? Cu alte cuvinte, care ar fi drumul de la 'mi-a placut' sau 'nu mi-a placut' la 'ce ai vrut sa zici? Si de ce asa?” Evident, fara urecheala.

Incercari de a face muzeul 'mai' social au aparut in ultimii ani, fie inovand, fie reluand idei abandonate in urma cu 30-40 de ani. Astfel au aparut muzee de comunitate, ocupationale, eco-muzee, live museums, sau muzee-atelier. Sau mai simplu, ici-colo, mari si anchilozate institutii muzeale cunosc un succes neasteptat (si inca disputat) al conferintelor si dezbaterilor publice initiate in sprijinul sau completarea ofertei lor culturale, intalniri semi-informale, cafenele literare, artistice sau nu, intalniri de tot soiul, ce sa mai, activitati menite in principiu a-i trage de maneca pe curatori din culise, ori a prelungi anumite expuneri sau discursuri. Eu spun ca se poate face mai mult pentru ca muzeele sa devina cu adevarat sociale. Altfel, practicate doar ca moda, aceste incercari vor trece; iar toate initiativele si pledoariile pentru umanizarea institutiilor pot sfarsi prin a fi si mai eficient integrate (si fals justificate) intr-un nou sistem hegemonic mai nuantat. Iar aici sporul in asuprire este dat exact de aceasta aparenta deschidere care in fapt totalizeaza si exclude.¹

Pe scurt, ca institutii birocratice de stat insarcinate sa 'genereze' sau 'gestioneaze' cultura (in competitie dupa legitimare si resurse), cred ca muzeele ar trebui sa stie ca presteaza in primul rand un serviciu social. Dupa cum publicul vizitator ar trebui sa pretinda ca acest serviciu sa fie intr-adevar livrat. Cultura, sau aroganta accesului la cultura, inaintea modestiei socialului a generat suficiente conflicte doar in epoca moderna a muzeelor. Ar trebui sa le dezbracam de infumurarea culturii inalte pentru a le aduce exact in mijlocul oamenilor, a comunitatii, sau a individului (!) pe care doreste sa-l serveasca. Evident, un asa demers ar fi in conflict cu felul in care statul sustine ceea ce numeste cultura, cu micul ei dopozitar muzeul, actuala sa organizare si functionare, si nu in ultimul rand politicile sale culturale si de prestigiu. In concluzie, atata timp cat statul nu este social, nu are rost sa ne suparam ca muzeul nu este prea prietenos.

Eu cred ca gustul este social (Bourdieu), adica tine de lucruri cum ar fi clasa, educatie si preocupari. Cu cat vor afla si muzeele mai repede acest lucru, cu atat mai mult productiile lor vor fi mai digerabile si conflictele culturale mai putine. Cred ca oamenii s-ar plimba mai liberi prin astfel de proiecte cu adevarat umaniste.

Razvan.

1vezi spre exemplu ceea ce in literatura sociala se numeste deja dictatura ecologista, a corectitudinii politice sau a compasiunii, iar in plan politic criticile aduse regimurilor mult mai radicale atat neo-conservatoare cat si nou-stangiste din spatiul anglo-saxon de la sfarsitul secolului trecut ce au avut la baza inovatii cu pretentii asemanatoare, consolidate in regimurile populare de astazi

Instrumentalizarea memoriei

Un articol interesant despre sondajul ICCMER, instrumentalizarea memoriei şi muzeul comunismului - de Florin Poenaru

http://www.criticatac.ro/2034/nostalgie-pedagogie-umor-sau-despre-a-doua-venire-a-anti-comunismului/#comments

Brâncuşi revisited, sau „Ce e gloria, se resemnează el, doar un pişat de vacă.”

Primul contact cu Brâncuşi: am aproximativ 10 ani, părinţii mă duc la Târgu Jiu să văd Poarta Sărutului, Masa Tăcerii şi Coloana Infinitului. Cel mai mult m-a impresionat, ca să mă exprim cu nuanţe de limbă de lemn, Masa Tăcerii.

Al 2-lea contact: 13-14 ani, cea mai bună prietenă, tocmai întoarsă din vacanţă, îmi întinde 2 talismane simple, din ceramică, să aleg eu care-mi place mai mult. Ea a rămas cu Domnişoara Pogany, eu, dintr-un elan feng shui-istic, încărcat de wishful thinking, am ales Sărutul. Între timp cu prietena respectivă am cam pierdut legătura, în schimb Sărutul lui Brâncuşi îmi atârnă adeseori la gât.

Al 3-lea contact: 16 – 17 ani, eu şi nişte colegi la Paris (schimb şcolar, etc etc etc). Am vizitat Atelierul Brâncuşi, aparţinând administrativ de Centre Georges Pompidou, dar din punct de vedere fizic fiind o micuţă clădire separată, aflată chiar lângă muzeu. Pe esplanada din faţa muzeului lume multă şi colorată cum nu mai văzuse neam de neamul meu (sau mai ştii??). Din frenezia momentului, am rămas totuşi cu o nelămurire: de ce o grămadă de boschetari dormeau sprijiniţi taman pe clădirea lui Brâncuşi??

Între timp am crescut şi am realizat o mică investigaţie: am cercetat influenţa statutului de emigrant asupra vieţii şi creaţiei lui Brâncuşi. Cu siguranţă acest „mic detaliu” a însemnat ceva. Nu am de gând să ma lansez aici în ipoteze, să dezvălui concluzii şi să-mi dau cu părerea despre acest subiect. Cert este că Brâncuşi a devenit un reper al sculpturii pe planeta Pământ. După 1989 statul român, din punct de vedere instituţional, şi-a turnat cenuşă în cap pentru nerecunoaşterea meritelor artistului în...ultimele decenii. În 1951 Brâncuşi a vrut sa-şi doneze opera statului român, dar a fost „tratat cu refuz”, conducătorii de atunci având alte probleme pe cap. Aşadar în 1956 artistul s-a văzut în situaţia de a-şi dona, de voie de nevoie, o mare parte din operă statului francez, acesta fiind mai dibace un pic în recunoaşterea meritelor culturale. După metaforica turnare de cenuşă în creştet statul român a mai avut încă vreo 20 de ani de altele pe cap, încă mai are. Înafară de nişte firave şi uneori jenante tentative de „popularizare în rândul maselor”, Brâncuşi are parte la el acasă de o tăcere infinită. Ei, pe când în Franţa...

Acum câteva săptămâni am vizitat din nou Atelierul Brâncuşi de la Paris, acesta fiind deschis patru ore pe zi, între 14 şi 18 (în treacăt fie spus, un orar tare nepotrivit). De data aceasta atelierul, cu aparatul său de fotografiat, domnişoarele Pogany, Coloanele, uneltele, Săruturile sale, mi s-a părut gol şi trist...ca o casă părăsită. Faptul că exponatele sunt „închise” în cutii uriaşe de sticlă nu ajută la reconstituirea atmosferei unui atelier viu. Pe de altă parte, ce soluţie s-ar putea adopta? Să se plimbe publicul printre sculpturi nepreţuite? Poate. Nici iluminarea nu mi-a plăcut. S-ar putea găsi o soluţie mai naturală, mai firească. Şi nici angajaţii de la intrare, adormiţi şi fără chef. Se pare că această letargie nu a trecut neobservată nici la Centre Pompidou, după cum remarc mai târziu „răsfoindu-le” site-ul şi observând că Atelierul e pus sub lupă anul acesta, pentru a-i sublinia importanţa.

Din păcate se pare că ideea aceasta nu a funcţionat, atelierul având, după cum spuneam, un aer obosit şi mai puţini vizitatori decât în anii anteriori. Ar fi interesant de ştiut cum ar putea fi readus la viaţă acest spaţiu care se doreşte un spaţiu al comunicării, şi în nici un caz o zonă muzeificată – mumificată cum este acum.

Şi acum despre vizitatori – ei puteau fi identificaţi foarte simplu: cei care comentau însufleţit erau de peste tot, cei care tăceau respirând greu şi evitând să se privească erau români. De ce? De ruşine că atelierul nu este în România? Din senzaţia că sunt deposedaţi de „ceva”? În dosarul pedagogic de pe site-ul mai sus menţionat există exact trei rânduri grăbite care atestă că Brâncuşi s-a născut altundeva decât în Franţa, un fapt lipsit de importanţă. Sau? Dacă se vrea ca situaţia să fie puţin (sau mult) mai nuanţată ar fi cazul ca numele Brâncuşi să însemne, în România actuală, ceva mai mult decât „reclamă” înafara graniţelor. Dacă acum o vreme discutam despre oportunitatea unui muzeu al comunismului, al dictaturii sau al cui o mai fi fiind, ar fi oportun cred şi să ne amintim că Brâncuşi a fost înaintea comunismului românesc. Totuşi, nu îndrăznesc să pun problema de „cum ar trebui să arate un muzeu Brâncuşi?” pentru că ar însemna să încep cu sfârşitul. Unul din demersurile iniţiale ar fi ca programa şcolară să explice în cursul orelor de educaţie plastică cine a fost Constantin Brâncuşi şi de ce opera lui este importantă. Dar staţi, nu se mai face educaţie plastică în licee!

PS bibliografic (citatul din titlu):
BUICAN, Alexandru (2007) Brâncuşi. O biografie, Bucureşti: Editura Artemis, pagina 87.

Muzeul din mine, muzeul din tine…

Nu ştiu mare lucru despre muzee. Îmi plac fără să ştiu neapărat de ce – înafară de un motiv evident şi vag, şi anume că mă interesează subiectul muzeului pe care se întâmplă să-l vizitez.

Am reflectat la ideea de muzeu în timp ce împachetam multe lucruri pentru o mare mutare, şi mi-am dat seama că într-un fel fiecare din noi este muzeograf, şi casa noastră este muzeul. Cărăm după noi peste tot câteva cărţi de care nu ne putem lipsi chiar dacă le-am citit de 10 ori şi ştim cu siguranţă că nu le vom mai deschide în anul care urmează...şi totuşi, poate un neiniţiat o să audă câteva pasaje din respectiva carte, pentru că ne place şi...ne reprezintă. Luăm în ultimul colţ rămas liber din poşetă o eşarfă veche, pe care părinţii ne imploră să o aruncăm, pentru că ne aduce aminte de cutare sau cutare eveniment esenţial pentru devenirea noastră. Decorăm pereţii noii locuinţe cu anumite fotografii, într-o anumită ordine, în funcţie de valoarea pe care o au pentru noi (şi am vrea ca musafirii să înţeleagă acest lucru!) persoanele sau locurile din poze.

Aş menţiona că în acelaşi timp suntem, că ne place sau nu, exponate în muzeul vieţii sociale. Unii sunt exemple de „monedă din perioada clasică”, alţii un element bizar, atipic, dar generalizând (urâtă apucătură, de altfel!) ne dăm seama că felul în care ne prezentăm este foarte asemănător, până la un anumit nivel, cu modul de expunere muzeografică. Poate azi nu avem chef să ne punem tocuri sau cravată, dar s-ar putea să „dea bine la public”.

Da, unii mai des, alţii mai rar, cu toţii suntem uneori exponatele şi muzeografii propriei imagini.

Aşadar, ce mi-ar plăcea la un muzeu ideal? În mare, ceea ce mi-ar plăcea să descopăr şi la o persoană pe care tocmai am cunoscut-o, persoană care mi-ar putea fi apropiată într-o zi : un ambalaj clasic/interesant/excentric/şocant/normal, orice, numai vulgar să nu fie; o sinceritate neutră, care vede ideea de „adevăr” ca pe o datorie de onoare, nu ca mijloc de a epata/de a manipula/de a obliga; un vector de stimulare a inteligenţei, şi nu o privire superior-dispreţuitoare („oricum, tu nu poţi să pricepi”) sau superior-complezentă („te ajut eu, găgăuţă, nu-ţi face griji”).

Mai departe, de gustibus.

Gusti şi muzeul social

Dimitrie Gusti se pare că a preluat ideea unui muzeu social de la Frederic le PLay – comisar general al Expoziţiei Universale din 1867 de la Paris, Le Play a amenajat aici un stand cu obiecte utile pentru „a ameliora condiţiile fizice şi morale ale populaţiei.”

Câţi dintre voi nu ati fost în Muzeul Satului? Dar ceea ce e azi acest muzeu, se pare că are foarte puţină legătură cu ce a fost destinat să fie. Povestea spune că, în 1936, Dimitrie Gusti îşi începuse campaniile monografice de vreo 10 ani. Avea echipe de oameni bine pregătiţi pe teren în multe zone din ţară, resurse, informaţie în ce priveşte muzeografia. Cu ocazia Zilelor Bucureştiului, care se organizau de câţiva ani în zona parcurilor de pe lângă lacurile Bucureştiului (lacuri recent asanate) se făceau câte un oraş al piticilor, sau reconstrucţia unei străzi vechi… Aşa apare ideea de a integra acest proiect al muzeului satului în bâlciul mai sus numit. Domnii şi doamnele se puteau plimba prin căsuţele ţăranilor - animate şi ele.
Pe lângă şoseaua Kiseleff, pe un maidan viran plin de bălării – unde fuseseră mai demult nişte grajduri ale lui Marghiloman – Gusti primeşte aprobarea să facă un muzeu al satului românesc - temporar, fireste.

Îl face în două luni, ca pentru noul bâlci ce avea să înceapă. Voia să conţină 3 părţi: Pavilionul central, satul actual, şi satul nou – zis şi satul model. Nu a apucat să le facă decât pe primele două. Şi, o dată ce le-a făcut, acolo le-a lăsat. Că doar nu se putea dărâma o asemenea minunăţie!?
Oricum, ideea de a crea un muzeu al satului viitor vine dintr-un proiect mai vechi al său de modificare a condiţiilor de viaţă ale ţăranilor. Tot de aici şi ideea de muzeu social.

„În principiu, orice „muzeu” nu este – aşa cum greşit întârzie să creadă mulţi – un loc unde se strâng mai mult sau mai puţin sistematic, colecţii de obiecte, alese pentru frumuseţea, raritatea sau caracterul lor de curiozitate sau pitoresc; ci este un mod de a înfăţişa o serie de prelegeri publice, o formă de învăţământ a maselor, prin prezentarea logică a unei serii de idei, expuse cu ajutorul obiectelor. Cu alte cuvinte, un mijloc de pedagogie socială.” – asta înseamnă că ultimul cuvânt în organizarea unui muzeu îl are omul de ştiinţă.” (Stahl, 1981: 361 – Amintiri şi gânduri) Asta spune Stahl, dar se pare că asta credea şi Gusti.
Eu m-aş mai apuca de proiecte de muzeografie socială, dar acum după povestea asta, parcă îmi dau seama că una e să vrei un lucru şi ata e să-ţi iasă - şi cum anume, bien sur.

Monumentul Marmeladei

Ideea de a scrie un text despre expunerea și cunoașterea prin mâncare în muzeu mi-a venit venit de curând. Am aflat că pe undeva, pe lângă Barcelona există un astfel de muzeu unde poți alege să mănânci ca în secolul 16, 17, 18...  Sună apetisant!

Informația cu pricina s-a suprapus peste un articol despre regimul alimentar stalinist, peste brusca amintire a unor rețete de drob din pate - pe care le făcea mama în anii 80 și uite așa am ajuns la comunismul expus și la mâncare. -de ce? pt că treaba cu mâncarea roade. Si pentru ca si mancarea duce la un anume fel de intelegere - mai din stomac- a subiectului.

În 2004, în expoziția Roșu Domestic (Galeria Hag, București) a fost expusă o savarină și biscuiți la vrac dați vizitatorilor să guste. Un vizitator a criticat în barbă că savarina aduce a nostalgie. Savarina și biscuitele au făcut furori și au creat articol de Dilemă. Bananele, portocalele si ciocolata Milka erau suite undeva sus la etaj - acolo nu oricine putea sa ajunga!

În 2006 la Museum of Young Art in Viena, Ioana Popescu a pus la cale o cameră dedicată alimentației în stalinism - în România. Pe jos sala era acoperită cu pânză de americă - alb crem. Pe ea desenate urme de pași. În mijlocul sălii, de altfel complet goale, pe un soclu (1,5 m aprox) din dotarea muzeului o lădiță cu marmeladă la vrac - cleioasă și tare.
Vizitatorii se apropiau și apoi se retrăgeau curioși. Ce e asta? Monumentul Marmeladei spuneam noi. Doar niște copii, pe jumătate români, s-au apropiat de lădiță și au început să mănânce.

Mai recent la Muzeul Țăranului s-a pus serios problema facerii unei expoziții de proporții mai mari undeva în centrul capitalei despre viața domestică în comunism. S-a ajuns din nou la mâncare, involuntar, de data asta nu expusă, ci consumată - ca la un festival, cu buget. Ce? Păine cu parizer și bere, creveți vietnamezi, conservă de pește, șampanie Zarea...
Puteți adăuga și voi la listă, dacă știți, dacă, mai aveți ce.

Și pentru a purta discuția cu trei pași mai sus vă invit să citiți următorul articol, și cartea...


http://www.criticatac.ro/1233/bucataria-lui-stalin-a-existat-oare-o-gastronomie-comunsita/


Am senzația că obiectele conduc la o anumită expunere, iar teoria la alta... Până acum am plecat mai mult de la obiecte. Ce-ar fi să plecăm și de la teorie?

Templul adevărului vs. muzeul inclusiv?

La inceputul lui sepmtembrie am participat la o școală de vară pe teme de expunere/ muzeografiere a regimului comunist în România.  Vezi site aici. S-a pus la un moment dat problema faptului că o expunerea e și ea o artă – ca și cea a discursului, sau scrierii de cărți (bune). Și că așa cum în domeniul academic ne confruntăm cu sursele, citatele, referințele corecte, așa și în expoziții trebuie să fim cât mai obiectivi posibil. Se poate? Nu, au spus unii. Mai bine o expoziție o faci clar subiectivă, și cel ce o privește înțelege că este un punct de vedere. Sau... prezinți mai multe păreri – așa, ca și când ai aborda subiectul din mai multe unghiuri de vedere.

O a treia soluție sugerată a fost cea a asumării poziției pe care tu ca (echipă de) muzeograf/ curator o ai. Spui undeva: asta e treaba, eu/ noi asta vrem să arătăm, pentru că asta e părerea mea și apoi lași omul/ vizitatorul să decidă singur dacă ai avut dreptate sau nu.

Toate aceste preocupări tocmai pentru că unii dintre cei prezenți la dezbatele au devenit brusc (auto) critici si responsabili pentru mesajul vizual pe care o astfel de expozitie/ muzeu il transmite. Asa, e. Nu?

Personal, această a treia opțiune mi se pare cea care dovedește "critical thinking."Nu stiu cum anume poate fi realizată, dar rămâne să găsim soluții, sau să le împrumutăm de la alții. Un text poate ar fi suficient să arate și să desconspire mâna la lucru?! Mâna la lucru, vrea să fie, așa cum spune Gamboni în Iconoclash (cartea editată de Bruno Latour și Peter Weibel) – concepția celui care a așezat/ pictat/gândit o treabă într-un anume fel și nu în altul.

"the critical mind is one that shows the hands of humans at work everywhere so as to slaughter the sanctity of religion, the belief in fetishes, the worship of transcendent, heaven-sent icons, the strength of ideologies. The more the human hand can be seen as having worked on an image, the weaker is the image's claim to offer truth." (Gamboni, Iconoclash)

Cum ar veni – asta duce la o negare a faptului că o asemenea expoziție, care desconspiră mâna la lucru – nu mai poate deveni un obiect fetiș/ crezut pentru ceea ce este?

Complicată problema, cu atât mai mult cu cât multe din muzeele din jurul nostru prezintă lucrurile de ca și când așa ar fi fost. – de parcă muzeele ar fi temple ale adevărului. Dar poate că unele sunt? Mă întreb care...

Trecutul e o țară străină

Invitație la o expoziție deja închisă.Cu întârziere de o lună... halal invitație! Oricum, am postat textul mai mult pentru a pune punct unui proiect de colaborare cu Adevărul Cultural și Artistic. Și pentru ideea care se desfășoară la picioarele ochilor dumneavoastră.

În spațiul proaspăt renovat din Pasajul Universității, printre canapele Ikea și banere publicitare, s-a deschis expoziția: “13-15 iunie 1990. Constatare la fața locului.” Deși nu mai trăim în anii 90, asistăm la facerea istoriei acelor ani.

“ O democraţie fără memorie este una aflată în gravă suferinţă. Nu trebuie să uităm, pentru a putea să evităm erorile trecutului.“ Traian Băsescu, cu ocazia citirii sumarului “Raportului Tismăneanu” în Parlament

Proiectul mineriade – memoria în construcție
O dată cu numirea lui Vladimir Tismăneanu în fruntea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER)(după destituirea lui Marius Oprea), cercetătorii institutului și-au schimbat direcția de cercetare a trecutului comunist din perioada de până la 1989, la perioada de după... Astfel subiectul mineriadelor a ajuns repede pe tapet, repede a fost cercetat si tot repede rezolvat vizual.

Să nu uităm!
David Lowenthal în „Past is a Foreign Cowntry” afirmă că toate incursiunile de cercetare și reprezentare ale trecutului au o miză în prezent. Un institut de cercetare a istoriei recente capătă astfel o importanță foarte mare din perspectiva luptelor politice la care am asistat la ultimele alegeri prezidențiale. Trecutul, spune Lowenthal este o țară străină. Pentru că nu o cunoști, o vizitezi din mai multe posibile motive: ca să îl explici, să cauți epoca de aur, mărirea de sine sau chiar modificarea lui. Incursiunea în trecut are și beneficii, dar și riscuri. Contează ce anume vrei să vezi în trecut, în ce scop și cum instrumentalizezi întoarcera în prezent. Să fie vorba în acest proiect de o încercare de explicare a trecutului recent? Ar fi bine să fie așa. În societatea română se acuză și demonizeză trecutul, nu se explică, din păcate.

Oricum, Lowenthal mai spune că “Cel mai important motiv pentru a vrea să schimbi trecutul e pentru a schimba prezentul: să distragi atenția de la o catastrofă globală, să asiguri hegemonie națională, să devii faimos și bogat.„


Dar ce?
Expoziția din Pasajul Universității face parte din acest proiect mai larg al IICCMER și din vizitarea acestei țări străine care se numește trecutul recent.

Este realizată din fotografii de dimensiuni mari cu imagini din timpul mineriadei din 13-15 iunie 1990, alături de texte mărturii scrise de mână cu marcherul pe cartoane de diferite culori și de citate din clasici: Vladimir Tismăneanu, Ioan Stanomir și Mihail Neamțu. Imaginile și mărturiile alese de curatorii Simina Bădică și Andrei Lascu impresionează.


“În iunie 1990 aveam 20 de ani. Eram frumoasă, tânără şi plină de speranţe. Învăţasem în Piaţa Universităţii o lecţie despre cum poţi să fii liber şi nesupus. Cum să râzi, să plângi, să cânţi şi să te bucuri.

… Din gura de metrou a ieşit un tânăr care cred că se ducea la lucru. Era cinci dimineaţa. Au sărit pe el. Bâtele se ridicau şi coboarau. Minerii erau ca într-o grămadă de rugby. Când s-au retras, tânărul, desfigurat şi fără suflare, avea o cămaşă în întregime roşie de sânge. Mi-a venit să vomit. Unul dintre mineri a luat corpul fără vlagă al acelui bărbat şi l-a îndesat cu capul într-un coş de gunoi.”( V.M., 20 ani, studentă)

                                                    Andrei Iliescu - Mineri și femeie



“Teroarea declanşată în Bucureşti în zilele de 13-15 iunie nu are nici astăzi, după 20 de ani, o versiune oficială, iar responsabilii nu au fost încă identificaţi”, spune invitația la expoziție. Ca vizitator al expoziției pleci încărcat și contrariat. Nu ai vinovați dovediți pentru acest război civil, iar institutul se pare că nu poate face ceea ce justiția nu face.

În acest context însă, IICCMR girează această expoziție cu ocazia căreia nu acuză, ci doar instigă la memorie și susură la ureche un nume… Ion Iliescu - menționat de 7 ori în mărturiile participanților la mineriadă.

Întâmplător sau nu, vernisajul expoziției a avut loc exact în zilele când se comemorau 20 de ani de la 13-15 iunie 1990 și când Dosarul Mineriadei este închis de către Parchet. Ion Iliescu primise NUP (ne urmărire penală).
NOTĂ: la numai câteva zile de la vernisaj, Primăria capitalei a cerut organizatorilor expoziției să scoată textele expuse lângă fotografii, pe motiv că nu dăduseră aprobare și pentru așa ceva.
Info: Pasajul Universității

Când: până la 27 iunie 2010

http://mineriade.iiccmer.ro/

Ethnographical museums collect widely but do not dig deeply

 In his publication Museums of Influence (1987), Kenneth Hudson described how he had visited 37 museums that made significant changes in the 200 years of museology. He dismissed ethnographic museums as those that exhibited objects from exotic cultures without attempting to communicate essentials features of the societies more easily conveyed through film, video or even lectures. He laments the absence of ambitions, fears, poverty, disease, climate, cruelty, brutality, blood, sense, smell and therefore cohesion to the exhibits. “Ethnographical museums collect widely but do not dig deeply” (Hudson 1987:vii) Cambridge: Cambridge University Press.

Poarta care scapă, plasa care prinde

La Galeria Laika, într-un “artist run space” dintr-un imobil interbelic din centrul Bucureștiului, Vlad Nancă expune ultima sa lucrare intitulată „Sfârșit.” Pot fi două porți de handbal artă sau nu?

Două porți

Urc spre galerie la ora prânzului iar pe scara de lemn a blocului din spatele Muzeului Literaturii Române miroase a borș de pui. Din holul clădirii intru direct în camera de expoziție luminată în alb neon. Mă așteptam să întâlnesc un obiect pe care să-l pot cuprinde... măcar cu privirea. Dau în schimb de două structuri identice masive de lemn – „ca două porți de handbal”, îmi spune Vlad Nancă, „înalte de doi metri și late de trei.” Porțile sunt îmbrăcate în plasă albă de poliester cu ochiuri mari. Mă opintesc într-una din ele, să văd dacă se clintește din loc. Nici măcar un centimetru. Cele două structuri de lemn stau nas în nas, strâns lipite în mijlocul încăperii ca într-un final de joc. Ca o îmbrățișare de tip “happy ending” scrie Mica Gherchescu în foaia de sală. Să fie ăsta Sfârșitul?

Handbal versus fotbal

In galerie Vlad Nancă povesteste despre cele două porți de handbal, care stau așezate complementar ca un sărut. Asocierile care se pot face între aceste porți ale sărutului și Brâncuși îl amuză. Oricum, fiecare privitor alege să vadă în aceasta compoziție ceva diferit. Unii văd un adăpost, alții o colivie de înăuntru și una de afară – pentru că și tu privitor, o dată intrat în galerie te simți prins ca într-o plasă deloc confortabilă.

Pe site-ul Modernism.ro apar mai multe reacții ale vizitatorilor sau amatorilor de artă la această lucrare. Sunt unii care susțin în scris că asta nu e artă, că acest obiect compozit al lui Vlad Nancă e nul. Alții, în schimb, se entuziasmează și vorbesc despre porțile de fotbal (sic!) și cultura română contemporană.

E interesant din punctul de vedere al antropologiei artei că un obiect atât de simplu se poate încărca de semnificații atât de diferite, în funcție de privitor. Și că porțile de handbal sunt privite ca două porți de fotbal închise. Chiar și Vlad Nancă mărturisește că s-a gândit ca pe viitor să expună lucrarea modificată – porțile de handbal să devină porți de fotbal. Asta ar face ca o astfel de lucrare, expusă într-un spațiu mult mai generos, de genul unui muzeu cu camere ample, să aibă un altfel de impact fizic și o altfel de relevanță conceptuală și culturală. Din păcate, ar pierde mirosul de borș de pui și zumzetul televizorului deschis al vecinei de la etajul trei. Din imobilul de unde vă spuneam că e localizată galeria.



Capcane de încântare

Într-un faimos articol numit „Plasa lui Vogel” din volumul „The Art of Anthropology”, Alfred Gell argumentează că un obiect de artă este acel obiect care se constituie într-o capcană de încântare – trap of enchantment. Capcana nu este folosită în sens metaforic, ci într-un sens cât se poate de propriu. Parcurgând mai multe tipuri de capcane fabricate de diverse civilizații din toate colțurile lumii, descrise de antropologi aflați în cercetări de teren, Gell explică rațiunea pentru care, în confecționarea capacanei, vânătorul aplică un raționament artistic: observă cu atenție comportamentul pradei și își confecționează capcana astfel încât prada însăși să își aducă aportul la propiul sfârșit...

In mod similar, vizitatorul se lasă vrăjit de un anumit înțeles artistic precum animalul se lasă prins în capcană. Astfel, încântarea artei poate da forma, culoarea și gustul a ce permiți să te vrajească. În cazul nostru două porți de handbal (– care) erau cât pe ce să fie, (-) și poate vor deveni din moment ce imaginarul colectiv o cere, două porți de fotbal.

Dacă vizitatorii din prezenta galerie ori din vreuna viitoare vor cădea pe gânduri prinși în plasa de handbal/ fotbal a lui Nancă, atunci putem fi siguri că asistăm la o prindere în capcana de încântare. Eu spre exemplu pot să fiu prinsă în capcană de ideea că mare parte din societatea română poate fi (cu)prinsă, în două paranteze generoase, de porți de fotbal. Aici ne este îndreptată atenția, bucuria și frustrările, modelele și reperul în modă, mașini, femei și viață.



Info:

Unde: Galeria Laika, Bucuresti, Str. Christian Tell 21, etaj 1, apt 2

Când: Marți și joi, cu programare: +40723320931 sau info@laika.ro

Sitting with Marina de Arthur Danto

http://opinionator.blogs.nytimes.com/2010/05/23/sitting-with-marina/?hp

Joaca de lut. Pentru un altfel de muzeu

La Muzeul Țăranului Român copiii expun pentru câteva zile obiecte lucrate de ei în lut. Ce e spectaculos în a expune un porcușor în pijamale sau o bombonieră râmă? Tocmai povestea facerii lor! Adică ceea ce a făcut ca aceste obiecte să ajungă să fie făcute bine de către niște copii care, în unele cazuri, nu mai fuseseră niciodată într-un muzeu.

Învățăm să ne jucăm

In proiectul Joaca de Lut au participat 75 de copii din București, educatoarele lor și 25 de voluntari ai muzeului. Toți cei implicați în proiect au învățat să facă diferența între lut și pământ, ce se poate lucra din lut și cum anume să facă jucării dar și oale astfel încât obiectul, o dată băgat la cuptorul de ars să reziste și să nu se spargă. „E mare lucru să înveți să respecți o metodă de lucru, ca să iasă obiectul întreg”, spune Monika Pădureț, profesoara în lut a micilor artiști. „Și să înțelegi că și în viață dacă ceva nu iese bine din prima, asta nu înseamnă că nu va ieși deloc. Ba din contră!”

Patru din cele cinci grupe de copii sunt asistate de Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Sector 6. Copiii provin din familii cu venit foarte mic. Asta face ca statul să se implice în educația lor și peste programul școlar, în activități extra școlare. Dacă de obicei cei mici își petrec timpul făcându-și temele pentru a doua zi, cu ocazia proiectului au ajuns să cunoască Bucureștiul, să-și pună imaginația și creativitatea la încercare, dar nu în ultimul rând îndemânarea și priceperea artistică.

Ce e un muzeu?

Cel mai important câștig, spun realizatoarele proiectului Ana Maria Iuga și Raluca Oprea-Minoiu, e că unii dintre copii – deși născuți și crescuți în București- cu ocazia aceastui proiect au văzut centrul orașului pentru prima dată în viața lor și, nu în ultimul rând, au vizitat un muzeu. Când au intrat în Muzeul Țăranului au fost profund impresionați de mărime și de fast, de multe din obiectele expuse. Să vă dau doar un exemplu: La intrare, la vederea porții de lemn cu motiv de dinți de lup toți, dar toți au spus în cor „ Oau!”

In anii ’70 in America de Nord s-a revoluționat și criticat conceptul de muzeu în sens clasic, ca spațiu serios în care publicul este invitat să vină, să vadă și apoi să plece mai educat acasă. Au luat naștere atunci ceea ce se numesc muzeele de cartier – neighborhood museums – le spun ei – sau ulterior muzeele de comunitate, ca Anacostia Museum de exemplu. Aici publicul vizat nu era cel cultivat, ci, din contra, omul de rând, din cartier, care era invitat să participe la actul de expunere, să se implice cu timp, idei și imaginație, pricepere și nevoia de a rezolva probleme alături de alți membri ai comunității. Unii dintre ei au încetat să fie voluntari și au devenit angajați ai muzeului, în timp. Muzeul de cartier e ceea ce poate vă imaginați ca un centru de protecție socială ar face într-un spațiu artistic: o cunoaștere îndeaproape a oamenilor și a problemelor lor, o apropiere a publicului tânăr de ceea ce presupune un act cultural, o implicare a celor mici in activități nonconformiste care să le stimuleze imaginația și încrederea de sine. Indirect, muzeul rezolva nevoi de comunicare și nevoi ale comunității. Face să fie posibilă o mai mare egalitate de șanse, o dizolvare a preconcepțiilor rasiale, economice, culturale.

De la teorie la practică

Așa și cu proiectul nostru. Prin Joaca de Lut, Muzeul Țăranului Român se apropie de conceptul de muzeu de cartier, sau de muzeu comunitar. Dacă vă imaginați că acești copii își pot aduce părinții, bunicii, vecinii, prietenii, colegii de școală să vină să vadă expoziția – gratis – atunci e de înțeles de ce muzeul devine centru comunitar.

Mai mult decât atât, cele două realizatoare ale proiectului spun că, alte câștiguri ale proiectului au fost și munca cu volunarii dar și cu educatoarele copiilor. Proiectul acesta le arată învățătorilor că poți atrage atenția copiilor și cu altfel de jucării decât cele de cumpărat. Că și copiii au capacități de creare ca niște artiști veritabili. Și că actul în sine de modelare apoi de pictare a lutului poate ține pe scaun mulți neastâmpărați. “Învățarea se poate face folosindu-ți priceperea, răbdarea, imaginația, prin joc și prin exemplu,” spun ele.

Tot la realizări au fost trecute și vizita în afara orașului, în satul Piscu. Poate vă vine să credeți, sau nu, dar unii dintre ei nu fuseseră niciodată nici în afara orașului. Și ce puteau să facă la Piscu? Să alerge prin iarba, să joace fotbal și să facă oale din lut la o roată de olar adevarată cu nea Mitică, olarul, alăturea!

Info: expoziție deschisă până pe 10 iunie.

Unde: Muzeul Țăranului Român, Sala Acvariu, intrare prin str Monetăriei între orele 10-18


http://www.adevarul.ro/cultura/literar_si_artistic/arte_vizuale/Joaca_de_lut_pentru_un__altfel_de_muzeu_0_276572811.html#